Câteva dintre rugăciunile mele de taină 4

După cuvintele: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor..., adaug în taină pentru întărirea sentimentului de recunoştinţă şi zdrobire:”O, dumnezeiescul, o iubitul, o preadulcele Său glas!”.

De asemenea după cuvintele: Beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor adaug aceleaşi cuvinte:”Prin aceasta îmi reprezint, după puteri, nemărginita bunătate şi deşertare de bunăvoie, a Domnului Care S-a deşertat pe Sine de bună-voie pentru mântuirea noastră, până la cruce şi moarte, suprema Să dorinţă fiind să fim cu toţii părtăşi ai Dumnezeirii şi Omenitatii Sale: rastignindu-şi trupul împreună cu patimile şi poftele [Ga 5, 24]”.

Când spun cuvintele: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate, îmi reprezint solemnitatea şi măreţia acestei clipe, când arhiereul sau preotul, stând faţă către faţa cu veşnicul, desăvârşitul, neschimbatul şi dreptul Tată Ceresc, Cel ce pedepseşte păcatul, aduce numele tuturor şi pentru toţi Jertfă unica, nemăsurată, atotdreapta şi milostivitoare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul în stare să plece spre milostivire pe Dumnezeu-Tatăl, să răscumpere întreaga lume de blestemul cel îndreptăţit şi să mijlocească pentru toţi credincioşii iertarea păcatelor iar pentru cei adormiţi în credinţă şi în nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice, iertarea păcatelor şi odihna împreună cu sfinţii și Jertfă prin care s-au îndreptat toţi sfinţii care au bineplacut lui Dumneyeu în veac, şi în mulţumire pentru care, de asemenea ea se aduce.

Aducând această înfricoşătoare, atotmantuitoare Jertfă, liturghisitorul îl roagă pe Dumnezeu Tatăl, sau, după Molitvelnic, cu umilinţă cade înaintea Sa să trimită pe Duhul Sfânt asupra celor ce  stau înaintea prestolului (scaunului) dreptăţii şi milostivirii şi asupra darurilor ce sunt puse înainte. În aceste minute fără de seamăn , inimile tuturor sfinţilor slujitori trebuie să se predea întru totul lui Dumnezeu, într-adevăr de înfricoşător este acest moment care lucrează sfinţitor mântuirea noastră şi izbăvirea de diavol, de păcat, de blestem şi de moarte veşnică; şi să nu se gândească la nimic pământesc, pentru a nu întina înfricoşătoarea Jertfă cerească cu gânduri nevrednice, înjositoare, pătimaşe.

După binecuvântarea  pâinii şi vinului euharistic şi după prefacerea lor în Preacuratul Trup şi Sânge şi după pronunţarea cuvintelor întăritoare Amin, Amin, Amin toţi se  închină până la pământ iar eu spun pentru mine în şoaptă: Dumnezeu S-a arătat în trup [1Tim 3, 16] şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi [În 1, 14].

 

 

 

Publicitate

Dacă nu erai curat vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine

Nu dispera luptându-te cu vrăjmaşul cel fără de trup; slăveşte-L pe Domnul când te afli în mare strâmtorare şi suferinţă, Cel ce te-a în­vrednicit să înduri pentru El război cu şarpele cel perfid, defăimat fiind de el pentru Domnul în fiecare ceas. Fiindcă dacă nu ai fi dus o viaţă cinstită şi nu te-ai fi străduit să te uneşti cu Dumnezeu, vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine, nu te-ar fi chinuit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Vrei să vezi cum te păcăleşte diavolul ?

De ce oare nu uităm niciodată defăimările care ne vin de la oameni, ne mâniem pe ei şi îi duşmănim, dar uităm repede cele mai rele, mai nocive şi mai îndărătnice defăimări ce ne vin de la diavolul, deşi suntem victima acestora de o mie de ori pe zi, în timp ce ţinem minte, şi nu doar o singură zi, jignirea pe care ne-a adus-o o persoană oarecare?

Aceasta este o ispită diavolească (diavolul ştie cum să ne înşele şi o face cu abilitate; atunci când ne defăimează în vreun fel, o face sub masca propriului nostru egoism, ca şi când ar vrea mai întâi să ne facă pe plac, folosindu-se de o pornire pătimaşă a noastră, pentru ca mai pe urmă să ne lovească de moarte şi să ne facă să plătim amarnic iraţionalul, nerodul nostru egoism). Jignirile care ne vin de la alţii diavolul caută de fiecare dată să le umfle de o sută de ori, înfăţişându-ni-le într-o lumină mincinoasă. Şi aici nu face decât să se ascundă în spatele egoismului nostru, ca şi când ne-ar pizmui pentru bunăstarea noas­tră, pe care alţii ar vrea, chipurile, să ne-o distrugă, defăimându-ne.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Păcătosul se simte stingherit oricât ar fi lumea de largă

Căderea în păcat este pentru suflet pagubă şi nebunie. Fiindcă omul păcătos se dispreţuieşte pe sine şi se îndepărtează de ceilalţi, fiindcă tensiunea pe care o are în inimă şi viermele care îi roade sufletul îl fac să suporte greu o societate care nu răspunde modului său de viaţă. Păcătosul se simte stingherit oricât ar fi lumea de largă, fiindcă lumea este opera lui Dum­nezeu cel Atotsfânt şi Drept, iar păcătosul care nu ţine poruncile lui Dumne­zeu, poruncile iubirii şi păcii, apare printre făpturile lui Dumnezeu ca o fiinţă monstruoasă, care nu şi-ar avea locul în lume. Iată de ce nu se simte în largul său; i se pare că e mereu urmărit: de Dumnezeu, de propria-i conştiinţă, de întreaga Creaţie.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Fumul şi duhoarea vrăjmaşului

Când diavolul îţi va ridica oprelişti în calea ce duce către Dumnezeu – îndoială şi necredinţă în inimă, ură chiar şi faţă de persoane care merită, necondiţionat, respect şi dragoste, precum şi alte patimi, nu te lăsa tulburat de ele. Dar ţine seama că ele sunt fumul şi duhoarea vrăjmaşului şi că nu se pot risipi decât cu semnul Domnului nostru Iisus Hristos.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să nu crezi că te vei putea mântui singur

De vei păcătui înaintea lui Dumnezeu şi păcatele te vor chinui, te vor arde, grăbeşte-te să cauţi unica jertfă, veşnică şi vie, pentru iertarea păcatelor şi mărturiseşte-ţi păcatele înaintea Celui ce s-a dat pe Sine jertfă. Altminteri nu vei mai primi mântuire de nicăieri. Să nu crezi că te vei putea mântui singur.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Descoperă lucrarea lui Dumnezeu în inima ta

Dumnezeu se bucură atunci când omul descoperă lucrarea Sa în inima lui, fiindcă El este lumina şi adevărul. Diavolul se teme grozav de aceasta, fiindcă el este întuneric şi minciună. Iar întunericul nu se arată la lumină, pentru a nu i se putea descoperi faptele. Diavolul este puternic doar atunci când se foloseşte de întuneric, de înşelăciune, de minciună. Dă-i în vileag minciuna, scoate-i-o la lumină şi el va dispărea îndată. Diavolul îl atrage pe om în toate patimile prin înşelăciune; prin înşelăciune îi adoarme pe oameni, îi face să nu vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Peste multe lucruri stă pusă acoperitoarea diavolului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Toata viaţa să ţi se întemeieze pe adevăr

Adevărul este în egală măsură o temelie şi un element diversificata a tot ce este creat atât pentru propriile noastre fapte, cele dinlăuntru şi cele dinafară, cât şi pentru tot ce există şi, în special, temelia rugăciunii. Fie ca toată viaţa să ţi se întemeieze pe adevăr, toate faptele, toate gândurile şi toate dorinţele.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).

Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Adăugaţi la acestea îngrozitoarele chinuri care vin de la păcatele însele, de la conştiinţa nechibzuinţei de care s-a făcut vinovat în timpul vieţii, de la convingerea de a-L fi mâniat pe Creator. Şi în veacul nostru păcatul înlănţuie şi ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frică de Dumnezeu nu ştie ce durere şi ce apăsare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor pârjoleşte rărunchii celui ce cade în păcat? înlănţuind şi ucigând sufletul vremelnic, păcatul poate să-i ucidă pentru totdeauna dacă nu ne căim din toată inima pentru pă­catele şi fărădelegile noastre.

Iată, deci, demonstraţia pe viu a faptului că pă­catul poate ucide sufletul şi vremelnic, dar şi veşnic. Dacă cineva dintre oa­menii cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se că­iască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă).

Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului, fiindcă îşi va simţi sufletul apăsat, legat cu funiile păcatului. Să presupunem şi că cineva s-a dus să se culce du­pă ce va fi săvârşit un păcat oarecare, torturat de conştiinţa acelui păcat şi că îl va lovi în timpul nopţii moartea. E limpede că sufletul aceluia se va muta în celălalt veac în chinuri şi, fiindcă după moarte nu există pocăinţă, el se va chinui acolo pe măsura păcatelor săvârşite. Despre aceasta aduce mărturie şi Sfânta Scriptură (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 ş.a.).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cum se poate demonstra că păcatul este un chin?

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dum­nezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.

Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea haru­lui este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei din­colo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcat­ului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)