Dumnezeu i-a legat pe credincioşi printr-o singură credinţă

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.

Puţin lucru este să te numeşti creştin; trebuie să o dovedeşti prin  fapte, să împlineşti poruncile lăsate de Hristos; trebuie să te căieşti neîncetat, să fie neîncetat cu tine luarea-aminte în duhul credinţei, să te rogi neîncetat, să te îndrepţi neîncetat, să te lupţi neîncetat cu tine însuti şi să te desăvârşeşti, şi ca să ajungi la acest ţel trebuie să te verifici neîncetat pe tine însuţi: sunt oare în credinţă? Trăiesc eu oare, după credinţă, sunt oare împreună cu Biserica? Mă duc oare la Biserică? Iubesc oare Biserică? împlinesc oare cele prescrise de Biserică sau poruncile lui Hristos propovăduite de Biserică? Iată cum ne învăţa Hristos Dumnezeu. De aceea, cel ce nu se căieşte, nu merge la biserică, ci la teatru, la felurite spectacole şi adunări lumeşti, în loc de biserică, dispreţuind biserica, acela nu este creştin.

Dumnezeu i-a legat cu El pe credincioşii drept-măritori prin Unul Duhul Sfânt şi prin Biserica cea una, printr-o singură credinţă, prin unitatea poruncilor, Tainelor, a ierarhiei, spre binele obştesc al făpturii celei cuvântătoare. Să ne ţinem de această legătură printr-o viaţă sfântă şi prin supunere unul faţa de altul.

Publicitate

Cine poate judeca inima şi constiinţa omului?

Dar dacă nu orice inimă este în stare să aprecieze corect şi în deplină libertate spre ce trebuie să ne îndreptăm în viaţă, aceasta putând să o faca doar o inimă curată sau pe cale de a se curaţa, cine ar putea spune despre o inimă că este sau nu aptă să devină o „instanţă„ capabilă să emită verdicte? Cine poate judeca inima şi constiinţa omului? Cu alte cuvinte, ce „autoritate” ar putea să se situeze peste inima omului, fără a o lipsi de drepturile sale fireşti şi fără a stânjeni în vreun fel libertatea omului?

Numai o inimă de o perfecţiune absolută poate deveni judecător de inimi sau o fiinţă de o libertate şi curatie supremă, care, din nesfârşita dragoste de om, să-i arate ce cale să urmeze, fără a impieta asupra lucrului cel mai de pret pe care îl are omul: libertatea. O asemenea fiinţă trebuie să fie, în acelaşi timp atotcunoscătoare şi atotputernică, la modul general, dar mai cu seamă atotputernică în iubire. Iar această Fiinţă nu poate fi decât Dumnezeu. Într-adevăr, în aceasta constă cea mai adâncă taină a vieţii creştine: un creştin adevărat ştie din experienţă că, în cele din urmă, numai Dumnezeu, numai Hristos, îi poate arăta calea cea dreaptă, fără să-i ştirbească libertatea; mai ştie că dacă inima i se va apropria de buna voie de bine şi dacă va alege binele, această nu se va datora hazardului sau vreunui trecator capriciu, ci fiindcă a fost inspirată de Dumnezeu.

Aici se potrivesc cel mai bine cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul: „Că dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul”(1 In. 3,20). Jurnalul părintelui Ioan oferă în mod constant mărturii că Dumnezeu Însuşi supune judecăţii cele aflate în inima sa, păzindu-i curăţia şi arătându-i calea cea dreaptă.

„Cu adevărat Hristos trăieşte în mine, scrie părintele Ioan; El, Cel atotsfânt, se arată foarte îndatoritor şi sensibil faţă de mine; la cea mai mică întinare a inimii mă trezeşte, îmi alungă din suflet cea mai neînsemnată pornire spre păcat. Dar vai! Diavolul stă gata, la fiecare pas să mă înghită, vrea să mă smulgă de dinaintea lui Dumnezeu, sau să mă facă să mă împart intre el şi Dumnezeu”. „În sufletul omului temător de Dumnezeu se produce o comunicare duhovnicească nevăzută cu Dumnezeu, scrie în alt loc părintele. Dumnezeu ne aprobă sau ne dezaprobă gândurile, intenţiile, dorinţele!”. Dar dacă ne încredinţăm în toate judecăţii lui Dumnezeu, nu înseamnă că ni se îngrădeşte libertatea? Şi aici experienţa lăuntrică demonstrează încă o data că tocmai Dumnezeu ne salvează şi ne apără libertatea, fiindcă El, ca Unul ce ne judecă inima, Se încredinţează pe Sine, în acelaşi timp, judecaţii inimii.

Apropierea de Dumnezeu, realitatea prezenţei Sale recunosc tocmai prin faptul că, din nemăsurata sa iubire faţă de noi, El ne păzeşte libertatea, nu ne constrânge în nici un fel, ci numai ne cheamă, ne atrage la Sine. „Domnul nu vrea să te aduca cu de-a sila la mântuire, scrie părintele Ioan, pentru că mântuirea facută cu forţa să nu întâmpine o reacţie de respingere, noi preţuim şi ne place doar ceea ce facem cu dragoste noi înşine, ce am dobândit prin eforturile noastre, ceea ce ne-a devenit apropiat, înrudit cu propria noastră natură. Iar acestea nu pot fi decât faptele bune, creştineşti.

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să o cunoaştem, să o iubim din toată inima şi să ne-o însuşim încă de aici, de pe pământ, să ni se înrădăcineze în inimă, să ne pătrundă şi să ne copleşească sufletul astfel încât să nu ne mai rămână în inimă nici un colţişor, oricât de mic, în care să se strecoare păcatul.” „Trebuie – spune în altă parte părintele – să credem în El (În Dumnezeu) nu fiindcă ne-au vorbit alţii despre El, ci pe baza propriei noastre experienţe, prin adevărul, lumina şi vitalitatea credinţei noastre: fiecare să vadă şi să guste că bun este Domnul.” În opinia părintelui Ioan „numai cel ce a gustat el însuşi darul ceresc şi s-a făcut părtaş Duhului Sfânt, gustând şi din cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterea veacului ce va să vină, numai acela are o credinţă puternică.”