Nimic nu este mai schimbător decât materia

Nimic nu este mai schimbător decât materia. Ea se transformă în mi­lioane de feluri, pe cale naturală, sau după legile Creatorului. Ca să nu mai vorbim de transformările miraculoase, de pildă: focul în rouă, apa în sânge, apa în vin, toiagul în şarpe; omul însuşi transformă materia în mii de feluri. Ce-am putea spune atunci de Atotfăcătorul Dumnezeu?

Schimbarea este o calitate a materiei. Dumnezeu nu i-a dat spiritului raţional această cali­tate şi nu i-o va da niciodată. Calitatea de căpetenie a sufletului este că rămâ­ne neschimbat. Dar spiritul raţional cel creat are însuşirea de a se desăvârşi în lucrarea binelui. Triumful spiritului asupra materiei constă în faptul că spiritul o transformă în mii de feluri. Luaţi seama, de pildă, cum transformă el materia în regnul vegetal, cât de infinit variate sunt formele plantelor care cresc toate din acelaşi pământ, aceeaşi lumină solară, acelaşi aer, aceeaşi apă, acelaşi sol. Dar corpurile animalelor cât sunt de variate!

Schimbarea este, aşadar, o calitate a materiei; lumea în toată varietatea sa a fost creată în funcţie de aceasta. Slavă Atotputernicului Creator, Unul, Cel neschimbat în veci! Dacă materia nu s-ar schimba, atunci Dumnezeu nu ar fi Atotputernic. Slavă naturii spirituale! Fie ca ea să supună întotdeauna natura materială. Roagă-te lui Dumnezeu să rămâi neschimbat în săvârşirea binelui.

Publicitate

Citesc în univers ca dintr-o carte

Lumea ca şi creaţie a Dumnezeului Celui Viu şi Preaînţelept este pli­nă de viaţă. Pretutindeni şi în toate este viaţă şi înţelepciune, în toa­te vedem o expresie a inteligenţei, atât în mare, cât şi în mic, în întreg şi în parte. Lumea este asemenea unei cărţi de învăţătură, deşi nu poţi învăţa din ea cunoaşterea de Dumnezeu atât de limpede cum ne învaţă Revelaţia dumneze­iască, înainte să fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu şi nemărgi­nit.

Când lumea a fost adusă la fiinţă din nefiinţă, este de înţeles că Dumnezeu n-a devenit mărginit; întreaga plenitudine a vieţii şi nemărginirea au rămas în El, dar această plenitudine şi nemărginire s-a vădit şi în creaturi, în cele vii şi organice, care sunt de o infinită multitudine, înzestrate toate cu viaţă.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Cuvântul lui Dumnezeu scris vorbeşte mai adevărat de­spre lume decât lumea însăşi

Cuvântul lui Dumnezeu scris vorbeşte mai adevărat şi mai clar de­spre lume decât lumea însăşi şi decât cuvintele omeneşti despre lume. Cuvântul naturii este închis în ea şi nu poate exprima nimic desluşit de la sine, rămânând literă moartă, fără glas. „Unde erai tu – omule – câne am întemeiat pământul?” (Iov 38, 4). Erai, oare, lângă Dumnezeu când a în­tocmit universul? „Cine a căutat în adânc Duhul Domnului şi cine L-a sfă­tuit pe El” (Isaia 40, 13)? Voi, geologilor, vă lăudaţi că aţi descoperit gându Domnului în scoarţa pământului şi susţineţi aceasta în pofida Sfintei Cărţi i Facerii. Daţi mai multă crezare buchiilor moarte ale straturilor solului, ak pământului neînsufleţit decât cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale marelu prooroc şi văzător de Dumnezeu Moise.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu S-a făcut om pentru mine!

Domnul ar fi putut să-şi facă trup Sieşi din tot universul, cer şi pământ, sau, dacă n-ar fi creat lumea, putea să facă în locul ei un tem­plu al trupului Său. Numai pentru tine însă a binevoit să se facă pe Sine trup, asemenea trupului tău, ca să te mântuiască şi, după ce a creat lumea din nimic, să facă, dintr-o infimă cantitate de materii, trupul Său, pentru a te aduce la viaţă, lăsând lumea aşa cum a creat-o.

O, câtă bunătate şi milosârdie dumnezeiască! „Suntem mădulare ale trupului Lui şi din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experienţă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul; dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viaţă, Cel ce ne poate izbăvi de neca­zuri şi de moartea sufletului. O, Iisuse! Tu eşti mângâierea, viaţa, pacea şi sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaînţelept şi Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului şi morţii să ne ispitească şi să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor şi dătător de viaţă?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Deosebeşte în tine pe Duhul Sfânt de duhul cel rău

Deosebeşte în tine Duhul dătător-de-viaţă şi duhul care ucide sufletul. Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de ini­mă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu. Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâm­torării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei. După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Simţi oare foamea şi setea duhovnicească

O, făţărnicia fariseilor şi a căr­turarilor ! O, ticăloasa lor căutare de nod în papură la Dumne­zeu Cel fără de păcat, Care împreună cu ucenicii Săi umbla pe pământ în trup! Ucenicii simpli la inimă şi smeriţi ai lui Hristos, mergând prin holdă în urma Mântuitorului, au flămânzit, au rupt spice, le-au frecat cu mâinile şi le-au mâncat în zi de sâmbătă.

Bineînţeles, această părută călcare a poruncii privitoare la sâmbătă şi-a aflat vrăjmaşii în fariseii răutăcioşi, şi aceştia au început să cârtească împotriva călcării sâmbetei. Însă Domnul, dându-le în vileag făţărnicia şi zavistia, a apărat dreptatea ucenicilor Săi.

Dar iată că te întreb, omule: simţi oare foamea şi setea duhovnicească de a gusta spicul vieţii cel mai presus de fire – Trupul şi Sângele lui Hristos, dătătorul de viaţă, adevărata pâine cerească, Cela ce dă viaţă lumii? Dacă nu simţi această foame mântuitoare, înseamnă că eşti mort duhovniceşte. Omul care începe să se facă sănătos sau cel care e sănătos deja simte în chip firesc foame şi sete. Cât de numeroşi sunt în Rusia aceşti morţi, care nu simt se­tea mântuitoare ? Nespus de mulţi! O grămadă de intelectuali nu vin de loc la împărtăşanie, alţii vin foarte rar – mulţi se împărtăşesc doar o dată în an. Iar Domnul cheamă zil­nic: luaţi… mâncaţi… beţi… toţi… (vezi Mt. 26, 26-27) – şi n-are cine să mănânce şi să bea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cel rău se-mpotriveşte la citirea Cuvântului lui Dumnezeu

În omul nostru cel vechi este o apucătură: la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a cărţilor de slujbă, a cărţilor Sfinţilor Părinţi şi îndeobşte a cărţilor sfinţite, el se împotriveşte uneori în taină celor rostite şi scrise. Este vorba de glasul tainic al potrivnicului-satana, cel dintâi care s-a în­văţat şi a învăţat duhurile căzute şi oamenii să se împotrivească lui Dum­nezeu, sfântului Său adevăr şi sfintei Sale dreptăţi. Astfel, am băgat şi bag de seamă că el mi se împotriveşte şi mie, se împotriveşte inimii mele şi minţii mele, se împotriveşte în taină, la citirea rugăciunilor, canoanelor, stihirilor, Simbolului credinţei. Şi eu sunt dator să mă lupt şi să dobor uneltirile lui. O, ticălosule, depărtează-te de la mine, vrăjmaş al adevăru­lui şi al dreptăţii dumnezeieşti! Tu îi duci la minciună, la blestem şi la moarte pe cei care te ascultă, cum ai făcut cu Adam şi Eva.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cei buni cresc cu cei răi pâna la sfârşit

Au nu sămânţă bună ai semănat în ţarina Ta ? De unde, dară, are neghine ? (Mt. 13, 27): erezii, schisme, îngăduirea unor noi dogme, vicii de tot felul, primatul papei în Biserica catolică, strâmbarea dumnezeieştilor slujbe, taine, ritualuri (vezi azime-le) ? Domnul răspunde: un om vrăj­maş a făcut aceasta (Mt. 13,28) – trufia şi răutatea omenească; însă Domnul îi lasă pe toţi să crească până la sfâr­şit, iar în veacul cel viitor îl va preţui pe fiecare după faptele lui.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Schimbă-te! Dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12). Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumne­zeu, puterea harului, şi puterea dia­volului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.

 

Omul este dator să se silească pentru a aţâţa în sine focul dumnezeiesc, fo­cul credinţei şi al iubirii de Dumne­zeu şi de aproapele. Omul şi-a pier­dut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blân­deţea, şi a umplut sufletul său de toate păcatele. Iată, de pildă, nici tu nu ai curăţia inimii: este o mare pier­dere, trebuie să redobândeşti curăţia aceasta. Nu ai împreună-simţire faţă de aproapele în necazul, nevoia, să­răcia, boala lui? Schimbă-te.

 

Nu ai osârdie la rugăciune, nu ai gust du­hovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cu­vântului lui Dumnezeu ? Preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi au­zul duhovnicesc, ca să asculţi cu dra­goste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi a fapte­lor celor bune. Răul se luptă din răs­puteri cu omul, trăgându-l la sine, iar binele îl atrage prin frumuseţea sa duhovnicească, prin pacea sufleteas­că, prin libertatea duhovnicească pe care o dă; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice ca plată pentru biruinţa asupra patimilor. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pre scaunul Meu, precum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl pre scau­nul Lui (Apoc. 3,21).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele Însemnări)