Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt’ Category

s_i_kMaica Taisia: Faptul că am fost într-o legătură spirituală cu regretatul părinte Ioan din Kronştad, a cărui amintire este nemuritoare, a fost o mare bucurie pentru mine. Am avut multe dialoguri cu el. L-am consultat in legătură cu experienţele duhovniceşti pe care le-am trăit in viaţa monahală. Cu cugetul plin de răspunsurile încărcate de bunătate ale părintelui, mă retrăgeam seara in chilia mea pentru a consemna ceea ce-mi spusese. Străduindu-mă să nu omit nici unui din cuvintele sale. Aceste însemnări constituie o adevărată carte.

Spre sfârşitul vieții părintelui Ioan (nu-mi amintesc exact data) i-am vorbit despre însemnările mele, iar el şi-a exprimat dorința de a le citi. Le-a găsit potrivite. A mai făcut totuşi, cu propria-i mână câteva corectãri si adăugiri, apoi mi-a spus: „Faptul că ai notat cuvintele mele. Este un lucru bun. Sfântul Apostol spunea: „Vă laud, fraţilor că in toate lucrurile vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat “(I Corinteni 11, 2). Ceea ce înseamnă că sămânţa a crescut pe pământ fertil şi că vor putea fi hrăniţi şi alţii cu roadele pe care le va da.”

Iată deci aceste însemnări care încep cu anul 1891, an in care părintele Ioan a întreprins prima sa călătorie la Sura, in regiunea sa natală, sat în care intenţiona să construiască o biserică parohială din piatră. Când s-a întors de la Sura. Dupã ce navigase pe Şeksna până la Ritinsk, părintele Ioan a fost aşteptat la Şerepoveţ de M. L. care îl invitase şi ii pusese la dispoziţie un vapor. In ajunul acelei zile, 17 iulie, mă dusesem la Şerepoveţ pentru a rezolva nişte probleme ale mănăstirii, neştiind nimic despre aşteptată vizită a părintelui Ioan. Am aflat de venirea sa in cursul serii.

A doua zi. Descoperind că ieşise deja si că fusese găzduit de conducătorul parohiei, un om de afaceri pe nume A. Krokin, m-am dus la el, croindu-mi drum prin mulţimea adunatã deja. L-am implorat pe părintele Ioan să facă o vizită la mănăstirea noastră, situată pe malul răului Şeksna. Părintele Ioan şi-a cerut scuze explicându-mi că nu putea lăsa să aştepte vaporul care trebuia să-l ia. Apoi adăugă: „Dacă doriţi să discutăm, de ce nu vă îmbarcaţi împreună cu mine? În felul acesta vom putea discuta”. Şi astfel am plecat. După ce în prealabil obţinusem acordul proprietarului vasului, l-am rugat din nou pe părintele Ioan să primească invitaţia de a veni la mănăstirea noastră. Atunci acceptă. Vasul se opri la cheiul mãnăstirii numită Borki. Debarcarăm şi o trăsură cu cai ne duse la mănăstire. Atunci, întorcându-se spre mine, părintele rosti aceste cuvinte:

Părintele Ioan: De ce ai insistat atât de mult să vin la mănăstirea ta? Am făcut cunoştinţă si am discutat îndelung. Nu era suficient?

Maica Taisia: Batiușca (apelativ obişnuit si afectuos dat preoţilor – dragă părinte) dacă ţi-am cerut să vii, am făcut-o pentru că am avut marea şansă de a sta de vorbă cu tine şi de a te vedea cu proprii mei ochi. As vrea să pot împărtăşi bucuria pe care am primit-o si cu măicuţele mele. Dacă n-aş fi tăcut tot ce mi-a stat in putinţă pentru a te convinge, as fi avut conştiinţa încărcată; dacă totuşi ai fi refuzat, după ce eu aş fi făcut tot posibilul. Atunci mi-ar fi fost teamă să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Ioan: Aşa deci! Iată de ce mergem la mănăstire. Pe drum am reluat discuţia.

Maica Taisia: Batiușca, as vrea să-mi deschid pe deplin sufletul în fata ta. Am dorit să fac acest lucru dintotdeauna. Pentru ca tu să mă poţi privi din afară si să mă sfătuieşti de ce am nevoie. Iată unde as vrea să ajung prin discuţia cu tine. De cele mai multe ori nu ne cunoaştem pe noi înşine; ne tratăm problemele cu indulgentă. Dar văd că ai har. Tu vezi cu ajutorul Duhului Sfânt care sălăşluieşte în tine.

Părintele Ioan: Preoţii primesc un har special care le permite să conducă spre mântuire sufletele care se încred în ei. Acest har special ne ajută să cunoaştem ceea ce este necesar să cunoaştem.

Maica Taisia: Adevărat, Batiuşca, dar nu toţi preoţii primesc harul în aceeaşi măsură. Cred că i se dă fiecăruia atâta cât poate să primească. Ai fost înzestrat in mod special cu Duhul Sfânt si prin El vorbeşti oamenilor. Iată ce am observat la tine de multă vreme.

Părintele Ioan: Dacă poţi descoperi spiritualitatea care emană dintr-o persoană si o poţi şi înţelege, atunci credinţa devine de necontestat. Vrăjmaşul este cel care ne tulbură sufletul cu îndoiala şi cu neîncrederea. Pentru a ne răpi liniştea.

Maica Taisia: Batiușca, ai şansa să vezi mulţi oameni, să le asculţi cererile, păcatele, întrebările şi tot ce vor să-ți mărturisească.

Părintele Ioan: Da, draga mea, trebuie să ascult spovedaniile unui mare număr de persoane. (Atunci Batiuşca îşi făcu semnul crucii de mai multe ori).

Maica Taisia: E greu să faci acest lucru, Batiușca?

Părintele Ioan: Nu e uşor, dar să faci asta înseamnă să urmezi exact ce spune porunca: „Noi cei care suntem mai tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi “(Romani 15, 1). Lată o porunca ce nu este uşor de urmat şi care se adresează mai ales preoţilor.

Maica Taisia: Ţi se întâmplă să întâlnești suflete sfinte, perfecte?

Părintele Ioan: Perfecţiunea noastră e acolo sus (arătând spre cer) şi unul singur este sfânt si acela este Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Maica Taisia: Batiuşca. Atâta vreme cât un om este trup, nu se poate elibera nici de patimi, nici de ispite, nici de cursele vrăjmaşilor. Oriunde in lume este ameninţat.

Părintele Ioan: Bineînţeles că nu poate fi eliberat de ele si tocmai acesta este motivul pentru care trebuie să vegheze neîncetat asupra lui însuşi, cu cea mai mare atenţie. Atunci când un om este supus ispitei, el este în cumpănă; ca si cum s-ar afla pe o balanță – încotro se va îndrepta? Vrãjmaşul îl va trage spre pierzanie, în timp ce îngerul său păzitor şi conştiinţa îl vor reţine. În aceste cazuri trebuie să se înarmeze cu teama față de ceea ce reprezintă suferinţele iadului. În astfel de situaţii este de asemenea necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcã noi singuri fără ajutorul lui Dumnezeu nu avem puterea să învingem ispitele.

Maica Taisia: Când un om veghează asupra lui însuşi, atunci cea mai mică greşeală, fie ea de voie sau fără de voie, care îl îndepărtează de Dumnezeu, apasă asupra sufletului sãu şi face să dispară starea de pace sufletească in care se află (vorbesc bineînţeles din experienţă). Pierderea liniştii interioare determină apariţia frământării, a neliniştii si a frustrării. Ce chinuri are atunci de îndurat sufletul şi cât îi este de greu să-şi regăsească pacea!

Părintele Ioan: Atunci când se întâmplă așa ceva, trebuie să-ţi ceri de îndată iertare în gând: „Când mă va chema ii voi răspunde” (Psalmul 91, 15). Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne cãim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocãim de îndată lãsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământãri, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi (Psalmul 50. 19).

Maica Taisia: Această pace sufletească în contactul cu Dumnezeu este restabilită graţie Sfintelor Taine, a pocăinţei şi milostivirii lui Dumnezeu: dar cum s-o poţi păzi?

Părintele Ioan: Pentru a păzi această pace sufletească care se naşte din apropierea de Dumnezeu, este obligatoriu să veghezi asupra propriei tale persoane. Cel care are o viaţă duhovnicească şi luptă pentru mântuirea sa, trebuie să vegheze neîncetat asupra sa; ceea ce înseamnă că trebuie să acorde atenţie oricărei frământări a sufletului şi a duhului său. El este în permanenţă hărţuit de vrăjmaşul care încearcă să pună stăpânire pe el; când acesta găseşte pe unde să intre, fiindcă stăpânului i-a slăbit vigilenta, atunci el se grăbeşte să-i invadeze sufletul pricinuindu-i astfel mari suferinţe.

Maica Taisia: După ce-am fost curăţiţi şi am refăcut această unire cu Dumnezeu şi când sufletul o rupe din nou, cât de greu e atunci să suporţi o astfel de încercare!

Părintele Ioan: Pe o suprafaţă albă, cea mai mică pată se observă imediat; putem spune acelaşi lucru despre suflet. Din contră, pe o suprafaţă neagră pătată. Unde totul este plin de beznă şi de murdărie, nu se observă nimic. Trebuie deci să veghem din răsputeri asupra noastră, să păstrăm veşnic viu in noi gândul la Dumnezeu şi să ne rugăm cu smerenie.

Maica Taisia: Dai. Batiușca, cât de greu îi este unui om, chiar dacă este sincer, să se zbată pentru a urma această cale; mă gândesc, spre exemplu, la cei care au responsabilitatea altor fiinţe şi care trebuie să lupte pentru a-şi menţine atenţia trează.

Părintele Ioan: Da, e greu, dar ce binefacere se dobândeşte fără încercări? Şi-apoi, dacă privim din alt punct de vedere, mântuirea nu este ea dobândită prin suferinţă? Să fie părtaş Împărăţiei Cerurilor, nu nădăjduieşte orice credincios? „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea!” (Matei 11, 12). Numai aplecându-se cu hotărâre asupra propriei persoane, numai străduindu-se in luptă. Cei mai zeloşi ajung să-şi atingă scopul. Atunci e necesară rugăciunea.

Maica Taisia: Părinte. Învaţă-mă să mă rog.

Părintele Ioan: Rugăciunea este lucrul cel mai simplu şi in acelaşi timp cel mai dificil. Un copil se poate ruga în felul lui: Când doreşte ceva, ştie să le ceară părinţilor ceea ce doreşte. In ceea ce ne priveşte, noi suntem copiii Împăratului Ceresc. De ce ar trebui să fim o altă persoană când ne adresam Tatălui nostru? Spune-i de ce ai nevoie, cum îl simţi si deschide-ţi inima in faţa Lui. „Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângã toţi cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlineşte dorinţele tuturor celor ce se tem de Ei “(Psalmul 145, l8-19). Vin şi-ţi spun din nou: „Îl vei descoperi” (II Samuel 19, 2). Cât de mare este milostenia lui Dumnezeu! Dar cu toate acestea. Trebuie să fii chibzuit şi prudent, să nu-ţi risipeşti duhul, să te fereşti de rătăciri, să-ţi înfrângi mândria.

Maica Taisia: Batiuşca, mi se întâmplă să mă rog cu toată fiinţa. ca şi cum m-aș afla în fata lui Dumnezeu Însuşi. E ca si cum fiinţa mea n-ar mai exista şi atunci rugãciunea mea devine tăcută şi fierbinte. Totuşi, acest lucru nu mi se întâmplă deseori; de asemenea mă feresc să intru in această stare, de teama vrăjmaşului; ar putea să mă laude peste măsură atunci când mă rog astfel, căci eu n-am experienţă şi sunt deci incapabilă să mă, apăr singură de o asemenea cursă. Aceasta este sarcina celor care cunosc o viaţă duhovnicească superioară celei ale mele. Am citit, bineînţeles, scrierile asceţilor care îi pun în gardă mai ales pe începători, cum sunt şi eu, în legătură cu practica rugăciunilor numite contemplative; decât să te angajezi în această luptă de foarte timpuriu, e mai bine să o faci cu extremă prudenţă, ca şi cum ai primi un dar de la Dumnezeu.

Părintele Ioan: Exact acelaşi lucru vreau să ţi-l spun şi eu: fii plină de înţelepciune şi de prudenţă. Asta nu înseamnă că trebuie să eviţi să te rogi cu întreaga familie. Prin această rugăciune Harul divin se revarsă asupra noastră. Trebuie să ceri neîncetat şi cu stăruinţă să primeşti acest Har. Apoi să-l păstrezi cu sfinţenie: nu trebuie să încetezi niciodată şi sub nici un motiv să-L ceri. Vrăjmaşul se teme peste măsură de aceastã rugăciune si de aceea încearcă din toate puterile să te înfricoşeze şi să te înşele. Această rugăciune aduce pacea in suflet; ea dăruieşte sufletului linişte şi calm.

Maica Taisia: De când sunt stareţă nu mă mai rog atât de mult, Batiuşca. Întreaga zi sunt epuizată de sarcinile şi de grijile cărora mã dedic trup şi suflet; când vine noaptea, mă prăbuşesc în așternut. Nici nu mă trezesc bine dimineaţa că mă aşteaptă deja urgenţele. De îndată ce deschid uşa sunt copleşită, mi-e aproape imposibil să regăsesc rugăciunea.

Părintele Ioan: „Mântuirea și rugãciunea nu constau în vorbe” (Matei 6, 7-8); ele au nevoie de o inimă curată si plină de ardoare. Esenţialul este să stăruieşti cu gândul la Dumnezeu, ceea ce înseamnă să-ţi spui mereu rugăciunea lăuntrică cu cugetul curat. Nici eu nu am timp să îndeplinesc toate rânduielile pravilei, dar oriunde mã duc, pe jos sau cu trăsura fie că stau aşezat sau întins, gândul la Dumnezeu nu mă părăseşte niciodată. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15, 8). Gândul că este mereu alãturi de mine nu mã părăseşte niciodată. Şi tu trebuie să te învredniceşti să ajungi aici.

Maica Taisia: Batiuşca, îl simţi într-adevãr alături de tine?

Părintele Ioan: Da, copila mea, Îl simt foarte, foarte aproape de mine. Este veșnic cu mine, după cum spune El Însuşi: „Eu voi locui şi voi umbla in mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu “(II Corinteni 6, 16). Cum aş putea eu oare să mă comport zilnic dacă nu prin Harul lui Dumnezeu?

Maica Taisia: E adevărat Batiuşca, eşti neîncetat la strâmtoare. Te sacrifici pentru alţii până la a uita de tine însuţi.

Părintele Ioan: Ei bine, poate exagerezi putin. Ceea ce fac, fac după propriile mele puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Am fost pregătit pentru acest lucru incă de la hirotonia mea ca preot. Preoţii, care sunt urmaşii Apostolilor, trebuie să trăiască pentru mulţime si nu pentru ei înşişi. „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? “(Matei 5, 13).

Maica Taisia: Ştiu Batiuşca, că ai slujit ca preot multă vreme. Dar cum se face că acum, oriunde ai fi toate privirile se întorc spre tine?

Părintele Ioan: A fost o perioadă de pregãtire. Cum ar fi oare posibil să conduci lupta fără să te fi pregătit şi fără să fi acumulat experienţă?

Maica Taisia: Da, Batiuşca. Nu a fost uşor pentru tine; dar începând de atunci ți-ai dominat toate ispitele şi toate patimile. Oricine se apropie de tine se află în faţa neclintitei tale credinţe si simte Harul care sălãşluieşte în tine.

Părintele Ioan îşi face semnul crucii şi-mi spune citând: Exagerezi din nou. Mi-am dominat ispitele şi patimile? Nu sunt lipsit de patimi. „Și Harul Lui față de mine nu a fost zadarnic “(I Corinteni 15, 10), m-a întărit şi mi-a dat curaj. Suntem făcuţi doar din slăbiciuni şi păcate; capacitatea noastră de a-L sluji, vine numai de la Dumnezeu.

Maica Taisia: Batiuşca. Credinţa ta este foarte mare iar a mea foarte mică. Dă-mi puţin din credinţa ta.

Părintele Ioan zâmbi şi-mi spuse: Ia cât pofteşti, ia atâta cât poţi duce. Bunătatea Domnului este nemărginită!

Maica Taisia: Glumeşti, Batiuşca, dar mi se întâmplă deseori să şovãi. Nu în ceea ce priveşte credinţa, bineînţeles. O, nicidecum! Cred în Dumnezeu cu tărie şi fără rezerve. Aş vrea să-ţi dau un exemplu: cum aş putea spera să fiu mântuită în drumul pe care mi l-am ales? Este voia lui Dumnezeu sau propria-mi dorinţă? Şi ce să cred despre visele mele, pe care ti le-am povestit deja? Sunt o mulţime de încercări pentru care as avea nevoie de sprijin duhovnicesc, de speranţă şi de Har.

Părintele Ioan: In zadar te laşi tulburată de toate aceste lucruri. Prima datã când ti s-a arătat Dumnezeu, erai doar o copilă. Ce fel de amăgire putea fi aceea? In felul acesta te-a chemat să-L slujeşti şi ţi-a dat un legământ pentru mântuirea ta.

Maica Taisia: La sfârşitul acestei viziuni mi-a spus: „Trebuie să începi prin a trudi. Şi aşa am şi făcut, din răsputeri, dar oare îi este plăcută truda mea? Va primi El ostenelile mele, Îi sunt ele pe plac? Nu sunt sigură de acest lucru căci, înainte de toate, „alta este judecata lui Dumnezeu”.

Părintele Ioan: Cum ar putea să nu-ţi primească ostenelile de vreme ce ţi le-a răsplătit deja cu succes? Gândeşte-te numai la catedrala pe care ai construit-o într-un timp atât de scurt şi având atât de puţine mijloace. Nu ţi-a răsplãtit Dumnezeu ostenelile printr-o astfel de reuşită? Pentru mănăstirea ta şi pentru maicile pe care le conduci spre mântuire. Domnul te va răsplăti infinit mai mult, căci este drept şi bunătatea Sa este fără margini.

Maica Taisia: Dar toate acestea ţin de exterior, vin din afara sufletului, Batiuşca. Da. Am construit o catedrală cu ajutorul donaţiilor făcute de oameni care, la rândul lor le primiseră de la alţii. Toată lumea mă laudă pentru ce am făcut, dar primesc acest lucru din exterior alături de alte lucruri exterioare. Şi unde este sufletul meu in toate acestea? Ce am dobândit in toţi aceşti ani petrecuţi la mănăstire?

Părintele Ioan: Vrei să spui că n-ai dobândit nimic spre folosul sufletului tău? Acest lucru va fi judecat numai de Dumnezeu care poate să vadă in sufletele noastre. Atâta timp cât suntem pe pământ. Taisia, duhul se află amestecat într-un mod foarte strâns cu lucrările din afara lui, iar suferinţele, chiar dacă sunt de natură materială. Sunt răbdate în numele lui Dumnezeu şi spre mărirea Sa. Nu este nicio îndoială că sunt acceptate de El. Catedrala a fost construită graţie donaţiilor altor persoane? Tocmai aici e esențialul. E mult mai uşor să construieşti ceva folosindu-te de proprii tăi bani decât să-ţi asumi dificila sarcină de a~i aduna. Spui că eşti lãudată pentru că ai construit această catedrală. Dar cum poţi evita acest lucru? Mai important decât orice este faptul că milioane de buze vor mări numele lui Dumnezeu in vecii vecilor. Ai construit această catedralã şi Biserica nu te va uita.

Maica Taisia: Odată cu începerea lucrărilor de construcţie, care s-au adăugat la îndatoririle şi obligaţiile mele de stareță, nu mi-a mai rămas timp pentru rugăciune, nici pentru post, nici pentru activităţile monastice.

Părintele loan: Ostenelile nu-ţi sunt trimise numai pentru sufletul tău, ci spre binele tuturor. De aceea sunt atât de mari, mult mai mari decât dacă ar fi fost doar pentru tine. In ceea ce priveşte postul, te înşeli singură. Hrana ta este simplă şi frugală. Este imposibil să ceri mai mult celor care au numeroase sarcini de îndeplinit.

Maica Taisia: Dar păcatele care se datoreazã poziţiei mele de stareță? Ce poţi să-mi spui despre ele?

Părintele Ioan: Ce se poate spune de Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Lui toate păcatele lumii? Cere-i lui Dumnezeu să-ţi dea credinţă şi speranţă. Apostolul Petru spune: „De aceea, încingeţi-vă coapsele mintii voastre, fiți treji şi puneţi-vă toată nădejdea în Harul care vã va fi adus la arătarea lui Iisus Hristos “(I Petru 1. 13).

Maica Taisia: Roagã-te pentru mine, Batiuşca, ca să-mi vină Dumnezeu în ajutor prin rugăciunile tale.

Părintele loan: Mă rog şi voi continua să mã rog. Roagă-te si tu pentru mine; rugăciunea ta este puternică.

Maica Taisia: Cât cântăreşte rugăciunea mea? Mă rog pentru tine Batiuşca, e adevărat; o fac pentru că îmi place ca să mă rog pentru tine. Eşti un părinte plin de iubire, nimeni nu doreşte să ți se întâmple vreun rău. Dar uneori mi-e ruşine şi mă tem să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, căci cine sunt eu pe lângă tine?.

Părintele Ioan: De ce să te temi şi să-ți fie ruşine, Taisia? Nu e drept să mă lauzi astfel. Sunt cel dintâi dintre pãcãtoşi. Însuși Apostolul Pavel le cerea credincioşilor să se roage pentru el: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi “(I Tesaloniceni 5, 25). Şi celălalt Apostol spunea: „Rugați-vă unul pentru altul “(Iacov 5, 16). Este uşor să ne rugăm pentru cei care se roagă pentru noi.

Maica Taisia: Ţi-am scris o dată, Batiuşca, cerându-ţi să te rogi pentru vindecarea unei boli; starea mea s-a ameliorat, dar nu m-am vindecat complet.

Părintele loan: Nu te-ai vindecat complet pentru că nu era necesar. Nu încerca să eviți boala; putem fi bolnavi o perioadă de timp şi putem răbda această încercare. Totul este făcut spre binele nostru, în scopul mântuirii noastre.

(Dialoguri duhovnicești cu părinte Ioan din Cronștad – Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994)

Read Full Post »

În doctrina despre chipul lui Dumnezeu în om se află nu numai explicaţia apropierii lui Dumnezeu de om, în pofida prăpastiei care îl separă pe Creator de creatura Sa, ci şi fundamentarea adevăratei libertăţi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu este liber la modul absolut, de aceea, pregustând din viaţa dumnezeiască, făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă. Oare nu pentru că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu, pentru că se aseamănă cu Dumnezeu, se înrudeşte cu El, îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu îi este ceva străin, exterior fiinţei sale, care să-i încalce libertatea?

În Dumnezeu omul se regăseşte pe sine, facând voia Domnului devine autentic în sine. Iată sintetizată în câteva rânduri concepţia ortodoxă despre adevărata libertate a omului: „Ce înseamnă a te afla în slujba lui Dumnezeu? Înseamnă a te îndrepta spre şi a te ataşa ca chip de Chipul primordial; o picătură de viaţă adăugată Izvorului veşnic-curgător al vieţii… A veni la Izvorul Libertăţii, la Izvorul Înţelepciunii celei dintru început, al Raţiunii… Aceasta îl duce pe om la recunoaşterea condiţiei sale de fiu al lui Dumnezeu, la a-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată, fapt care a devenit pe deplin posibil datorită numai lui Hristos, fiindcă El l-a restaurat pe om, chipul lui Dumnezeu, cel ce fusese vătămat de păcat şi prin aceasta l-a făcut pe om fiu al lui Dumnezeu.

De aceea creştinii adevăraţi, împreuna cu Hristos şi urmând porunca Lui, pot să-i spună lui Dumnezeu Tată. În aceasta se exprimă, în mod fericit şi dându-ne prilej de mare bucurie, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, care a fost, este şi va fi mereu semnul unei vieţi creştine autentice”. De aceasta conştiinţa este pătruns părintele Ioan de Kronstadt: „O, ce înaltă cinste, ce fericire, ce mareţie, ce vrednicie să-I spui Tată veşnicului Părinte! Caută să preţuieşti şi să păstrezi neştirbită această fericire ce ţi-a fost dată de nemărginita dărnicie a Dumnezeului Tău şi nu uita aceasta la vremea rugaciunii tale. Te va asculta Dumnezeu, te vor asculta îngerii, te vor asculta sfinţii, oameni lui Dumnezeu.

Read Full Post »

Din punctul de vedere al teologiei dogmatice, învăţătura despre apropierea lui Dumnezeu de oameni coincide cu cea privitoare la faptul că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, altfel spus că omul poartă în sine însuşi chipul lui Dumnezeu. Părintele Ioan ştie, fireşte, că tocmai faptul că omul este chip al lui Dumnezeu îi determină acestuia relaţia apropiată cu El.

„Luaţi seama, cu cea mai minuţioasă şi mai râvnitoare atenţie, la chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat sufletul nostru – iată ce avem mai de preţ şi mai drag de la Dumnezeu şi de ce se cuvine să ne purtăm unii faţă de alţii cu dragoste şi să ne preţuim; sufletul nostru Îi este drag lui Dumnezeu: este chipul Lui, este portretul Lui viu. Dumnezeu este adevăr şi sfinţenie, nerăutate, smerenie, curăţie, răbdare şi năzuinţă liberă către tot lucrul bun”.

O idee asemănătoare exprimată mai clar apare şi în următorul fragment: „Ce-ar fi putut da Creatorul creaturii Sale mai mult decât i-a dat, facându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, făcându-l dumnezeu după părtăşie, după raţiune, după sfinţenie, dupa adevar si dupa liberul albitru? Pazeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine, nu te da rob putreziciunii, pacatului”.

Părintele vorbeşte şi despre acea mare apropiere dintre Dumnezeu şi Maica Domnului, explicând cauza supremei bunăvoinţe a lui Dumnezeu faţă de ea, aceasta fiindcă „chipul si asemanarea de la Dumnezeu atingea în sufletul şi în chipul ei suprema curaţie. Magnifică este ea ca Maică a lui Dumnezeu, dar şi prin nemărginita iubire pe care Dumnezeu a aratat-o chipului Său în omul căzut, restaurat prin relaţia Sa cu omenirea, pentru a o aduce la desăvârşirea cea dintru început şi la fericirea veşnică”.

În predicile sale, părintele Ioan de Kronstadt exprima într-o formă mai completă şi mai sistematică decât în jurnal învăţătura de credinţă ortodoxă despre chipul lui Dumnezeu în om, despre vătămarea acestuia în urma păcatului strămoşesc şi despre restaurarea omului de către Iisus Hristos, apelând la limbajul vechilor Părinţi ai Bisericii: „Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să se facă dumnezeu, pe baza faptului că omul a fost creat dintru început după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică drept, curat, sfânt, raţional, liber, nemuritor; pentru a reuni din nou Tipul cu Prototipul (după căderea în pacat); pentru a-l răscumpăra pe cel cazut. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”.

Într-o convorbire despre crearea omului , părintele a comentat cuvântul obrazovanie din limba rusa ( în româneste, „instrucţiune, învăţătura”) ca pe o trimitere la obrazul („chipul”) lui Dumnezeu, iar cuvântul prepodobnyi (tradus în româneşte cu „preacuvios”) ca pe o trimitere la podobie, („asemănare”) cu Dumnezeu . În opinia unor Părinţi , „asemănarea cu Dumnezeu” înseamnă îndumnezeire, participare deplină la viaţa dumnezeiască, iar, dupa alţi dascăli ai Bisericii, constituie scopul final al vieţii. La această terminologie apelează şi părintele Ioan de Kronstadt. „Dumnezeu îi cere omului să i se asemene Lui, ca o reproducere în raport cu originalul.” În altă parte părintele Ioan descrie cum vor fi arătat oamenii întâi-creati, la care chipul lui Dumnezeu nu fusese „desfigurat” de păcat.

„Aveau o minte limpede şi întelegeau cu uşurinţă tot ce se afla în jurul lor. Lumina minţii lor era Domnul Însuşi, şi prima lor cunoştinţă, dătătoare de viaţă, a fost cunoaşterea de Dumnezeu. Inima le era plină de dragoste de Dumnezeu şi de iubire unul faţă de altul, fericiţi fiind de această iubire. Primii oameni trăiau prin Dumnezeu, îşi găseau mângâiere în Dumnezeu, respirau prin Dumnezeu…„

   Aşa teologhiseşte părintele Ioan în convorbirile şi în predicile sale, iar în Jurnalul său scrie: „Drag îmi este să mă rog în Biserica Domnului, mai ales în Sfântul Altar, în faţa Sfintei Mese şi a Jertfelnicului, fiindcă în biserică mă transform în chip miraculos, prin harul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pocăinţa, umilinţa fac să cadă de pe sufletul meu ghimpii, cătuşele patimilor, şi încep să simt uşurare; dispar amăgirea şi vrajă patimilor, nu mai exist, «mor» pentru lume şi lumea moare pentru mine, nu mai există, dispare cu toate bunătăţile ei; prind viaţă din nou, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, mă pătrund de El, ajung într-un duh cu El; mă simt mângâiat ca un copil care şade pe genunchii maicii sale, inima îmi este plină de o dulce adiere de lume cerească, toate îmi apar aşa cum sunt ele de fapt, nutresc prietenie şi dragoste pentru toată lumea. O, cât de fericit este sufletul cu Dumnezeu împreună! Pe drept cuvânt, Biserica este raiul pe pamânt!”

    Comparând cele doua fragmente reproduse mai sus, unul extras dintr-o convorbire a părintelui, celalalt din Jurnal, ne convingem că sursa teologhisiri părintelui Ioan este propria sa experienţă duhovnicească. De aceea, până şi aserţiunile pur dogmatice îmbracă în gura şi în scrisul părintelui o irezistibilă forţă, ca marturii de viaţă. Este evident că, numai după ce a experimentat el însuşi în sine o anumită restaurare a chipului lui Dumnezeu, putea să scrie spontan aceste cuvinte: „Doamne, aşa cum chipul cel dintru început poate să atragă la sine chipurile derivate din el, să se sălăşluiască şi să vieze în ele, fă ca şi cei creaţi dupa Chipul Tău să poată tinde, cu toată dragostea şi cu toată râvna, către Chipul primordial şi să se lege de El”.

Read Full Post »

În mărturisirile părintelui Ioan despre viaţa sa lăuntrică şi despre experienţa cunoaşterii de Dumnezeu apare pregnant o remarcă, în sensul că Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia: „Dumnezeu ne este fiecăruia dintre noi mult mai aproape decât oamenii, oricare ar fi aceştia; este mereu lânga mine, mai aproape decât aerul, decât lumina, chiar şi decât hainele pe care le port.

Trăiesc prin El cu trupul şi cu sufletul, respir prin El, gândesc, simt, îmi închipui, pun la cale, vorbesc, întreprind, lucrez! Trebuie să fim şi să ne purtăm astfel încât să nu lăsăm să apară în noi nimic care să-L facă să nu patrundă în mintea şi în inima noastră, să-l stingherească, să-L împiedice! Dar când greşesc, când cedez unei patimi, fac ca inima să mi se îndeparteze de El iar El mă lipseşte de harul său”.

Read Full Post »

Aşa cum adevărul şi binele se deschid inimii, aducându-i pace, bucurie, viaţă şi libertate, cu atât mai mult Dumnezeu Însuşi – Izvorul vieţii, al adevărului, al binelui şi al frumuseţii – înseamnă pentru inima omului libertate, adevăr şi viaţă.

„Hristos, pe care ni-L aduce în inimă credinţa, umple de pace şi de bucurie, scrie părintele Ioan; nu în zadar se spune că sfânt este Dumnezeu, Cel ce sălăşluieşte întru sfinţii Săi.” Iar în altă parte: „În inima omului se produc când o apropiere de Dumnezeu, când o îndepărtare de Dumnezeu şi, concomitent, când pace şi bucurie, când tulburare, spaimă, strâmtorare, când viaţă, când moarte duhovnicească”. „Când Îl avem pe Hristos în inima ne simţim satisfăcuţi; neîmplinirile ni se par împliniri alese, amărăciunile – dulci, sărăcia – bogăţie, foamea – îndestulare, necazul – bucurie. Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate, nicăieri şi în nimic nu-şi află fericirea, nici în sănătate, nici în confort, nici în palate luxoase, în nimic!”

Şi, parcă în chip de concluzie: „Aşa cum corpul nu se poate lipsi nici de o clipă de aer, tot aşa nici sufletul nu poate trăi nici o clipă viaţa adevărată fără Duhul Sfânt. Dacă îţi doreşti o viaţă curată, înfrânată, caută să fii mereu în relaţie cu Dumnezeu, fiindcă fără El sufletul moare”.

Read Full Post »

Dar dacă nu orice inimă este în stare să aprecieze corect şi în deplină libertate spre ce trebuie să ne îndreptăm în viaţă, aceasta putând să o faca doar o inimă curată sau pe cale de a se curaţa, cine ar putea spune despre o inimă că este sau nu aptă să devină o „instanţă„ capabilă să emită verdicte? Cine poate judeca inima şi constiinţa omului? Cu alte cuvinte, ce „autoritate” ar putea să se situeze peste inima omului, fără a o lipsi de drepturile sale fireşti şi fără a stânjeni în vreun fel libertatea omului?

Numai o inimă de o perfecţiune absolută poate deveni judecător de inimi sau o fiinţă de o libertate şi curatie supremă, care, din nesfârşita dragoste de om, să-i arate ce cale să urmeze, fără a impieta asupra lucrului cel mai de pret pe care îl are omul: libertatea. O asemenea fiinţă trebuie să fie, în acelaşi timp atotcunoscătoare şi atotputernică, la modul general, dar mai cu seamă atotputernică în iubire. Iar această Fiinţă nu poate fi decât Dumnezeu. Într-adevăr, în aceasta constă cea mai adâncă taină a vieţii creştine: un creştin adevărat ştie din experienţă că, în cele din urmă, numai Dumnezeu, numai Hristos, îi poate arăta calea cea dreaptă, fără să-i ştirbească libertatea; mai ştie că dacă inima i se va apropria de buna voie de bine şi dacă va alege binele, această nu se va datora hazardului sau vreunui trecator capriciu, ci fiindcă a fost inspirată de Dumnezeu.

Aici se potrivesc cel mai bine cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul: „Că dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul”(1 In. 3,20). Jurnalul părintelui Ioan oferă în mod constant mărturii că Dumnezeu Însuşi supune judecăţii cele aflate în inima sa, păzindu-i curăţia şi arătându-i calea cea dreaptă.

„Cu adevărat Hristos trăieşte în mine, scrie părintele Ioan; El, Cel atotsfânt, se arată foarte îndatoritor şi sensibil faţă de mine; la cea mai mică întinare a inimii mă trezeşte, îmi alungă din suflet cea mai neînsemnată pornire spre păcat. Dar vai! Diavolul stă gata, la fiecare pas să mă înghită, vrea să mă smulgă de dinaintea lui Dumnezeu, sau să mă facă să mă împart intre el şi Dumnezeu”. „În sufletul omului temător de Dumnezeu se produce o comunicare duhovnicească nevăzută cu Dumnezeu, scrie în alt loc părintele. Dumnezeu ne aprobă sau ne dezaprobă gândurile, intenţiile, dorinţele!”. Dar dacă ne încredinţăm în toate judecăţii lui Dumnezeu, nu înseamnă că ni se îngrădeşte libertatea? Şi aici experienţa lăuntrică demonstrează încă o data că tocmai Dumnezeu ne salvează şi ne apără libertatea, fiindcă El, ca Unul ce ne judecă inima, Se încredinţează pe Sine, în acelaşi timp, judecaţii inimii.

Apropierea de Dumnezeu, realitatea prezenţei Sale recunosc tocmai prin faptul că, din nemăsurata sa iubire faţă de noi, El ne păzeşte libertatea, nu ne constrânge în nici un fel, ci numai ne cheamă, ne atrage la Sine. „Domnul nu vrea să te aduca cu de-a sila la mântuire, scrie părintele Ioan, pentru că mântuirea facută cu forţa să nu întâmpine o reacţie de respingere, noi preţuim şi ne place doar ceea ce facem cu dragoste noi înşine, ce am dobândit prin eforturile noastre, ceea ce ne-a devenit apropiat, înrudit cu propria noastră natură. Iar acestea nu pot fi decât faptele bune, creştineşti.

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să o cunoaştem, să o iubim din toată inima şi să ne-o însuşim încă de aici, de pe pământ, să ni se înrădăcineze în inimă, să ne pătrundă şi să ne copleşească sufletul astfel încât să nu ne mai rămână în inimă nici un colţişor, oricât de mic, în care să se strecoare păcatul.” „Trebuie – spune în altă parte părintele – să credem în El (În Dumnezeu) nu fiindcă ne-au vorbit alţii despre El, ci pe baza propriei noastre experienţe, prin adevărul, lumina şi vitalitatea credinţei noastre: fiecare să vadă şi să guste că bun este Domnul.” În opinia părintelui Ioan „numai cel ce a gustat el însuşi darul ceresc şi s-a făcut părtaş Duhului Sfânt, gustând şi din cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterea veacului ce va să vină, numai acela are o credinţă puternică.”

Read Full Post »

Părintele Ioan ştia, bineînţeles, că pentru a deveni barometru sau busolă, pentru a putea indica adevărul, inima trebuie să fie supusă ea însăşi unor încercări, trebuie verificată, curăţată, îndreptată. „Într-o singură clipă inima se poate schimba de câteva ori, înclinând fie spre bine, fie spre rău, spre credinţă sau spre necredinţă, spre sinceritate sau spre viclenie, spre dragoste sau spre ură, spre bunăvoinţă sau spre invidie, spre generozitatea sau zgârcenie, spre înfrânare sau spre desfrâu.

Câtă nestatornicie! exclama părintele Ioan, si câte primejdii! si cât de greu îţi este să fii mereu lucid şi atent faţă de tine însuţi!”

Iar în altă parte: „Dacă uneori creştinii noştri ortodocşi nu sunt în stare să se folosească de Sfintele Taine ale Bisericii, deşi se consideră credinciosi, înseamnă că atât mintea, cât şi inima nu le sunt curate şi că sunt copleşiti de patimi, că nu pot suporta curăţia şi lumina acestor Taine, aşa cum ochii bolnavi nu pot suporta lumina soarelui.” În alt loc părintele Ioan compara o inima necurată cu un ochi bolnav de albeaţă, iar pe omul cu o asemenea inima cu un orb. Insista necontenit că, înainte de orice, inima trebuie curăţată, educată.

Iată ce scrie referitor la educarea şi instrucţiunea copiilor: „Este foarte periculos să le dezvoltăm copiilor numai capacităţile intelectuale, neglijând educarea inimii. Inima înseamnă viaţă, dar viaţa afectată de păcat, acest izvor al vieţii trebuie curăţat,trebuie să întreţinem în inima flacăra curată a vieţii, să nu o lăsăm să se stingă, să ne-o ţinem drept călăuză întreaga viaţă, în tot gândul, în toată dorinţa şi în toată strădania”.

Read Full Post »

Older Posts »