Răul nu rămâne doar în inimă, ci caută să se răspândească

Răutatea sau orice altă patimă care intră în inimă curată, în virtutea „legii” răului, cea care acţionează automat, să se „verse” pe dinafară. De aceea se spune de obicei despre un om rău sau mânios că şi-a vărsat răutatea sau mânia asupra altuia sau a altceva.

Partea cea mai proastă a răului este că el nu rămâne doar în inimă, ci caută să se răspândească, să dea pe dinafară. De aici vedem că pricinuitorul răului are putere mare şi „lucrează” pe un teren vast. „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19).

După cum aburii sau gazele, atunci când se adună într-o cantitate mai mare într-un anume loc, caută să răzbească afară, tot aşa şi patimile, ca o suflare a duhului răului, atunci când umplu inima omului, caută să se reverse şi trec dintr-un om în altul, îmbolnăvind cu duhoarea lor sufletele altora.

Să purtăm în inimă doar dragostea!

Creştinul nu are nici un temei să ţină în inimă ură împotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Creştinul se cuvine să ţină în inimă numai dragoste. Şi fiindcă dragostea nu gândeşte răul, nu trebuie să poarte gând rău împotriva nimănui. Când nu am nici o dovadă în această privinţă, nu se cuvine să gândesc despre altul că e rău, trufaş sau altcumva. Să cred, bunăoară, că dacă îi voi arăta respect, el va cădea în trufie, sau dacă îi voi trece cu vederea o jignire, mă va jigni din nou sau îşi va bate joc de mine. Trebuie să nu lăsăm răul să se cuibărească în noi sub nici o formă. Iar răul pe care îl face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Fără pacea inimii, omul nu se poate bucura de nimic!

Pacea şi belşugul de viaţă pe care le simte inima după împărtăşanie este cel mai mare şi mai de preţ dar pe care ni-1 face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate împreună, de care se poate bucura trupul. Fără pace sufletească – atunci când inima este chinuită şi strâmtorată – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-1 încearcă nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevărului, binelui şi frumosului. Aceasta fiindcă i-a fost strivit şi ucis nucle­ul central al vieţii – inima, adică omul cel dinlăuntru.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări

Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări, între care există o profundă deosebire. O stare este aceea care înseamnă pace, bucurie, inimă largă şi deschisă; o alta e cea în care domină suferinţa, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului desăvârşit dintre suflet şi legile Creatorului. La originea celei de-a doua stări stă încălcarea sfintelor sale porunci. Pot observa şi observ realmente cum în­cepe o stare sau alta. Presimt şi pe una, şi pe cealaltă. Ştiu ce se întâmplă întot­deauna: dacă stârpeşti de la început sămânţa născătoare de suferinţă şi strâm­torare, stârpeşti şi roadele ei, adică suferinţa şi strâmtorarea sufletului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cum se poate demonstra că păcatul este un chin?

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dum­nezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.

Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea haru­lui este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei din­colo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcat­ului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău

Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău nu fiindcă e în firea lui să fie aşa, ci fiindcă diavolul s-a stră­duit din răsputeri să-1 facă aşa. Observaţi-vă pe voi înşivă, observaţi-i şi pe alţii atunci când devin irascibili şi răi, când voi înşivă şi ei aţi fi fost în stare să faceţi una cu pământul pe cineva care vă duşmăneşte în mod real sau nu­mai vi s-a părut că o face.

Comparaţi această stare cu liniştea care vă cuprin­de şi îi cuprinde şi pe alţii (uneori foarte repede, prin lucrarea îngerului pă­zitor), blândeţea, bunătatea de caracter care reapar la propria voastră persoa­nă sau la alţii, trecerea de la o anumită stare la contrariul ei. Vă veţi spune în sine: acesta pare un alt om, nu seamănă cu cel care cu puţin timp în urmă era plină de mânie şi răutate. Acest om este cel „din care ieşiseră demonii… şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35) (adică blând şi smerit), cuminţit şi întreg la minte. Oare să nu se mai afle în el nici urmă din vechea răutate şi din nebunia de mai înainte? Unii tăgăduiesc existenţa duhurilor rele.

Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viaţa unor oameni arată limpede că ele există. Dacă fiecare efect are propria sa cauză şi dacă pomul se cunoaşte după roade, cum ar putea să nu se vadă în cineva, care este cuprins de o furie dementă, duhul rău care lucrează în el şi care nu se poate mani­festa decât într-un mod care îi este întru totul propriu. Poate cineva să nu recunoască în dezlănţuirea de ură a cuiva pe începătorul a toată răutatea? Mai mult decât atât, omul care s-a molipsit de ţâfnă şi iritare şi care emană ură simte desluşit în piept prezenţa unei forţe malefice; ea îi produce în suflet o cu totul altă stare decât aceea de care vorbeşte Mântuitorul, referindu-se la prezenţa Sa: „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Când este prezent cel rău, te simţi îngrozitor, simţi o apăsare trupească şi sufletească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când diavolul ni se află în inimă

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă­toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Deprinde-te să birui în tine păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu

Împărăţia Cerurilor, adică sfinţe­nia, curăţia, dreptatea, înfrânarea, rugăciunea, întreaga înţelegere, dragostea de Dumnezeu şi de aproa­pele se ia cu sila (Mt. 11, 12), altfel spus se atinge cu ajutorul haric al lui Dumnezeu de către cel ce plăteşte preţul necontenitei silinţe proprii.

Trupul se împotriveşte duhului, adi­că oricărei virtuţi, ca să nu facem ceea ce vrem pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului şi pentru folosul aproapelui. Se cere din partea omului împotrivire faţă de orice rău, faţă de orice patimă, faţă de orice poftă, şi deprinderea, însuşirea fiecă­rei virtuţi. Viaţa de acum este şcoală duhovnicească, luptă, nevoinţă, răz­boi cu păcatul sau cu duhurile răută­ţii cele de sub cer, care se luptă cu noi în scop rău.

Fiecare are nevoie să se deprindă a birui în sine păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu, căci fără Dumnezeu nu ajungi nici până la prag, şi de la Dumnezeu sunt date toate puterile spre viaţă şi bună cre­dinţă: trebuie doar să nu ne lenevim a le folosi. Vreţi să vă învăţaţi a răpi cu sila împărăţia Cerurilor ? învăţa-ţi-vă de la sfinţi felul cum s-au nevoit ei, cum s-au silit în fel şi chip, ce le­pădare de sine aveau, ce neîmpătimire de bogăţie, de cinstea şi de slava lu­mească, de îndulcirile trupeşti, ce osârdie pentru Dumnezeu, ce rugă­ciune neîncetată, ce osteneală, ce fap­te bune !

Şi cât de neabătuţi au ajuns la împărăţia lui Dumnezeu! Niciunul dintre ei nu a fost ruşinat – toţi au pri­mit viaţa nestricăcioasă şi slava veş­nică, veşnica fericire, şi se află în afara oricărei temeri de a pierde împărăţia Cerurilor, pe care au agonisit-o. Urmaţi-le şi voi, fiecare după puterea sa; citiţi, ascultaţi Cuvântul lui Dum­nezeu, luaţi aminte, pricepeţi, năzuiţi fără încetare către scopul vieţii voas­tre, şi veţi primi fericirea cea veşnică. V-aţi ostenit, într-un fel sau altul, pentru bunăstarea cea pământească: osteniţi-vă mai ales pentru primirea vieţii veşnice. Căutaţi mai întâi împără­ţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte (bunătăţile pământeşti) se vor adăuga vouă (Mt. 6,33).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

 

– Cine vrea să se-mpărtăşească, să se cerceteze pe sine

Să se cerceteze pe sine omul care vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi abia apoi să se împărtăşească cu pâinea cea cerească – Trupul lui Hristos – şi să bea din Paharul vieţii, pentru că oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paha­rul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi Trupului şi Sângelui Domnului (1 Cor. 11,27).

Aşadar, cei ce doriţi să vă împărtăşiţi să vă cercetaţi pe voi înşi­vă, să vă cercetaţi conştiinţa, amin-tindu-vă păcatele pe care le-aţi să­vârşit – osândiţi-vă pe voi înşivă îna­inte de Judecata înfricoşată, pentru că de ne-am judeca, adică de ne-am cerceta cu amănunţime viaţa şi ne-am fi îndrepta, nu am fi osândiţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor

Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor şi bă­gau de seamă dacă nu cumva se cui­băreşte în ea vreo lipsă de bunăvoin­ţă, vreo răutate sau ură faţă de cine­va, vreo părtinire, vreo lăcomie – şi smulgeau neîntârziat aceste rădăcini diavoleşti, aruncau această plămadă a iadului, după cum făceau şi cu toa­te celelalte patimi. Ei tăiau neîntârzi­at, din râvnă dumnezeiască, toate ră­dăcinile şi rădăcinuţele şi nu le îngă­duiau să se întindă, ca să nu-i înăbu­şe, ca să nu-i despartă de Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)