Păzeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine

Din punctul de vedere al teologiei dogmatice, învăţătura despre apropierea lui Dumnezeu de oameni coincide cu cea privitoare la faptul că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, altfel spus că omul poartă în sine însuşi chipul lui Dumnezeu. Părintele Ioan ştie, fireşte, că tocmai faptul că omul este chip al lui Dumnezeu îi determină acestuia relaţia apropiată cu El.

„Luaţi seama, cu cea mai minuţioasă şi mai râvnitoare atenţie, la chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat sufletul nostru – iată ce avem mai de preţ şi mai drag de la Dumnezeu şi de ce se cuvine să ne purtăm unii faţă de alţii cu dragoste şi să ne preţuim; sufletul nostru Îi este drag lui Dumnezeu: este chipul Lui, este portretul Lui viu. Dumnezeu este adevăr şi sfinţenie, nerăutate, smerenie, curăţie, răbdare şi năzuinţă liberă către tot lucrul bun”.

O idee asemănătoare exprimată mai clar apare şi în următorul fragment: „Ce-ar fi putut da Creatorul creaturii Sale mai mult decât i-a dat, facându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, făcându-l dumnezeu după părtăşie, după raţiune, după sfinţenie, dupa adevar si dupa liberul albitru? Pazeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine, nu te da rob putreziciunii, pacatului”.

Părintele vorbeşte şi despre acea mare apropiere dintre Dumnezeu şi Maica Domnului, explicând cauza supremei bunăvoinţe a lui Dumnezeu faţă de ea, aceasta fiindcă „chipul si asemanarea de la Dumnezeu atingea în sufletul şi în chipul ei suprema curaţie. Magnifică este ea ca Maică a lui Dumnezeu, dar şi prin nemărginita iubire pe care Dumnezeu a aratat-o chipului Său în omul căzut, restaurat prin relaţia Sa cu omenirea, pentru a o aduce la desăvârşirea cea dintru început şi la fericirea veşnică”.

În predicile sale, părintele Ioan de Kronstadt exprima într-o formă mai completă şi mai sistematică decât în jurnal învăţătura de credinţă ortodoxă despre chipul lui Dumnezeu în om, despre vătămarea acestuia în urma păcatului strămoşesc şi despre restaurarea omului de către Iisus Hristos, apelând la limbajul vechilor Părinţi ai Bisericii: „Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să se facă dumnezeu, pe baza faptului că omul a fost creat dintru început după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică drept, curat, sfânt, raţional, liber, nemuritor; pentru a reuni din nou Tipul cu Prototipul (după căderea în pacat); pentru a-l răscumpăra pe cel cazut. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”.

Într-o convorbire despre crearea omului , părintele a comentat cuvântul obrazovanie din limba rusa ( în româneste, „instrucţiune, învăţătura”) ca pe o trimitere la obrazul („chipul”) lui Dumnezeu, iar cuvântul prepodobnyi (tradus în româneşte cu „preacuvios”) ca pe o trimitere la podobie, („asemănare”) cu Dumnezeu . În opinia unor Părinţi , „asemănarea cu Dumnezeu” înseamnă îndumnezeire, participare deplină la viaţa dumnezeiască, iar, dupa alţi dascăli ai Bisericii, constituie scopul final al vieţii. La această terminologie apelează şi părintele Ioan de Kronstadt. „Dumnezeu îi cere omului să i se asemene Lui, ca o reproducere în raport cu originalul.” În altă parte părintele Ioan descrie cum vor fi arătat oamenii întâi-creati, la care chipul lui Dumnezeu nu fusese „desfigurat” de păcat.

„Aveau o minte limpede şi întelegeau cu uşurinţă tot ce se afla în jurul lor. Lumina minţii lor era Domnul Însuşi, şi prima lor cunoştinţă, dătătoare de viaţă, a fost cunoaşterea de Dumnezeu. Inima le era plină de dragoste de Dumnezeu şi de iubire unul faţă de altul, fericiţi fiind de această iubire. Primii oameni trăiau prin Dumnezeu, îşi găseau mângâiere în Dumnezeu, respirau prin Dumnezeu…„

   Aşa teologhiseşte părintele Ioan în convorbirile şi în predicile sale, iar în Jurnalul său scrie: „Drag îmi este să mă rog în Biserica Domnului, mai ales în Sfântul Altar, în faţa Sfintei Mese şi a Jertfelnicului, fiindcă în biserică mă transform în chip miraculos, prin harul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pocăinţa, umilinţa fac să cadă de pe sufletul meu ghimpii, cătuşele patimilor, şi încep să simt uşurare; dispar amăgirea şi vrajă patimilor, nu mai exist, «mor» pentru lume şi lumea moare pentru mine, nu mai există, dispare cu toate bunătăţile ei; prind viaţă din nou, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, mă pătrund de El, ajung într-un duh cu El; mă simt mângâiat ca un copil care şade pe genunchii maicii sale, inima îmi este plină de o dulce adiere de lume cerească, toate îmi apar aşa cum sunt ele de fapt, nutresc prietenie şi dragoste pentru toată lumea. O, cât de fericit este sufletul cu Dumnezeu împreună! Pe drept cuvânt, Biserica este raiul pe pamânt!”

    Comparând cele doua fragmente reproduse mai sus, unul extras dintr-o convorbire a părintelui, celalalt din Jurnal, ne convingem că sursa teologhisiri părintelui Ioan este propria sa experienţă duhovnicească. De aceea, până şi aserţiunile pur dogmatice îmbracă în gura şi în scrisul părintelui o irezistibilă forţă, ca marturii de viaţă. Este evident că, numai după ce a experimentat el însuşi în sine o anumită restaurare a chipului lui Dumnezeu, putea să scrie spontan aceste cuvinte: „Doamne, aşa cum chipul cel dintru început poate să atragă la sine chipurile derivate din el, să se sălăşluiască şi să vieze în ele, fă ca şi cei creaţi dupa Chipul Tău să poată tinde, cu toată dragostea şi cu toată râvna, către Chipul primordial şi să se lege de El”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s