Pomenirea morților

Untdelemnul (în greceşte “elei”) înseamnă milă şi slujeşte ca semn al milei lui Dumnezeu revărsate necontenit asupra noastră; untdelemnul care arde în faţa icoanelor înseamnă mila lui Dumnezeu revărsată neîncetat asupra noastră, dar şi jertfa noastrac de mulţumire pentru această milă, precum şi continuitatea vieţii noastre, asemeni untdelemnului sau focului duhovnicesc.

Îi pomenim în rugăciuni pe cei vii sau pe cei morţi pentru ca şi Domnului să-i fie tot atât de uşor şi cu putinţă să miluiască persoanele pomenite, pe cât ne este nouă de uşor să le rostim numele. Dacă Stăpânul nostru se arăta atât de bun şi de milostiv încât îşi pleacă urechea la rugăciunile noastre izvorâte din inima, dacă miluirea atârnă uneori de o rugăciune făcută din inima şi chiar de simplă rostire a numelui Sau, de ce nu rostim şi noi, în rugăciunile noastre, în virtutea iubirii creştine numele strămoşilor, părinţilor, fraţilor noştri, ale rudeniilor, prietenilor şi cunoştinţelor.

Publicitate

Bunavoirea lui Dumnezeu se afla întreagă în fiecare biserică

Binecuvântarea lui Dumnezeu- Tatăl sălăşluieşte întreagă pe toate jertfele sau prestolurile bisericilor creştine ortodoxe, fiindcă Dumnezeu – Tatăl a glăsuit despre Fiul sau aşa: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru Care am binevoit [Mt 3, 17]. în fiecare biserică sălăşluieşte în Sfintele Taine de pe Sfântul Prestol, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul –Născut. Aşadar, bunavoirea lui Dumnezeu se afla întreagă în fiecare biserică.

Fraţilor! Prindeţi cu urechea inimii fiecare cuvânt al Mântuitorului din Evanghelie şi aşezaţi-vi-l în inima; acesta nu este cuvânt omenesc, cuvânt care de multe ori este mincinos, găunos, fără putere, aducător de nenorociri, ci cuvânt al lui Dumnezeu, cuvânt al adevărului, cuvânt atotputernic. Fiecare cuvânt al Domnului este viaţa pentru noi şi tot ce a spus Mântuitorul se va împlini până la o iotă – nimic nu va trece.

Aici pe pământ, toate năzuiesc spre lumina soarelui, a lunii sau a focului, şi nu vor, le e urât şi tânjesc când se afla în întuneric; dar marea majoritate a oamenilor nu căuta lumina veşnică a împărăţiei Cerurilor şi nu se înspăimântă de întunericul veşnic şi de nepătruns; ba chiar multora le place să fie în întunericul păcatului şi nu vin la lumina, ca să nu se dea în vileag faptele lor. Fraţilor şi surorilor care aţi căzut în întuneric, năzuiţi spre lumina veşnică, părăsiţi cât mai repede cu putinţă întunericul veşnic,  timpul zboară repede! Eu sunt Lumina lumii; Cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii! [în 8, 12]. Citiţi Evanghelia: iată soarele nostru!

Slavă minunatei puteri a Crucii Tale, Doamne!

Preotul foloseşte foarte adeseori semnul crucii cu un gest special şi printr-o dispunere a degetelor pentru a-şi aminti sieşi şi tuturor, în numele cui se roagă şi pentru cine săvârşeşte slujbele, – că se roagă şi lucrează în numele lui Hristos, nu de la sine; că toată eficienţa şi puterea slujirii sala stă în Hristos, sau în harul lui Dumnezeu

Slavă minunatei puteri a Crucii Tale, Doamne! Când Domnul nostru Iisus Hristos stătea răstignit pe cruce, pironit pe ea în cuie de ostaşii romani, atunci –o, înfricoşătoare minune! – Hristos şi crucea erau una, Trupul lui Hristos şi lemnul Crucii s-au unit intr-un singur tot. în acest chip, Domnul s-a logodit parcă cu Crucea şi cele câteva ceasuri ale răstignirii Lui pe cruce L-au unit – ca să spunem aşa – cu Crucea până la sfârşitul veacurilor.

Iată de ce Crucea are şi va avea până la sfârşitul veacurilor o mult-felurită putere; iată de ce Crucea este numită purtătoare – de- Hristos (hristofora) şi dătătoare-de-viaţă; iată de ce Hristos, Crucea şi semnul crucii sunt unul şi acelaşi lucru; Hristos este pe Cruce şi Crucea în Hristos; iată de ce orice încercare de a nesocoti crucea este o nesocotire a lui Hristos însuşi, Mântuitorul.

Și cum este în cele mai felurite chipuri nesocotită Crucea şi semnul crucii? Mulţi creştini se închină neglijent şi nu vor să facă peste ei înşişi în chip cuviincios semnul crucii, multora le este ruşine să-şi facă cruce! Fraţilor! Va ruşinaţi oare de arma mântuirii voastre; de trofeul biruinţei Domnului vostru? Va ruşinaţi de însăşi slava voastră? Noi nu ne vom lăuda decât numai în Crucea Domnului. Pătimind pe ea, a omorât patimile; de aceea şi noi ţinem Crucea Domnului ca laudă a tuturor: lemnul acesta ne este nouă spre mântuire, armă a păcii (prin ea ne împăcăm cu Dumnezeu), biruinţa nebiruită, crucea –chip al Treimii.

Semnul crucii, pe care îl închipuim asupra noastră sau a altora arăta că Hristos este în noi; dacă nu veţi arăta că Hristos este în voi cum vă veţi recunoaşte? Unde este Crucea, acolo e şi Hristos; rugandu-ne lui Dumnezeu şi închipuind asupra noastră semnul Crucii, parcă i-am spune Tatălui ceresc Miluieşte-ne nu pentru noi, ci pentru Fiul Tău preaiubit, Răscumpărătorul nostru, Care a pătimit pentru noi şi a luat asupra Sa păcatele lumii!

Da-mi Doamne inimă curată, bărbătească, viguroasă şi puternică

Doamne, începe astăzi al şaptelea an de când, cu nevrednicie îţi slujesc ţie, împăratului Cel fără-de-început, Cel ce eşti mai înainte de veci; de când stau cu înfricoşare înaintea prestolului Tău de-viaţă-dătător, de când mijlocesc pentru mine însumi şi pentru poporul Tău, pentru a ne curăţi toţi de păcate; şapte ani de slujire a cereştilor, preacuratelor, atotrăscumpărătoarelor, dumnezeieştilor şi înfricoşătoarelor Tale Taine, de slujire a dreptăţii, a nestricăciunii, a vieţii veşnice, a înnoirii şi îndumnezeirii, în slujirea cea mai înaltă adusă Dumnezeirii, alta mai sfântă şi mai înaltă nefiind pe lume.

Ajută-mă în slujirea aceasta, în toată ziua şi în tot ceasul şi să mă păzească harul Sfântului Tău Duh de orice păcat, împreună cu sfinţii!

Da-mi Doamne, pentru această slujire, inimă curată, bărbătească, viguroasă şi puternică; un organ al limbii bine grăitor; o înfăţişare cuviincioasă, liniştită, sigură, fă-mă să stau înaintea prestolului Tău cu frică, cu dragoste şi extremă recunoştinţă, cu duh arzător.

Fă să mă rog pentru mine însumi şi pentru toţi oamenii cu sinceritate, să Te laud şi să-ţi mulţumesc în numele tuturor inimilor şi buzelor înflăcărate. Să săvârşesc, să folosesc şi să predau Sfintele Taine cu frică şi cu mare iubire. Dă-mi-le Doamne, ca să-ţi slujesc ţie, prin puterea ce mi-a fost dată în toate zilele vieţii mele. Amin.

Slujirea preoțească

La săvârşirea Liturghiei tot neamul creştinesc dreptmăritor e adus la un numitor comun : adică la Trupul cel Unul al lui Hristos (Biserica este Trupul lui Hristos), şi Capul ei unic – Hristos, iar cel ce săvârşeşte această dumnezeiască slujba a-toată-lumea, cu adâncă credinţă şi cu dreptate în inima, lucrează mântuitor şi activ supra întregii Biserici soborniceşti asupra tuturor celor trei părţi ale sale : cerească, pământească şi subpământeană. Să dea Dumnezeu că această slujbă să fie săvârşită întotdeauna cu evalvie, cu inima curată, cu o inima în care să încapă întreaga plinătate a Bisericii!

Pe care mai înainte i-a hotărât, pe aceştia i-a şi chemat [Rm 8, 29]. Domnul m-a învrednicit cu slujirea preoţească, cea mai măreaţă după slujirea împărătească a Lui şi de către oamneii Lui, a Ziditorului şi a zidirii Lui: slujirea preotului este o slujire mijlocitoare, împăciuitoare, luminătoare, lucrătoare a tainelor, îndrumătoare duhovniceşte, sfinţitoare, înnoitoare, desăvârșitoare, îndumnezeitoare. Ea îl înalță pe om până la ceruri şi chiar mai presus de ceruri, când se săvârșește Taina Euharistiei, Taina Preacuratului Trup şi Sânge al lui Hritos; atunci preotul însuşi se uneşte tainic şi ființial cu Domnul, în Taina împărtăşaniei şi îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu şi slujeşte ca un mijlocitor al îndumnezeirii lor.

Domnul ţi-a încredinţat o comoara nepreţuită: sufletele nemuritoare ale oamenilor răscumpărate cu Sângele Lui; să nu precupeţeşti nimic pentru a le sluji, nici o osteneală, nici măcar viaţa, pentru că să le mântuieşti şi să le duci la împărăţia cerurilor, gătită lor încă de la facerea lumii. Să nu ai afecţiune pătimaşă faţa de nimeni, să nu aţipeşti, să nu dormi, să nu te leneveşti, iubește oile cuvântătoare ale Domnului, binele lor veşnic din toată inima; luptă, lucrează neîncetat pentru binele lor, întăreşte-te şi îmbărbătează-te împotriva puterilor vrăjmaşe şi plata ta va fi multă în ceruri.

A nu te împărtăşi multă vreme cu Sfintele Taine e o nenorocire

A nu te împărtăşi multă vreme cu Sfintele Taine e o nenorocire; sufletul începe să răspândească duhoarea păcatului, puterea acestuia crescând pe măsură cât timp nu ne cuminecăm cu Dătătorul-de-viaţă.

Ce taină mântuitoare, indumnezeitoare, a predat Domnul în mâinile preotului atunci când i-a încredinţat săvârşirea prin harul preoţiei şi cu puterea Sfântului Duh de-viaţă-făcătorul, taina preacuratului Sau Trup şi Sânge. Câtă sfinţenie şi câtă fericire duhovnicească se cuvine să aibă persoanele care săvârşesc această taină cerească şi care împărtăşesc adeseori cu ea aducând la rândul lor fericire şi bucurie mulţimii norodului care se împărtăşeşte. Ce plină de lumină şi de slavă este acea Biserică ce are asemenea Taine predate ei de însuşi Domnul – Viaţa a toate şi pe care le-a păstrat neschimbate sfinte de la începuturi până acum!

Ce măreţie înfricoşătoare, ce dreptate nesfârşită, ce bunătate nemăsurată cuprinde în sine jertfa pe care o aduce preotul la săvârşirea Liturghiei a toată lumea şi cum trebuie să fie preotul care aduce asemenea jertfe! De câtă iubire de oameni trebuie să fie pătruns; cât de sfânt trebuie să fie, lipsit de orice patimă! Cum trebuie să se pregătească întotdeauna pentru slujirea Liturghiei !

De ce ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos?

De ce ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos? Pentru a ne curăţi de păcat, a ne lumina, sfinţi, înnoi, a ne lepădă de patimile pamanesti, pentru a cugeta la cele înalte, acolo unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui, fiindcă Hristos, Cel ce sălăşluieşte în noi se afla în cer. Tu, preotule, cugetă cu deosebire la cele înalte, dispreţuind toate patimile cele de jos. Ce bine este să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine pe stomacul gol, adică după înfrânarea din ajun. Câtă pace, câtă dulceaţă, îndrăzneală, lărgime, uşurare a sufletului! în Sângele Tău, Doamne, se îneacă toate păcatele mele, prin El sunt izbăvit de tot râul, întristarea şi boala şi mi se dăruieşte tot binele: lumină şi putere, odihnă, bucurie, fericire, viaţa desăvârşită. Iată ce simt de fiecare dată după ce mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, nu spre judecată sau osândă ci spre îndrăzneală, cu credinţă şi iubire. Ce I-aş putea aduce sau ce I-aş putea da împăratului meu şi a toată făptură, Cel ce atât de mărinimos şi fără de moarte, pentru nenumăratele, nemăsuratele şi feluritele  binefaceri ale Sale faţa de mine?

Chiar dacă, împărate Sfinte, ţi-aş aduce cântări de lăuda multe cât nisipul mării, nu m-aş arăta în chip desăvârşit vrednic de ceea ce Mi-ai dat! Slavă Domnului nostru Iisus Hristos şi dătătoarelor de viaţa Sale taine! Am avut prilejul să văd bolnavi care se topeau că ceară de suferinţă, cu totul slăbiţi şi istoviţi, dar care atunci când se împărtăşeau cu Dumnezeieştile Taine, pe care le cereau fie la sfatul meu, fie din îndemnul propriei lor inimi, se restabileau degrabă în chip minunat.

Astfel , l-am împărtăşit de două ori, în zile diferite, ,pe un bătrân trecut de 80 de ani ce trăia cu familia să în sărăcie, intr-un moment când boala ajunsese intr-o fază disperată, când el îşi pregătise testamentul şi când îi binecuvântase pe toţi ai casei, şi în amundoua rânduri, a doua sau a treia zi după împărtăşanie, el s-a ridicat din pat şi s-a înzdrăvenit.

La gimnaziu, un elev din clasele inferioare era de trei luni bolnav de o congestie a stomacului; nu mai avea poftă de mâncare şi în ultimul timp slăbise de tot, ajungând ca un schelet şi era la un pas de moarte. L-am văzut, l-am sfătuit să se împărtăşească cu Sfintele Taine, am izbutit să trezesc în el această dorinţa. Apoi, în scurtă vreme, m-am dus  să-l împărtăşesc; l-am împărtăşit şi bolnavul a început să mănânce, să bea, s-a înzdrăvenit în scurtă vreme, s-a ridicat din pat gata să se ducă la clasă.

Un alt băiat, fiul unui negustor, era bolnav de şase săptămâni, avea febră mare şi îndată ce  l-am împărtăşit cu Sfintele taine, s-a înzdrăvenit. Organismul lovit de boala stă parcă în aşteptarea Dumnezeiescului Trup şi Sânge şi atunci când le primeşte, îndată prinde viaţă, se însănătoşeşte.

Am dat doar exemplul a trei cazuri care mi-au venit în minte pe loc. Dar martor îmi este Dumnezeu  şi conştiinţa mea de preot că asemenea cazuri de înzdrăvenire rapidă a bolnavilor, după împărtăşirea cu Dumnezeieştile taine sunt nenumărate. Dătătorul-de-viaţă, Cel ce sălăşluieşte întreg în Făcătoarele-de-viaţă Sale Taine a dăruit adeseori sănătate şi viaţă suferinzilor aflaţi la un pas de moarte şi de la care El mai aştepta încă roade bune.

De ce oare, după toate acestea, creştinii se tem să cheme preotul la căpătâiul omului bolnav, crezând că l-ar putea înspăimântă cu gândul apropierii morţii; în felul acesta ei fac ca bolnavul să se stinga, răpus de boala fără creştinească mângâiere, fără izvorul nemuririi: sfântul Trup şi sânge al lui Hristos? Ce puţină credinţă! Câtă diavolească orbire! Se tem de Hristos, Dătătorul-de-viaţă şi de Făcătoarele-de-viaţă Sale Taine! Se tem de Preadulcele nostru Mântuitor! Nu trebuie să se teamă de Sfintele Taine, ci să dorească cu tot sufletul impartsirea cu Ele chiar de la începutul bolii fiecărui bolnav, pentru că înainte de orice doctorie să primească Doctoria Dumnezeiască! Noi înşine trebuie să facem aşa şi să-i sfătuim şi pe alţi să facă la fel. Atunci bolile noastre cele mai grele ar trece foarte repede şi nu ne-ar istovi tinandu-ne la pat; am fi scutiţi atunci de tratamentul sâcâitor cu tot felul de doctorii; n-am mai da banii pe la doctori şi pentru medicamente, aceştia putând să ne rămână pentru a-i folosi în ajutorarea oamenilor sărmani sau pentru nevoile noastre. Nu sunt împotriva doctorilor şi nici a mijloacelor naturale de vindecare; doctorii sunt necesari; Domnul ni i-a dăruit; iar mijloacele de vindecare tot Domnul  ni le-a arătat, dar la ele trebuie recurs, după adminustrarea Doctoriei Minunate, de-viaţă-făcătoare; medicamentele trebuie date neîntârziat atunci când boala apare subit şi nu suferă amânare în privinţa ajutorului medical.

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el [In 6, 56]. Ce strânsă comuniune duhovnicească, sfântă, nestricăcioasă între creatură şi Creator! Cum poate sălăşlui împreună lumina cu întunericul, fiindcă păcatul este întuneric demonic; sau nestricaciunea cu stricăciunea, dreptatea cu nedreptatea, buna-mireasmă cu duhoarea, frumuseţea cu urâţenia, simplitatea cu viclenia, smerenia cu trufia, blândeţea cu furia, duhul cu trupul, adică toate patimile trupeşti, iubirea de oameni cu ura, milostivirea cu inima împietrită, curăţia şi sfinţenia cu necurăţia păcatului?! Omul este fiinţă liberă; el se poate schimba în bine după harul lui Dumnezeu, se poate preface din viclean în simplu; din rău în bun, din mânios în blând, din necurat în curat, prin pocăinţă din inima necontenită, prin suspinare, lacrimi, rugăciuni, aşa cum vameşul s-a schimbat printr-o rugăciune scurtă” “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Omul îmbătrânit şi spurcat în păcate poate deveni fiinţă nouă.

Dumnezeul meu, câtă nemărginită iubire, câtă bunătate! Câtă deplină dăruire! Să mi Te dai mie drept hrană şi băutură cu toate veşnicele şi nesecatele Tale bunătăţi! Să Te dai tot unui vierme de nimic – omului! Doamne, ce sunt eu, că îţi aduci aminte de mine, mă cercetezi şi sălăşluieşti întru mine!

Domnul ni se da nouă pe Sine însuşi sub înfăţişarea pâinii şi a vinului fiindcă S-a arătat oamenilor în trup, cu suflet omenesc şi fiindcă altmiteri omul n-ar putea să se unească cu El decât prin mijlocirea naturii Sale văzute şi pipăibile, respectiv preacuratului Său Trup şi Sânge prefăcute după fiinţa lor în însuşi adevărul din pâine şi din vin. în aceasta stă cea mai mare bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, care lucrează cu puterea Dumnezeirii dulcelui nostru Domn.

Impartasindu-te cu Sfintele Taine, adu-ţi aminte neîncetat Cine se află întru tine şi în Cine trebuie să fii. Impartasindu-te cu blândul şi neprihănitul Miel, trebuie să fii tu însuti un miel fără răutate şi fără de prihană; impartasindu-te cu deplinătatea tuturor bunătăţilor, nu trebuie să mai tânjeşti după bunătăţile pământeşti sau să le doreşti pentru semenii tăi; impartasindu-te cu Cel ce împărăteşte întru cele înalte, cugetă şi tu la cele înalte, lăsând înţelepciunea pământească, trupească şi grabindu-te spre limanul ceresc şi veşnic.

Ce putere minunată are pocăinţa!

Cu ajutorul lui Dumnezeu am început Postul Mare, petrecând prima lui săptămână în rugăciuni de pocăinţă şi în metănii; şi sufletele noastre s-au deşteptat din moţăiala păcatului, ni s-a ridicat de pe ochii inimii legătura care ne împiedica să vedem păcatul, am ajuns să ne recunoaştem păcatele şi ne-am pregătit cu inima zdrobită să ne pocăim, dandu-ne seama de nebunia, absurditatea, nocivitatea păcatului, atât pentru noi, cât şi pentru alţii şi vrem să ne împăcăm cu Dumnezeu, Făcătorul şi Mântuitorul nostru. Postul a fost rânduit tocmai pentru aceasta: că prin înfrânare şi rugăciune de pocăinţă să ne înnoim, să ne luminăm, să ne trezim din somnul păcatului şi să împlinim poruncile lui cu vioiciune, cu tărie, cu înţelegere şi din inimă, cunoscând că ele ne duc la viaţă veşnică.

Ce putere minunată are pocăinţa! Pocăinţa nefăţarnică, pe toate planurile, cea care imploră necontenit mila lui Dumnezeu, pe care L-am mâniat cu păcatele şi toate nedreptăţile noastre, cea care schimbă în chip minunat alcătuirea sufeltului nostru, facandu-l să nu mai fie apăsat de mâhnire, strâmtorare, tulburare, beznă de nepătruns şi care aduce în suflet pace, odihnă, duh drept, îndrăzneală, lumină, putere, bucurie a vieţii, înnoire. Slavă lui Dumnezeu, Care a binevoit aşa! Harul pocăinţei se dă tuturor credincioşilor, fără deosebire în toată viaţa.

Fiule, dă-mi inima ta!

Să ne scrutăm viaţa şi păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu sincer, fără cruţare, cu inima înfrântă şi smerită şi să ne osamdim pe noi înşine în ele fără părtinire, să dorim cu sinceritate (cu fierbinte râvnă) îndreptarea de păcate şi de patimi, de care ni se împiedică în fiecare zi sufletul – iată adevărata pocăinţă.

Să ne străduim să ştergem vechile păcate şi patimi – iată adevărata pocăinţă! Să luăm hotărârea de a ne lepădă cu totul de o patimă sau alta, de un nărav sau de altul – iată adevărata pocăinţă! Altmiteri la ce am mai vorbi de pocăinţă?

Aproape întotdeauna nu ne aflăm în noi înşine, ci în afara noastră, fiindcă suntem preocupaţi cu toţii de lucruri şi probleme exterioare şi nu dăm nici o atenţie lumii nostre lăuntrice. Taina pocăinţei sau ziua pocăinţei ne dă prilejul şi imboldul de a pătrunde adânc în noi înşine şi de a încerca, verifica ceea ce se afla înăuntrul nostru, gândurile, dorinţele, intenţiile, credinţa noastră, problemele, demersurile, relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu oamenii, dragostea sau ura; de a ne cunoaşte deprinderile, patimile, înclinaţiile noastre – intr-un cuvânt, de a face rânduială, pe cât e cu putinţă, în lumea noastră lăuntrică sau în haosul nostru lăuntric.

Spovedania are drept scop curăţirea şi îndreptarea inimii. Fiule, dă-mi inima ta! Cel ce din orgoliu, nu vrea să-şi recunoască vina înaintea oamenilor, acela nu se poate căi sincer înaintea lui Dumnezeu. Recunoaşte-ţi greşelile cu inima curată şi cu smerenie înaintea oamenilor şi te vei putea căi în faţa lui Dumnezeu.