Nu poţi cuprinde cu mintea lumina lui Dumnezeu

Rugăciunea pornită din inimă îi este de trebuinţă omului fiindcă lu­mina minţii noastre nu răzbeşte departe şi nu poate cuprinde în sine prea mult din lumina supremei înţelepciuni; Domnul Dumnezeu este Lumina cea nemărginită şi în lume se vădeşte noianul înţelepciunii şi atotputerniciei Sale, în timp ce în noi nu se află, ca să spun aşa, decât un strop infim din put­erea şi înţelepciunea Sa, fiindcă doar atât ni s-a dat să avem în trupul nostru supus putreziciunii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

Cum e o inimă curată?

Ce înseamnă o inimă curată? O inimă blândă, smerită, nevicleană, simplă, încrezătoare, nemincinoasă, nesuspicioasă, bună, care nu ştie de răutate, de lăcomie, de invidie, de desfrânare.

Suflete al meu! Ţine minte că ai o demnitate cerească, nu da atenţie lucrurilor stricăcioase şi derizorii. Respectă şi demnitatea cerească a altora şi nu cuteza să-i defăimezi pentru cine ştie ce lucru stricăcios. Iubeşte din toată inima tot ceea ce este ceresc şi spiritual, dispreţuieşte ceea ce este pământesc şi material.

Ţine minte cuvintele Mântuitorului: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. O mare înţelepciune a credinţei noastre creştine se cuprinde în aceste cuvinte. Adu-ţi aminte cum însuşi Domnul a dat prin viaţa Sa exemplu de negrijă faţă de cele ale gurii, mulţu­mindu-se doar cu ceea ce I se aducea de bunăvoie: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4, 34).

Soarele raţiunii supreme

In toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştin­ţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând în urmă întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în uni­versul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întu­nericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de su­flet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură bles­temată. Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul. Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântu­itorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12, 35).

2 forţe lucrează în inima mea

Asupra mea lucrează două forţe cu desăvârşire opuse: forţa binelui şi forţa răului, una care dă viaţă, alta care ucide. Fiind amândouă de ordin spiritual, ele sunt nevăzute. Atunci când mă rog în deplină libertate şi cu inimă deschisă, forţa binelui izgoneşte forţa răului, a cărei putere stă doar în răul care zace ascuns în mine. Ca să poţi ţine piept asalturilor necurmate ale duhului răului trebuie să ai mereu în inimă rugăciunea lui Iisus: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” împotriva celui nevăzut (diavolul) -Dumnezeu Cel nevăzut! împotriva celui puternic – Cel Atotputernic!

Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos

Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moar­te mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăj­maşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va înde­părta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Uneori inima se curăţă, se limpezeşte, vede pe Dumnezeu

Viaţa viitoare înseamnă desăvârşita curăţie a inimii, obţinută, puţin câte puţin, încă de aici, de pe pământ, deşi de cele mai multe ori inima se strânge şi se închide în sine, se întunecă de păcat şi de suflarea dia­volească; uneori însă, prin lucrarea harului dumnezeiesc, se limpezeşte, se curăţă, vede pe Dumnezeu, se uneşte cu Acela, în mod real, în rugăciune şi în Taina Sfintei împărtăşanii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Slavă ţie Doamne!

Datu-ne-a Domnul din bunătatea Sa, deşi nu ne-am arătat vrednici de ea, să vedem soarele şi să ne bucurăm de razele lui. Lumina soare­lui să-ţi fie chezăşie, dar mai cu seamă lumina lină a Sfintei slave a Tatălui ceresc, a Fiului Său, Unul-Născut, cea care ne-a fost dată nouă, şi Duhul dra­gostei dat inimilor noastre.

Să nu crezi că te vei putea mântui singur

De vei păcătui înaintea lui Dumnezeu şi păcatele te vor chinui, te vor arde, grăbeşte-te să cauţi unica jertfă, veşnică şi vie, pentru iertarea păcatelor şi mărturiseşte-ţi păcatele înaintea Celui ce s-a dat pe Sine jertfă. Altminteri nu vei mai primi mântuire de nicăieri. Să nu crezi că te vei putea mântui singur.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Îşi mai ia Dumnezeu harul de la noi câteodată

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne – Lumi­nă netrecătoare -, de la faţa Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărăţiei întunericului – iadul. întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletu­lui meu, mă rog Ţie din inimă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Orice atinge harul lui Dumnezeu devine de-viaţă-dătător

Dacă Domnul dă dătătoarei-de-viaţă Cruci o putere de neînchipuit, nebiruită, dumnezeiască, să ne mai mirăm că poate da putere de neînchipuit şi propriei noastre naturi, pentru a o face să se nască din nou, prin preacinstitele, înfricoşătoarele şi de-viaţă-făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Său? O, cât de măreţ eşti, Doamne! Şi cât de minunate lucrurile Tale! Nemărginită este puterea Ta! Orice atinge puterea şi harul Tău devine de la sine de-viaţă-dătător.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)