Ţelul credinţei drept-măritoare

Din nemăsurata iubire a lui Dumnezeu şi pentru necuprinsa Sa înţelepciune şi dreptate, omul căzut s-a învrednicit de cinstea de a mărturisi numele lui Dumnezeu înaintea necredincioşilor şi de a pătimi pentru acest Nume, pentru Domnul Dumnezeu, Cel în Treime lăudat şi închinat. De această cinste s-au învrednicit îndeosebi sfinţii apostoli, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, drepţii. De această cinste se învrednicesc şi astăzi toţi cei ce se nevoiesc cu inima curată pentru credinţa creştină drept măritoare şi pentru faptele bune, cei ce apară cu tărie sfânta credinţă ortodoxă şi Biserică, suferind hulă şi mucenicie de la vrăjmăşi.

Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu n-au vrut să trădeze credinţa şi legea creştină nici măcar cu o iotă. Iar dacă se va fi întâmplat cândva, din viclenia prigonitorilor să săvârşească vreo trădare, cu cuvântul sau cu fapta, au fost gata să-şi şteargă păcatul supunandu-se la chinuri. Iată cât de straşnic ţineau sfinţii dreapta mărturisire. Dar creştinii de astăzi, cum sunt? – Trestii clătinate de vânt [Mt 11, 7].

Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletului [1 Ptr 1, 9]. Iată sfârşitul şi ţelul credinţei drept – măritoare a lui Hristos: mântuirea sufletului fiecărui credincios. Cât de preţioasă e credinţa noastră! Cât de sfântă, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, puternică şi mântuitoare! Câtă iubire îi datorăm, câtă cuvenită preţuire, pentru că ne folosim de ea neîncetat, pentru mântuirea noastră şi a altora. Doamne, mântuieşte neamul creştinilor drept-măritori şi întoarce pe toţi necredincioşii la Ortodoxie, ca la singura credinţă mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită şi proslăvită de Tine în veci! Tu eşti sfânt şi drept, iar credinţa Ta este sfântă şi dreaptă.

Publicitate

Făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă

În doctrina despre chipul lui Dumnezeu în om se află nu numai explicaţia apropierii lui Dumnezeu de om, în pofida prăpastiei care îl separă pe Creator de creatura Sa, ci şi fundamentarea adevăratei libertăţi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu este liber la modul absolut, de aceea, pregustând din viaţa dumnezeiască, făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă. Oare nu pentru că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu, pentru că se aseamănă cu Dumnezeu, se înrudeşte cu El, îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu îi este ceva străin, exterior fiinţei sale, care să-i încalce libertatea?

În Dumnezeu omul se regăseşte pe sine, facând voia Domnului devine autentic în sine. Iată sintetizată în câteva rânduri concepţia ortodoxă despre adevărata libertate a omului: „Ce înseamnă a te afla în slujba lui Dumnezeu? Înseamnă a te îndrepta spre şi a te ataşa ca chip de Chipul primordial; o picătură de viaţă adăugată Izvorului veşnic-curgător al vieţii… A veni la Izvorul Libertăţii, la Izvorul Înţelepciunii celei dintru început, al Raţiunii… Aceasta îl duce pe om la recunoaşterea condiţiei sale de fiu al lui Dumnezeu, la a-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată, fapt care a devenit pe deplin posibil datorită numai lui Hristos, fiindcă El l-a restaurat pe om, chipul lui Dumnezeu, cel ce fusese vătămat de păcat şi prin aceasta l-a făcut pe om fiu al lui Dumnezeu.

De aceea creştinii adevăraţi, împreuna cu Hristos şi urmând porunca Lui, pot să-i spună lui Dumnezeu Tată. În aceasta se exprimă, în mod fericit şi dându-ne prilej de mare bucurie, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, care a fost, este şi va fi mereu semnul unei vieţi creştine autentice”. De aceasta conştiinţa este pătruns părintele Ioan de Kronstadt: „O, ce înaltă cinste, ce fericire, ce mareţie, ce vrednicie să-I spui Tată veşnicului Părinte! Caută să preţuieşti şi să păstrezi neştirbită această fericire ce ţi-a fost dată de nemărginita dărnicie a Dumnezeului Tău şi nu uita aceasta la vremea rugaciunii tale. Te va asculta Dumnezeu, te vor asculta îngerii, te vor asculta sfinţii, oameni lui Dumnezeu.