Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului

Sufletul este puternic, de aceea şi poate „ţine” greutatea trupului; acesta însă este neputincios, îl poate doborî lesne materia, chiar dacă este de o obârşie cu el. Prin comparaţie, şi Dumnezeu, Care este duh, ţine tot universul, ca şi când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufle­tul omului, cu binecuvântată de Dumnezeu uşurinţă, îşi poate supune trupul său, ba chiar şi pe al altora, cu duhul (precum vedem că fac sfinţii). El face ca, în timpul rugăciunii, cuvintele acesteia să se prefacă lesne în duh. Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului şi se împiedică în lite­ra rugăciunii, nefiind în stare să o prefacă în duh, fiind el însuşi doar trup. Duhul sfânt şi curat al rugăciunii nu poate fi pătruns de duhul necurat, cap­tiv al trupului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

Nu scoate la masa tot ce ai în cuptor

Porţi întotdeauna în suflet destul rău, dar fereşte-te, cum spune pro­verbul „să scoţi la masă tot ce ai în cuptor”. Unuia Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate cele tainice şi ascunse, să-i fie cunoscute şi întinăciunile tale, oamenilor nu le da în vileag, nu-i umple de miasmele răului care moc­neşte în tine, ţine-ţi închis „cuptorul”. Fumul răului ţine-l în tine, lasă-l să moară acolo. Recunoaşte-ţi necazul numai în faţa lui Dumnezeu; că sufletul ţi-e plin de răutate, iar viaţa aproape un iad. Oamenilor arată-le o faţă lumi­noasă, blândă. Crezi că lor le pasă de nebunia ta? Sau mergi şi spune-ţi boala duhovnicului, sau unui prieten, ei îţi vor înţelege situaţia, te vor sfătui, te vor susţine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă ?

Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, Îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg?

Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbin de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Diavolul nu ţi-ar face nici un rău dacă n-ar găsi ceva în tine de care să se agaţe

Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei, îndurărilor şi al iubirii de oameni (Psalmul 102, 8 ş.a.), şi nu Dumnezeul chinurilor şi al pe­depselor. Chinurile vin ca o consecinţă a păcatului, ele fiind şi partea acelor fiinţe fără trup care l-au părăsit pe Dumnezeu. De aceea, dacă te căieşti, sin­cer, din inimă, poţi crede că vina pentru chinurile şi suferinţele tale o poartă păcatul şi diavolul, dar nu numai acestea, ci şi tu însuţi, fiindcă diavolul nu ţi-ar fi putut face nici un rău dacă n-ar fi găsit ceva în tine de care să se agate.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– V-aţi pregătit de nunta cea mare?

Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă ? Şi a zis slugi­lor: legându-i mâinile şi picioarele, arun-caţi-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea din­ţilor. Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Mt. 22, 12-14).

Hristos Dumnezeu S-a asemuit pe Sine unui Mire sfânt, preafrumos, de lumină purtător, veşnic, Care bine a voit a se logodi prin logodnă veşnică, nestricăcioasă, de viaţă făcătoare, în viaţa cea viitoare, nesfârşită, şi în cea de aici, pământească, cu sufletul credin­cios. Pentru a Se logodi cu sufletele credincioase, dar care au spurcat hai­na sufletelor lor cu nenumăratele lor păcate, Domnul le-a dăruit prin tai­nele botezului şi mirungerii haină duhovnicească preafrumoasă, nestricăcioasă.

Dar omul şi-a spurcat iarăşi haina botezului şi iarăşi s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a îmbrăcat în zdrenţele împuţite ale patimilor, stri­când şi necinstind logodna sa cu Dumnezeu. Din milostivirea Sa, Dom­nul a binevoit să-i dea din nou haina de nuntă prin pocăinţa nefăţarnică şi prin împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, şi omul primeşte iar haina nestricăcioasă şi se uneşte cât se poate de strâns cu Mirele Ceresc, cu condiţia de a se păzi în tot chipul ca să nu îşi păteze iarăşi haina de nuntă şi de a trăi în sfinţenie.

Dar care sunt aceste suflete logodite cu Hristos, Mirele Cel ceresc, unde se află ele ? Aceste suflete sunteţi voi, fraţi şi surori. Vă întreb: curată, îm­podobită este haina voastră de nun­tă ? V-aţi împodobit sufletele cu fap­tele cele bune ? Cu ce vă veţi arăta la cina cea de nuntă, în împărăţia Ceru­rilor ? Oare vă pregătiţi neîncetat să ajungeţi acolo unde vă aşteaptă Mi­rele preafrumos ?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Unii nu socot drept păcat nici uciderea, nici preacurvia, nici jaful…

Unii se obişnuiesc atât de mult cu păcatele şi au conştiinţa atât de stricată că nici nu socot păca­tul drept păcat, ci drept un lucru obişnuit şi oarecum îngăduit, sau cred că este o dovadă de pricepere şi îndemânare şi îndrăzneală să îi amă­geşti şi să îi înşeli pe alţii şi să te fo­loseşti de neatenţia şi de neştiinţa lor spre folosul propriu. Trebuie să ne păstrăm conştiinţa sănătoasă, curată, nepătată, simţitoare, gingaşă, ca să respingă fără întârziere atingerea ori­şicărui păcat ca pe o otravă ucigaşă, pentru că plata păcatului este moar­tea. Astfel, în vremea vicleană de acum a libertăţilor de tot felul, pe ne­drept date, nedrept înţelese, unii nu socot drept păcat nici uciderea, nici preacurvia, nici jaful…

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Dacă am vedea cât rău e în sufletul nostru

Câte patimi felurite, câtă răcea­lă şi nepăsare faţă de suflet şi faţă de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvire, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibă­resc în adâncul inimilor noastre, şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu! Aproape în fiecare clipă suntem nevrednici de El, iar vrednici de El suntem poate numai când ne recunoaştem păcatele şi plângem fără făţărnicie pentru ele, cerând ier­tare şi vădind dorinţa nestrămutată de a nu le mai săvârşi, de a nu ne mai întina cu ele, de a nu mai fi slugi ale lor, ci de a păzi şi a împlini fără aba­tere sfânta, dreapta şi preaînţeleapta voie a lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Câţi prunci nevinovaţi mor în fiecare zi!

Luaţi seama cum laudă Stăpâna smerenia cea iubită de Dum­nezeu: că a căutat (Domnul) spre sme­renia roabei Sale, şi iată de acum mă vor ferici toate neamurile (Lc. 1,48), şi cum osândeşte trufia, din pricina căreia s-a întâmplat căderea unei asemenea mulţimi de îngeri cu tot cu scaune, cu puteri, cu stăpânii: făcut-a tărie cu braţul Său Domnul, risipit-a pre cei mândri cu cugetul inimii lor (Lc. 1, 51). Cine sunt aceşti mândri cu cugetul ini­mii lor? Luceafărul căzut şi îngerii lui, întreaga împărăţie a dracilor! O, cât de multe pătimiri şi jertfe ome­neşti trebuie să mai fie ca să se îm­plinească numărul îngerilor căzuţi! Şi, treptat, se împlineşte ! Câte jertfe ale morţii, mai ales în aceşti ani de anarhie, de fărădelegi nepedepsite şi de teroare ! Câţi prunci nevinovaţi ce mor în fiecare zi! Câţi oameni omo­râţi pentru credinţă, pentru ţar şi pa­trie ! Toţi aceştia împlinesc numărul îngerilor căzuţi. Doamne! Cât de drepte, de bune, de înţelepte, de mi­nunate, de neurmate sunt lucrurile Tale ! Moartea seceră şi coseşte jertfe nenumărate. Doamne, neclintită pă­zeşte Biserica Ta!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)