– Să stăm numai ochi şi urechi în timpul ecteniilor la liturghie

Cea mai frecventă cerere care se face în biserică prin glasurile preo­ţilor, citeţilor, cântăreţilor este să fie miluiţi. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că toţi cei ce ne aflăm în biserică merităm pedeapsa dumnezeiască şi că primul lucru de care trebuie să ne aducem aminte când venim la biseri­că este că suntem păcătoşi şi că ne-am înfăţişat înaintea Domnului cerului şi pământului, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, Cel pe Care îl mâniem în fie­care zi şi în fiecare ceas cu fărădelegile noastre, ca să-i cerem milă, fiecare pentru sine şi – în duhul iubirii creştine – şi pentru alţii.

Rugăciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum şi de cerere stăruitoare. întrucât în biseri­că nu se rosteşte nici un cuvânt de prisos, în timpul ecteniei cererii stăruitoare se cuvine să ne rugăm cu şi mai multă tărie lui Dumnezeu, din adâncul sufle­tului, cu zdrobire de inimă, după cum se spune şi la începutul acestei ectenii: „Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem”. în acest timp trebuie să lăsăm deoparte răceala şi neatenţia inimii şi, arzând de duhul smere­niei, stând numai ochi şi urechi, să înălţăm către Creator cea mai fierbinte rugăciune ca să ne miluiască pe noi, păcătoşii. Dar ce observăm în timpul ecte­niei cererii stăruitoare şi al celei mari, în timp ce liturghisesc sfinţiţii slujitori şi cântă cântăreţii: ca de obicei, rugătorii sunt neatenţi şi indiferenţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când este Dumnezeu gelos (zelos)?

Sunt un Dumnezeu zelos… (Ieşirea 20, 5). „Nu voi da nimănui slava Mea” (Isaia 42, 8).  Aceste cuvinte ale Domnului slavei devin o rea­litate atunci când slava lui Dumnezeu, care lucrează în mine prin Sfintele Daruri, o atribui, în sinea mea, altcuiva, sau la altceva, neaducându-I Lui re­cunoştinţă, din toată inima. Atunci devine Domnul zelos pe slava Tainelor Sale, întotdeauna minunate, dătătoare de viaţă. Şi atunci sufletul meu va fi pedepsit prin dreapta Sa Judecată, cu toiag părintesc.

Atunci aude el desluşit cuvintele Domnului: „Nu voi da nimănui slava Mea”. „Pentru că nu-mi dai Mie slava care mi se cuvine, cea pe care o vezi tu însuţi atât de limpede în Tainele Mele, lovi-voi lăuntrul tău cu toiagul dreptăţii Mele şi prin aceasta te voi face să ştii şi să crezi că nu voi da slava Mea altcuiva niciodată. Eu îţi curăţ păcatele şi îţi fac sufletul mai alb decât zăpada, cu Sângele Meu. îţi aduc în suflet pace şi bucurie. Te încălzesc şi te alint ca o mamă pe pruncul său, pun în tine blândeţea şi smerenia Mea. Umplu de dragoste inima ta. Te prefac, îţi dau o altă înfăţişare, spre propria-ţi uimire, ca să te faci om nou, duhovnicesc, şi cui altuia i-aş putea da slava faptelor Mele? Fiindcă Eu rămân veşnic neschimbat: „Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului ca să-i pară rău” (Numeri 23, 19).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Ce minunată împărtăşire e liturghia!

Înfricoşătorul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, care este adus ca jertfă la liturghie, mijloceşte pentru noi zi de zi. Şi ce minunată împărtăşire e liturghia – împărtăşire cu Dumnezeu, Capul Bisericii, cu toţi sfinţii, adormiţi şi vii. De ce dragoste trebuie să fie înflăcărat săvârşitorul Tainei – arhiereu sau preot! Ce dezlegat trebuie să fie de toată împătimirea cea pământească! Doamne, dă-le cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt să săvârşească cu evlavie aceas­ta taină!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele Însemnări)

– Cine vrea să se-mpărtăşească, să se cerceteze pe sine

Să se cerceteze pe sine omul care vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi abia apoi să se împărtăşească cu pâinea cea cerească – Trupul lui Hristos – şi să bea din Paharul vieţii, pentru că oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paha­rul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi Trupului şi Sângelui Domnului (1 Cor. 11,27).

Aşadar, cei ce doriţi să vă împărtăşiţi să vă cercetaţi pe voi înşi­vă, să vă cercetaţi conştiinţa, amin-tindu-vă păcatele pe care le-aţi să­vârşit – osândiţi-vă pe voi înşivă îna­inte de Judecata înfricoşată, pentru că de ne-am judeca, adică de ne-am cerceta cu amănunţime viaţa şi ne-am fi îndrepta, nu am fi osândiţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Mi­nunată, atotîmpăcătoare, atotsfinţitoare, atotcurăţitoare, atotînnoitoare este Liturghia

Liturghia este atotmijlocitoarea, dumnezeiasca slujbă pentru toţi cei vii şi adormiţi, şi Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu­răţă păcatele tuturor credincioşilor care se pocăiesc şi se roagă cu osâr­die şi râvnesc viaţă creştinească.

Mi­nunată, atotîmpăcătoare, atotsfinţitoare, atotcurăţitoare, atotînnoitoare este liturghia şi atotîndumnezeitoare. Suntem datori să mergem la liturghie, să luăm parte la rugăciunile ei, să dăm slavă şi mulţumită Domnului!

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cum îi atrage Domnul pe credincioşii prin cântările liturgice!

Cum îi atrage Domnul pe credincioşii aleşi, care iubesc slujba lui Dumnezeu, şi cum îi va atrage până la sfârşitul veacului prin cântările liturgice, prin stihire, prin canoane şi prin toată alcătuirea dum­nezeieştilor slujbe!

Ce bogăţie de pocăinţă fierbinte, de umilinţă a ini­mii este ascunsă în slujbele noastre! Ziua şi noaptea au stat la rugăciune mulţi nevoitori, atraşi de dragostea pentru Hristos, şi I-au adus ca jertfă Lui, Celui ce îi iubea şi pe Care ÎI iubeau, foarte mari nevoinţe de înfrânare, de rugăciune şi de vedere duhovnicească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Catolicii au renunţat la proscomidie

Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei ce­reşti, pământeşti şi adormite. O, mi­nunată unire a lui Dumnezeu cu oa­menii ! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptă­toare, cu Biserica nevăzută, triumfă­toare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mân­tuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Aud cum cânta Maica lui Dumnezeu cea minunată

Sfinţii lui Dumnezeu trăiesc şi după moarte. Deseori aud în biserici cum cântă Maica lui Dumnezeu acea minunată cântare a Sa, care ne pătrunde inima şi pe care a alcătuit-o în casa mătuşii sale Elisabeta, după primirea veştii celei bune de la Arhanghelul. Aud, iată, şi cântarea lui Moise, şi a lui Zaharia, tatăl înaintemergătorului, a Anei, mama proorocului Samuil, cântarea celor trei tineri, cântarea lui Mariami.

Şi câţi alţi cântăreţi din Noul Testament nu desfătează până azi auzul întregii Biserici a lui Dumnezeu? Dar slujbele divine? Dar Tainele? Dar sfintele rânduieli? Al cărui duh lucrează în ele, aducând umilinţă în inimile noastre? Al lui Dumnezeu, al sfinţilor lui Dumnezeu. Iată, dacă vreţi, dovada că sufletul omului nu moare. Luaţi aminte cum aceşti oameni, care, şi după ce au murit, ne îndrumă, de dincolo de moarte, vieţile noastre. Au murit, dar nu încetează să cuvânteze, să ne înveţe, să ne călăuzească, să ne emoţioneze!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)