Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu

Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Creatorul, a pus bazele unei strânse comuniuni între Creator şi creatură, adică între Dumnezeu şi om. El trebuie să întreţină această fericită comuniune prin supunere necondiţionată faţă de Creator, prin împlinirea sfintelor, înţeleptelor şi de-viaţă –  făcătoarelor Sale porunci; ca esenţă a acestor porunci i-a fost dată omului prin poruncă de a nu mânca din rodul pomului cunostinteor binelui şi a răului.

Această reţinere trebuia să-i întărească voinţă şi să i-o pună în acord cu voia lui Dumnezeu, în aşa chip încât voia lui Dumnezeu să fie una cu voinţă omului, aşa cum voinţă unei persoane din Treime trebuie să fie aceeaşi cu voinţa celei de a doua şi de a treia persoane: După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una [în 17, 21].

Prin neascultare, omul a rupt cu neruşinare comuniunea sa cu Dumnezeu şi a fost izgonit de la Dumnezeu şi viaţa Lui. şi fiindcă plata păcatului este moartea, s-a supus morţii vremelnice şi veşnice cu toate nenumăratele şi păgubitoarele urmări ale păcatului: boli, necazuri, amărăciuni, întristări, putrezire, robia păcatului în toate aberantele sale manifestări. Nimeni altul în afară de Fiul lui Dumnezeu nu putea să restabilească aceatsa comuniune, şi în nemăsurata Sa bunătate şi pogorâre faţa de omul căzut El a restabilit-o cu intelpciune în chip minunat, astfel încât oamenii înţelepţi şi aleşi au putut să se folosească de această minunată şi binefăcătoare restabilire. Prin ce mijloace a restabilit El această comuniune?

Prin faptul că, fiind Fiul lui Dumnezeu, a luat firea omenească afară de păcat, a împlinit toată dreptatea lui Dumnezeu în firea omenească, a luat asupra Să jurământul nostru, a pătimit şi a murit pentru noi şi biruind moartea a înviat din morţi daruindu-ne  înviere şi neputreziciune. A aşezat pe pământ o singură Biserică, al cărei Cap este însuşi şi a cărei călăuză este Duhul Sfânt, dandu-ne în ea toate mijloacele de restabilire a comuniunii pierdute  cu Dumnezeu prin învăţătură şi Taine prin călăuzirea păstorilor; ne-a dat Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, dumnezeieştile slujbe, învăţătura statornică prin cuvântul lui Dumnezeu.

Acum, cei ce vor să trăiască în sfântă comuniune cu Biserică învăţătoare şi sfinţitoare spre sfinţenia şi adevărul împărăţiei lui Dumnezeu – şi se vor mântui.

Publicitate

Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate

Aşa cum adevărul şi binele se deschid inimii, aducându-i pace, bucurie, viaţă şi libertate, cu atât mai mult Dumnezeu Însuşi – Izvorul vieţii, al adevărului, al binelui şi al frumuseţii – înseamnă pentru inima omului libertate, adevăr şi viaţă.

„Hristos, pe care ni-L aduce în inimă credinţa, umple de pace şi de bucurie, scrie părintele Ioan; nu în zadar se spune că sfânt este Dumnezeu, Cel ce sălăşluieşte întru sfinţii Săi.” Iar în altă parte: „În inima omului se produc când o apropiere de Dumnezeu, când o îndepărtare de Dumnezeu şi, concomitent, când pace şi bucurie, când tulburare, spaimă, strâmtorare, când viaţă, când moarte duhovnicească”. „Când Îl avem pe Hristos în inima ne simţim satisfăcuţi; neîmplinirile ni se par împliniri alese, amărăciunile – dulci, sărăcia – bogăţie, foamea – îndestulare, necazul – bucurie. Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate, nicăieri şi în nimic nu-şi află fericirea, nici în sănătate, nici în confort, nici în palate luxoase, în nimic!”

Şi, parcă în chip de concluzie: „Aşa cum corpul nu se poate lipsi nici de o clipă de aer, tot aşa nici sufletul nu poate trăi nici o clipă viaţa adevărată fără Duhul Sfânt. Dacă îţi doreşti o viaţă curată, înfrânată, caută să fii mereu în relaţie cu Dumnezeu, fiindcă fără El sufletul moare”.