Interviu cu Sfântul Ioan de Kronstadt

s_i_kMaica Taisia: Faptul că am fost într-o legătură spirituală cu regretatul părinte Ioan din Kronştad, a cărui amintire este nemuritoare, a fost o mare bucurie pentru mine. Am avut multe dialoguri cu el. L-am consultat in legătură cu experienţele duhovniceşti pe care le-am trăit in viaţa monahală. Cu cugetul plin de răspunsurile încărcate de bunătate ale părintelui, mă retrăgeam seara in chilia mea pentru a consemna ceea ce-mi spusese. Străduindu-mă să nu omit nici unui din cuvintele sale. Aceste însemnări constituie o adevărată carte.

Spre sfârşitul vieții părintelui Ioan (nu-mi amintesc exact data) i-am vorbit despre însemnările mele, iar el şi-a exprimat dorința de a le citi. Le-a găsit potrivite. A mai făcut totuşi, cu propria-i mână câteva corectãri si adăugiri, apoi mi-a spus: „Faptul că ai notat cuvintele mele. Este un lucru bun. Sfântul Apostol spunea: „Vă laud, fraţilor că in toate lucrurile vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat “(I Corinteni 11, 2). Ceea ce înseamnă că sămânţa a crescut pe pământ fertil şi că vor putea fi hrăniţi şi alţii cu roadele pe care le va da.”

Iată deci aceste însemnări care încep cu anul 1891, an in care părintele Ioan a întreprins prima sa călătorie la Sura, in regiunea sa natală, sat în care intenţiona să construiască o biserică parohială din piatră. Când s-a întors de la Sura. Dupã ce navigase pe Şeksna până la Ritinsk, părintele Ioan a fost aşteptat la Şerepoveţ de M. L. care îl invitase şi ii pusese la dispoziţie un vapor. In ajunul acelei zile, 17 iulie, mă dusesem la Şerepoveţ pentru a rezolva nişte probleme ale mănăstirii, neştiind nimic despre aşteptată vizită a părintelui Ioan. Am aflat de venirea sa in cursul serii. Citește în continuare „Interviu cu Sfântul Ioan de Kronstadt”

Anunțuri

Făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă

În doctrina despre chipul lui Dumnezeu în om se află nu numai explicaţia apropierii lui Dumnezeu de om, în pofida prăpastiei care îl separă pe Creator de creatura Sa, ci şi fundamentarea adevăratei libertăţi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu este liber la modul absolut, de aceea, pregustând din viaţa dumnezeiască, făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă. Oare nu pentru că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu, pentru că se aseamănă cu Dumnezeu, se înrudeşte cu El, îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu îi este ceva străin, exterior fiinţei sale, care să-i încalce libertatea?

În Dumnezeu omul se regăseşte pe sine, facând voia Domnului devine autentic în sine. Iată sintetizată în câteva rânduri concepţia ortodoxă despre adevărata libertate a omului: „Ce înseamnă a te afla în slujba lui Dumnezeu? Înseamnă a te îndrepta spre şi a te ataşa ca chip de Chipul primordial; o picătură de viaţă adăugată Izvorului veşnic-curgător al vieţii… A veni la Izvorul Libertăţii, la Izvorul Înţelepciunii celei dintru început, al Raţiunii… Aceasta îl duce pe om la recunoaşterea condiţiei sale de fiu al lui Dumnezeu, la a-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată, fapt care a devenit pe deplin posibil datorită numai lui Hristos, fiindcă El l-a restaurat pe om, chipul lui Dumnezeu, cel ce fusese vătămat de păcat şi prin aceasta l-a făcut pe om fiu al lui Dumnezeu.

De aceea creştinii adevăraţi, împreuna cu Hristos şi urmând porunca Lui, pot să-i spună lui Dumnezeu Tată. În aceasta se exprimă, în mod fericit şi dându-ne prilej de mare bucurie, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, care a fost, este şi va fi mereu semnul unei vieţi creştine autentice”. De aceasta conştiinţa este pătruns părintele Ioan de Kronstadt: „O, ce înaltă cinste, ce fericire, ce mareţie, ce vrednicie să-I spui Tată veşnicului Părinte! Caută să preţuieşti şi să păstrezi neştirbită această fericire ce ţi-a fost dată de nemărginita dărnicie a Dumnezeului Tău şi nu uita aceasta la vremea rugaciunii tale. Te va asculta Dumnezeu, te vor asculta îngerii, te vor asculta sfinţii, oameni lui Dumnezeu.

Păzeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine

Din punctul de vedere al teologiei dogmatice, învăţătura despre apropierea lui Dumnezeu de oameni coincide cu cea privitoare la faptul că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, altfel spus că omul poartă în sine însuşi chipul lui Dumnezeu. Părintele Ioan ştie, fireşte, că tocmai faptul că omul este chip al lui Dumnezeu îi determină acestuia relaţia apropiată cu El.

„Luaţi seama, cu cea mai minuţioasă şi mai râvnitoare atenţie, la chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat sufletul nostru – iată ce avem mai de preţ şi mai drag de la Dumnezeu şi de ce se cuvine să ne purtăm unii faţă de alţii cu dragoste şi să ne preţuim; sufletul nostru Îi este drag lui Dumnezeu: este chipul Lui, este portretul Lui viu. Dumnezeu este adevăr şi sfinţenie, nerăutate, smerenie, curăţie, răbdare şi năzuinţă liberă către tot lucrul bun”.

O idee asemănătoare exprimată mai clar apare şi în următorul fragment: „Ce-ar fi putut da Creatorul creaturii Sale mai mult decât i-a dat, facându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, făcându-l dumnezeu după părtăşie, după raţiune, după sfinţenie, dupa adevar si dupa liberul albitru? Pazeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine, nu te da rob putreziciunii, pacatului”.

Părintele vorbeşte şi despre acea mare apropiere dintre Dumnezeu şi Maica Domnului, explicând cauza supremei bunăvoinţe a lui Dumnezeu faţă de ea, aceasta fiindcă „chipul si asemanarea de la Dumnezeu atingea în sufletul şi în chipul ei suprema curaţie. Magnifică este ea ca Maică a lui Dumnezeu, dar şi prin nemărginita iubire pe care Dumnezeu a aratat-o chipului Său în omul căzut, restaurat prin relaţia Sa cu omenirea, pentru a o aduce la desăvârşirea cea dintru început şi la fericirea veşnică”.

În predicile sale, părintele Ioan de Kronstadt exprima într-o formă mai completă şi mai sistematică decât în jurnal învăţătura de credinţă ortodoxă despre chipul lui Dumnezeu în om, despre vătămarea acestuia în urma păcatului strămoşesc şi despre restaurarea omului de către Iisus Hristos, apelând la limbajul vechilor Părinţi ai Bisericii: „Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să se facă dumnezeu, pe baza faptului că omul a fost creat dintru început după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică drept, curat, sfânt, raţional, liber, nemuritor; pentru a reuni din nou Tipul cu Prototipul (după căderea în pacat); pentru a-l răscumpăra pe cel cazut. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”.

Într-o convorbire despre crearea omului , părintele a comentat cuvântul obrazovanie din limba rusa ( în româneste, „instrucţiune, învăţătura”) ca pe o trimitere la obrazul („chipul”) lui Dumnezeu, iar cuvântul prepodobnyi (tradus în româneşte cu „preacuvios”) ca pe o trimitere la podobie, („asemănare”) cu Dumnezeu . În opinia unor Părinţi , „asemănarea cu Dumnezeu” înseamnă îndumnezeire, participare deplină la viaţa dumnezeiască, iar, dupa alţi dascăli ai Bisericii, constituie scopul final al vieţii. La această terminologie apelează şi părintele Ioan de Kronstadt. „Dumnezeu îi cere omului să i se asemene Lui, ca o reproducere în raport cu originalul.” În altă parte părintele Ioan descrie cum vor fi arătat oamenii întâi-creati, la care chipul lui Dumnezeu nu fusese „desfigurat” de păcat.

„Aveau o minte limpede şi întelegeau cu uşurinţă tot ce se afla în jurul lor. Lumina minţii lor era Domnul Însuşi, şi prima lor cunoştinţă, dătătoare de viaţă, a fost cunoaşterea de Dumnezeu. Inima le era plină de dragoste de Dumnezeu şi de iubire unul faţă de altul, fericiţi fiind de această iubire. Primii oameni trăiau prin Dumnezeu, îşi găseau mângâiere în Dumnezeu, respirau prin Dumnezeu…„

   Aşa teologhiseşte părintele Ioan în convorbirile şi în predicile sale, iar în Jurnalul său scrie: „Drag îmi este să mă rog în Biserica Domnului, mai ales în Sfântul Altar, în faţa Sfintei Mese şi a Jertfelnicului, fiindcă în biserică mă transform în chip miraculos, prin harul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pocăinţa, umilinţa fac să cadă de pe sufletul meu ghimpii, cătuşele patimilor, şi încep să simt uşurare; dispar amăgirea şi vrajă patimilor, nu mai exist, «mor» pentru lume şi lumea moare pentru mine, nu mai există, dispare cu toate bunătăţile ei; prind viaţă din nou, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, mă pătrund de El, ajung într-un duh cu El; mă simt mângâiat ca un copil care şade pe genunchii maicii sale, inima îmi este plină de o dulce adiere de lume cerească, toate îmi apar aşa cum sunt ele de fapt, nutresc prietenie şi dragoste pentru toată lumea. O, cât de fericit este sufletul cu Dumnezeu împreună! Pe drept cuvânt, Biserica este raiul pe pamânt!”

    Comparând cele doua fragmente reproduse mai sus, unul extras dintr-o convorbire a părintelui, celalalt din Jurnal, ne convingem că sursa teologhisiri părintelui Ioan este propria sa experienţă duhovnicească. De aceea, până şi aserţiunile pur dogmatice îmbracă în gura şi în scrisul părintelui o irezistibilă forţă, ca marturii de viaţă. Este evident că, numai după ce a experimentat el însuşi în sine o anumită restaurare a chipului lui Dumnezeu, putea să scrie spontan aceste cuvinte: „Doamne, aşa cum chipul cel dintru început poate să atragă la sine chipurile derivate din el, să se sălăşluiască şi să vieze în ele, fă ca şi cei creaţi dupa Chipul Tău să poată tinde, cu toată dragostea şi cu toată râvna, către Chipul primordial şi să se lege de El”.

Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia

În mărturisirile părintelui Ioan despre viaţa sa lăuntrică şi despre experienţa cunoaşterii de Dumnezeu apare pregnant o remarcă, în sensul că Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia: „Dumnezeu ne este fiecăruia dintre noi mult mai aproape decât oamenii, oricare ar fi aceştia; este mereu lânga mine, mai aproape decât aerul, decât lumina, chiar şi decât hainele pe care le port.

Trăiesc prin El cu trupul şi cu sufletul, respir prin El, gândesc, simt, îmi închipui, pun la cale, vorbesc, întreprind, lucrez! Trebuie să fim şi să ne purtăm astfel încât să nu lăsăm să apară în noi nimic care să-L facă să nu patrundă în mintea şi în inima noastră, să-l stingherească, să-L împiedice! Dar când greşesc, când cedez unei patimi, fac ca inima să mi se îndeparteze de El iar El mă lipseşte de harul său”.

Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate

Aşa cum adevărul şi binele se deschid inimii, aducându-i pace, bucurie, viaţă şi libertate, cu atât mai mult Dumnezeu Însuşi – Izvorul vieţii, al adevărului, al binelui şi al frumuseţii – înseamnă pentru inima omului libertate, adevăr şi viaţă.

„Hristos, pe care ni-L aduce în inimă credinţa, umple de pace şi de bucurie, scrie părintele Ioan; nu în zadar se spune că sfânt este Dumnezeu, Cel ce sălăşluieşte întru sfinţii Săi.” Iar în altă parte: „În inima omului se produc când o apropiere de Dumnezeu, când o îndepărtare de Dumnezeu şi, concomitent, când pace şi bucurie, când tulburare, spaimă, strâmtorare, când viaţă, când moarte duhovnicească”. „Când Îl avem pe Hristos în inima ne simţim satisfăcuţi; neîmplinirile ni se par împliniri alese, amărăciunile – dulci, sărăcia – bogăţie, foamea – îndestulare, necazul – bucurie. Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate, nicăieri şi în nimic nu-şi află fericirea, nici în sănătate, nici în confort, nici în palate luxoase, în nimic!”

Şi, parcă în chip de concluzie: „Aşa cum corpul nu se poate lipsi nici de o clipă de aer, tot aşa nici sufletul nu poate trăi nici o clipă viaţa adevărată fără Duhul Sfânt. Dacă îţi doreşti o viaţă curată, înfrânată, caută să fii mereu în relaţie cu Dumnezeu, fiindcă fără El sufletul moare”.

Cine poate judeca inima şi constiinţa omului?

Dar dacă nu orice inimă este în stare să aprecieze corect şi în deplină libertate spre ce trebuie să ne îndreptăm în viaţă, aceasta putând să o faca doar o inimă curată sau pe cale de a se curaţa, cine ar putea spune despre o inimă că este sau nu aptă să devină o „instanţă„ capabilă să emită verdicte? Cine poate judeca inima şi constiinţa omului? Cu alte cuvinte, ce „autoritate” ar putea să se situeze peste inima omului, fără a o lipsi de drepturile sale fireşti şi fără a stânjeni în vreun fel libertatea omului?

Numai o inimă de o perfecţiune absolută poate deveni judecător de inimi sau o fiinţă de o libertate şi curatie supremă, care, din nesfârşita dragoste de om, să-i arate ce cale să urmeze, fără a impieta asupra lucrului cel mai de pret pe care îl are omul: libertatea. O asemenea fiinţă trebuie să fie, în acelaşi timp atotcunoscătoare şi atotputernică, la modul general, dar mai cu seamă atotputernică în iubire. Iar această Fiinţă nu poate fi decât Dumnezeu. Într-adevăr, în aceasta constă cea mai adâncă taină a vieţii creştine: un creştin adevărat ştie din experienţă că, în cele din urmă, numai Dumnezeu, numai Hristos, îi poate arăta calea cea dreaptă, fără să-i ştirbească libertatea; mai ştie că dacă inima i se va apropria de buna voie de bine şi dacă va alege binele, această nu se va datora hazardului sau vreunui trecator capriciu, ci fiindcă a fost inspirată de Dumnezeu.

Aici se potrivesc cel mai bine cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul: „Că dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul”(1 In. 3,20). Jurnalul părintelui Ioan oferă în mod constant mărturii că Dumnezeu Însuşi supune judecăţii cele aflate în inima sa, păzindu-i curăţia şi arătându-i calea cea dreaptă.

„Cu adevărat Hristos trăieşte în mine, scrie părintele Ioan; El, Cel atotsfânt, se arată foarte îndatoritor şi sensibil faţă de mine; la cea mai mică întinare a inimii mă trezeşte, îmi alungă din suflet cea mai neînsemnată pornire spre păcat. Dar vai! Diavolul stă gata, la fiecare pas să mă înghită, vrea să mă smulgă de dinaintea lui Dumnezeu, sau să mă facă să mă împart intre el şi Dumnezeu”. „În sufletul omului temător de Dumnezeu se produce o comunicare duhovnicească nevăzută cu Dumnezeu, scrie în alt loc părintele. Dumnezeu ne aprobă sau ne dezaprobă gândurile, intenţiile, dorinţele!”. Dar dacă ne încredinţăm în toate judecăţii lui Dumnezeu, nu înseamnă că ni se îngrădeşte libertatea? Şi aici experienţa lăuntrică demonstrează încă o data că tocmai Dumnezeu ne salvează şi ne apără libertatea, fiindcă El, ca Unul ce ne judecă inima, Se încredinţează pe Sine, în acelaşi timp, judecaţii inimii.

Apropierea de Dumnezeu, realitatea prezenţei Sale recunosc tocmai prin faptul că, din nemăsurata sa iubire faţă de noi, El ne păzeşte libertatea, nu ne constrânge în nici un fel, ci numai ne cheamă, ne atrage la Sine. „Domnul nu vrea să te aduca cu de-a sila la mântuire, scrie părintele Ioan, pentru că mântuirea facută cu forţa să nu întâmpine o reacţie de respingere, noi preţuim şi ne place doar ceea ce facem cu dragoste noi înşine, ce am dobândit prin eforturile noastre, ceea ce ne-a devenit apropiat, înrudit cu propria noastră natură. Iar acestea nu pot fi decât faptele bune, creştineşti.

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să o cunoaştem, să o iubim din toată inima şi să ne-o însuşim încă de aici, de pe pământ, să ni se înrădăcineze în inimă, să ne pătrundă şi să ne copleşească sufletul astfel încât să nu ne mai rămână în inimă nici un colţişor, oricât de mic, în care să se strecoare păcatul.” „Trebuie – spune în altă parte părintele – să credem în El (În Dumnezeu) nu fiindcă ne-au vorbit alţii despre El, ci pe baza propriei noastre experienţe, prin adevărul, lumina şi vitalitatea credinţei noastre: fiecare să vadă şi să guste că bun este Domnul.” În opinia părintelui Ioan „numai cel ce a gustat el însuşi darul ceresc şi s-a făcut părtaş Duhului Sfânt, gustând şi din cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterea veacului ce va să vină, numai acela are o credinţă puternică.”

Inima trebuie educată

Părintele Ioan ştia, bineînţeles, că pentru a deveni barometru sau busolă, pentru a putea indica adevărul, inima trebuie să fie supusă ea însăşi unor încercări, trebuie verificată, curăţată, îndreptată. „Într-o singură clipă inima se poate schimba de câteva ori, înclinând fie spre bine, fie spre rău, spre credinţă sau spre necredinţă, spre sinceritate sau spre viclenie, spre dragoste sau spre ură, spre bunăvoinţă sau spre invidie, spre generozitatea sau zgârcenie, spre înfrânare sau spre desfrâu.

Câtă nestatornicie! exclama părintele Ioan, si câte primejdii! si cât de greu îţi este să fii mereu lucid şi atent faţă de tine însuţi!”

Iar în altă parte: „Dacă uneori creştinii noştri ortodocşi nu sunt în stare să se folosească de Sfintele Taine ale Bisericii, deşi se consideră credinciosi, înseamnă că atât mintea, cât şi inima nu le sunt curate şi că sunt copleşiti de patimi, că nu pot suporta curăţia şi lumina acestor Taine, aşa cum ochii bolnavi nu pot suporta lumina soarelui.” În alt loc părintele Ioan compara o inima necurată cu un ochi bolnav de albeaţă, iar pe omul cu o asemenea inima cu un orb. Insista necontenit că, înainte de orice, inima trebuie curăţată, educată.

Iată ce scrie referitor la educarea şi instrucţiunea copiilor: „Este foarte periculos să le dezvoltăm copiilor numai capacităţile intelectuale, neglijând educarea inimii. Inima înseamnă viaţă, dar viaţa afectată de păcat, acest izvor al vieţii trebuie curăţat,trebuie să întreţinem în inima flacăra curată a vieţii, să nu o lăsăm să se stingă, să ne-o ţinem drept călăuză întreaga viaţă, în tot gândul, în toată dorinţa şi în toată strădania”.