Despre libertatea omului

Părintele Ioan ne arată în scrierile sale şi o altă latură a libertatii crestine. În deplin acord cu vechii dascali ai Bisericii, demonstrează că viaţa bunului creştin se adaptează perfect naturii omului. Dar cărei naturi? A celei spirituale, superioare.

„Să nu uităm că orice om are în afara naturii sale «animale» şi o natură spirituală, şi că fiecare dintre aceste doua «naturi» îşi are calităţile sale specifice. Cerinţele vieţii «animale» sunt să bea, să manânce, să doarmă, să respire, să se îmbrace, să-şi asigure căldura şi lumina. Ale naturii spirituale: să gândeasca, să perceapa lumea prin simturi, să vorbească, să comunice cu Dumnezeu prin rugaciune, prin sfintele slujbe şi Sfintele Taine, să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, să comunice cu semenii pe baza învaţăturii dumnezeieşti şi prin ajutorarea reciprocă”.

În sfârşit, nu o dată părintele Ioan s-a pronunţat în apărarea libertăţii omului, în ceea ce exista fundamental în ea: „Pe mulţi îi duce în ispită darul libertăţii pe care omul îl are de la Dumnezeu, adică posibilitatea omului de a fi bun sau rău, iar, după căderea în păcatul stramoşesc, aplecarea mai mult spre rău decât spre bine! Îl «acuzaţi» pe Creator; să fie oare El vinovat că aţi nesocotit îndemnul Lui şi că nu aţi folosit spre bine marele dar al libertăţii, cel ce este nedespărţit de chipul lui Dumnezeu? Oare aceasta nu este hula împotriva Atotbunului Dumnezeu? Care ne-a dat posibilitatea să urcam cât putem de sus pe calea desăvârşirii duhovniceşti, cea care ne-ar fi fost închisă dacă nu ne-am fi bucurat de libertate”.

Vom încerca să demonstram cum şi în ce măsura se leagă ideea de libertate a omului de doctrina credinţei ortodoxe şi, în special, de învăţătură despre chipul lui Dumnezeu în om, careia părintele Ioan de Kronstadt îi acorda o importanţă deosebită.Nu putem să nu subliniem încă o dată că „Viaţa mea în Hristos” este în esenţă sa o pledoarie pentru adevarata libertate, cea la care este chemat omul.

Ce este harul?

Sunt adânc mâhnit, plâng şi suspin din pricina îngrozitoarei plăgi a păcatului care corupe omenirea, o duce la o pierzare de nedescris, de multe feluri şi fără de întoarcere. Plâng şi suspin gandindu-mă la înşelăciunea păcatului care ţine captivă omenirea şi o înrobeşte păcatului până acolo încât aceasta să se şi  laude cu robia ei şi să se mângâie cu ea ca şi cu un folos. Dar în acelaşi timp mă bucur, radiez de fericire şi bat din plame când mă gândesc la acel ajutor dumnezeiesc care prin voinţa Făcătorului ni se da ca un dar făcut de marele Mântuitor şi Dumnezeu întregului neam omenesc şi Bisericii lui Dumnezeu care a fost întemeiată pe pământ că să aducă mântuire neamului omenesc prin minunatul har dumnezeiesc.

Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru credinţa în Hristos spre mântuirea sufletului. Harul este puterea iertătoare, liluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.

Când îl cuprinde pe omul credincios  şi râvnitor către cele sfinte şi adevăr, harul izgoneşte îndată  din inima şi din trup, din toată fiinţa omului întinăciunea şi orice păcat gatindu-l pentru nestricaciunea veşnică, alunga duhoarea păcatului şi dă bună-mireasmă. încă din timpul vieţii Sfinţii au exalat din trupul lor mireasma sfinţeniei şi nestricaciunii: au fost temple curate ale Duhului Sfânt, au făcut minuni. Trăieşte după duh şi grija de trup să nu ţi-o prefaci în pofte [Rm 13, 14].

Folosul Sfintelor Taine

În Biserica Sa, Domnul ni se înfăţişează ca şi Creator, ca un Artist iscusit şi ca un Atoatefacator, ca un Părinte, ca un înţelept Doctor şi Mântuitor, Proniator, începător de viaţă, Hrănitor, Legiuitor, Căpetenie a oastei Sale duhovniceşti, Luptător, Biruitor.

Omul se află în mâinile Sale – creatură raţională, făcută după chipul Creatorului, menită nemuririi  dar care a devenit creatură căzută, coruptă, întinată, îndepărtată de Dumnezeu pentru păcate, care s-a aflat sub blestem dar care, din mila şi  din mărinimia Fiului lui Dumnezeu Cel Unul –Născut a fost răscumpărată şi ridicată din cădere, izbăvită de blestem şi cinstită din nou, prin binecuvântarea Tatălui ceresc, prin mijlocirea şi prin meritele Fiului, izbăvită din bezna greşelilor, luminată cu lumina cerească a Evangheliei lui Hristos, zidită din nou, curăţită de rugină şi de necurăţia păcatului, spălată în baia de taină, , înmiresmată cu Sfântul Mir şi însemnată cu pecetea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pe toate organele de simţ, îndrumată pe calea mântuirii şi către împărăţia de sus a fericirii, întărită în luptă cu păcatele şi cu duhurile rele, vrăjmaşe de către însuşi Domnul prin harul Duhului Sfânt, hrănită tainic cu Pâine cerească, călăuzită de păstori văzuţi, având împuterniciri duhovniceşti de la însuşi Iisus Hristos. întrebaţi: pentru ce sunt în Biserică atâtea şi atâtea Taine? Ce rost are preoţia şi pastoria? Ce rost au bisericile, la ce servesc slujbele dumnezeieşti? Ce rost are neîncetata propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu ? Ce rost are pocăinţa, împărtăşirea cu Sfintele Taine ? – Toate acestea sunt pentru renaşterea, luminarea, călăuzirea, întărirea omului căzut, întinat, corupt şi pierdut. Iată pentru ce e nevoie de harul Botezului, al naşterii din nou, al unei noi existente şi înnoiri prin Sfântul Duh.

Ai parte de cea mai mare cinste, omule! Ai fost menit să fii purator de Dumnezeu, purtător de Dumnezeire. Auzit-ai oare de-Dumnezeu-purtătorii părinţi, care-L purtau necontenit în ei pe Dumnezeu ca nişte temple vii, nezidite de mână omenească? şi tu trebuie să fii un asemenea purtător-de-Dumnezeu! De aceea ţi s-a dat să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului, al Dumnezeului – om Hristos, pentru ca Domnul să se sălăşluiască mereu întru tine, după cuvântul şi făgăduinţa Lui: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El [in 6, 56].

Hristos a venit în lume că să înnoiască firea omenească cea stricată prin păcat şi pentru a încredinţa în marea Sa bunătate, milostivire, dreptate şi înţelepciune această măreaţă lucrare, Sfintei Sale Biserici. Duhul Sfânt, Care a coborât în lume şi lucrează în Biserică prin sfinţii slujitori, prin slujbele dumnezeisti, predica, Taine, săvârşeşte  neîncetat această înnoire. Această putere înnoitoare se arată numai în Biserică; în afară Bisericii, ea nu este şi nu poate fi.

Cel ce doreşte mântuirea, trebuie să sape în inima sa

Nepăsarea, neravna, lenea faţa de mântuirea noastră sunt de toată mirarea! Fiindcă să ne gândim numai câte mijloace şi câtă putere ne-au fost puse la îndemână spre mântuirea noastre de mult-milostivul şi atotputernicul Dumnezeu! întâi de toate: fireasca noastră sete de mântuire, pace şi fericire sufletească; lumina raţiunii şi aspiraţia voinţei noastre spre adevărul, binele, frumosul, spre, spre tot ce este curat şi înălţător; belşugul de har dat nouă spre mântuire şi care se revarsă din Biserică asemeni unor râuri şi potolesc setea sufletului însetat de mântuire; apropierea lui Dumnezeu gata de a ne mântui în toată vremea şi în tot ceasul; Duhul Sfânt care se roagă pentru noi cu suspine negrăite [Rm 8, 26], ajutorul şi împreună-lucrarea spre mântuire a ingerilor păzitori, dumnezeieştile slujbe de fiecare zi din biserică, mântuitoarele Taine, rugăciunile şi mijlocirea Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor.

De mirare este că, avandu-le pe toate acestea, noi putem pieri, în loc să ne mântuim cu toţii. Fireşte sunt multe lucruri care se împotrivesc mântuirii: ispitele cărnii celei pline de patimi, ale lumii amăgitoare şi păcătoase, ale diavolului, care întinde pretutindeni mrejele  pierzaniei; stricăciunea naturală, zămislirea păcătoasă şi nasterea în păcat; înclinarea spre păcat şi atracţia acestuia.

Dar mijloacele de mântuire sunt cu mult mai multe decât cele ce duc la pierzanie; Căci mai mare este Cel ce este în voi (Hristos) decât cel ce este în lume (diavolul) [1 in 4,4] şi nu sunt sfinţi care să nu fi biruit toate piedicile şi să nu se fi mântuit. Dar noi ce facem? Picotim şi dormim! E ruşinos, păcătos, dureros, de plâns!

Păcatul pune stăpânire pe noi atunci când intră şi se aseaza adânc în noi şi în inima noastră, în carnea noastră mult-pătimaşă; când îşi face întăritură din patimile noastre, din iubirea de sine, din iubirea de desfătări şi onoruri, din trufie, lăcomie, neinfranare, părere de sine, puţină credinţă, necredinţă, liberă –cugetare,  prefactorie, favoritism, lenevie, viclenie, iar cu toate aceste patimi, asemenea unor arme puternice, suntem loviţi şi duşi în captivitate, îndepărtaţi şi rupţi de Hristos – adevărată noastră Viaţa.

De aceea cel ce doreşte mântuirea, trebuie să sape în inima sa, adâncind mereu, pentru a aşeza acolo temelie de piatră, adică pe Hristos Mântuitorul, pe credinţa puternică, neclintită, în El, pe speranţa în El, şi pe nimic altceva şi nimic mai mult decât pe iubirea fierbinte pentru El şi pentru aproapele.

Răsplata faptelor

Judecând după afirmaţiile părintelui Ioan, inima nu se limitează doar la perceperea oarecum teoretică a binelui sau a ideii de bine. Ea evaluează binele sau răul, ţinând seama de conţinutul concret al acestora în manifestările reale.

Orice manifestare a binelui se descoperă la nivelul inimii ca o fortificare a libertăţii şi vitalităţii acesteia, aducătoare de bucurie, şi orice manifestare a răului este resimţită ca o anemiere a vieţii, ca o suferinţă şi ca o constrângere. Cartea „Viaţa mea in Hristos” o demonstrează de la un capăt la altul.

„Dragostea aduce pace, bunăvoinţă, face să se deschidă inima, îi dă viaţă; ura o strâmtorează, o chinuie, o agită! Cine urăşte îşi este lui însuşi torţionar şi tiran, este prostul proştilor!” „Îţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un nerod. De ce? Fiindcă atunci când te urgiseşte vreun vrăjmaş, te urgiseşti tu însuţi înlăuntrul Tău. Nu este oare aceasta cea mai mare urgisire: să te chinui pe tine, prin ura pe care i-o porţi vrăjmaşului?”

„Ceea ce am spus despre răutate şi despre mânie trebuie să spunem şi despre alte patimi. Însuşi Domnul ne arată că ele se condamnă de la sine, prin ele însele, in extremis. Orice patimă devine propriul său torţionar şi, în acelaşi timp, gâdele persoanei stăpânite de patimă.”

„Orice om care a comis un rău se pedepseşte în mare măsură chiar prin răul pe care l-a comis, prin patima căreia i s-a aservit.”

De astfel, afirmaţiile părintelui Ioan de Kronstadt că atât binele, cât şi răul îşi găsesc răsplata în ele însele nu exclud faptul că această „răsplată” sau „pedeapsă” se vădeşte şi în consecinţele binelui sau răului; de pildă, „bolile sunt urmări ale păcatului, întocmai ca şi moartea („plata păcatului este moartea”). Când nu va mai exista păcat, nu va mai exista nici boală, şi nici moarte”.

Educaţia creştină

Creştinul trebuie să se îngrijească necontenit de educaţia sa duhovnicească, pentru care s-a şi născut din nou în baia cea sfântă a Duhului Sfânt dobândind o nouă existenţă duhovnicească şi a fost pecetluit cu mir – “pecetea Sfântului Duh” – şi s-a învrednicit de împărtăşirea cu preacinstit Sângele Domnului. Din voinţa lui Dumnezeu, Sfânta Biserică este cea dintâi şi cea mai legitimă educatoare a sufletelor creştine. Nu există lucru mai important decât educaţia creştină. Judecaţi şi socotiţi singuri cât de mault tine Dumnezeu la aceste suflete raţionale nemuritoare, răscumpărate cu Sângele însuşi Fiului lui Dumnezeu, chemate din bezna neştiinţei la lumina cunoştinţei de Dumnezeu de către însuşi Domnul, logodite şi însoţite cu Domnul ca nişte fecioare cu un Preacinstit Mire! Ce lucru bun este mântuirea acestor suflete, cărora însuşi le dă drept mâncare şi băutură Preacuratul Sau Trup şi Preacuratul Sau Sânge, pe care EL însuşi s-a legat să le educe duhovniceşte prin aceste minunate, înfricoşătoare, de-viaţă-făcătoare şi dumnezeieşti taine! Ocupaţi-vă cu toţii de educaţia voastră duhovnicească, cu toată luarea-aminte şi osârdia; ocupaţi-vă cu gândirea la Dumnezeu, cu rugăciunea, cu crecetarea de sine, cu osârdia de sine, îndreptaţi-vă în toate privinţele, stăruiţi în virtutea blândeţii, smereniei, asculatarii, răbdării, milosteniei, integrităţii, simplităţii, nerăutăţii şi stârpiţi toate gândurile, poftele, năravurile şi patimile păcătoase.

Inima, instanţă de judecată

În concepţia părintelui Ioan, recunoaşterea sau acceptarea ideii de adevăr şi de bine se resimte, la nivelul inimii, ca un avânt către viaţă şi libertate şi, dimpotrivă, recunoaşterea sau respingerea acestor idei, ca o frustrare a vieţii şi libertăţii.

Cu alte cuvinte, plenitudinea vieţii şi a libertăţii nu poate fi atinsă făra a recunoaşte valoarea sau adevărul binelui şi, invers, nerecunoaşterea, neacceptarea binelui afectează deplinătatea vieţii şi libertăţii.

„Atunci când nu găseşte ceva adevărat, sfânt în care să creadă, mintea se întunecă, este cuprinsă mai întotdeauna de teamă, simţindu-se strâmtorată şi apăsată, iar când crete în ceva, cu sinceritatea, se bucură, se simte liniştită, are poftă de viaţă, priveşte încrezătoare înainte, se luminează.

Este evident aşadar că adevărul triumfă asupra smintelii inimii. Da, faptul că inima suferă atunci când îi lipseşte ceva sfânt, adevărat, în care să creadă, demonstrează că obiectul în care credem ne vitalizează inima, îi dă o infuzie de viaţă! Credinţa vie, sinceră , în Dumnezeu este cea care ne îndreaptă inima spre viaţă”.

Iată exprimată mai clar ideea părintelui Ioan despre inimă ca „instanţă” de judecată a „adevărurilor de credinţa şi regulilor morale”: „Orice idee falsă poartă în sine însăşi demonstraţia falsităţii sale. Pentru inimă, aceasta devine o primejdie de moarte. Şi,invers, orice idee adevărată cuprinde în sine dovada adevărului şi face ca inima să se umple de viaţă”.

Este o concepţie care revine cu şi mai mare pregnanţă, în sensul că până şi adevărurile relevate ale Evangheliei şi Bisericii ar putea fi „judecate” de inima omului: „Nu se cuvine să ne îndoim de adevărurile Evangheliei şi de cele cuprinse în învăţatura Bisericii. Tot ceea ce este în Evanghelie şi în Biserică este suflare a Duhului Adevărului, păcii, vieţii, dulceaţă duhovnicească. Vai de cei ce se îndoiesc! Duhul neadevărului întunecă, strâmtorează, îl duce pe om la suferinţă şi deznădejde!”

Din fragmentele propuse se vede că părintele Ioan nu pledează pentru recunoaşterea unei autorităţi, unei „instanţe” exterioare, fie ea şi divină, pe care să se întemeieze acceptarea adevărurilor morale şi religioase, ci pe acele „reacţii” ale inimii omului, liberă în cele mai profunde părţi ale sale, cel puţin în sensul că orice bucurie şi orice tristeţe ţine de inima fiecăruia, fiind aşadar subiectivă.

„Avem un barometru sigur – afirmă părintele Ioan – care ne arată dacă atmosfera vieţii noastre sufleteşti este în creştere sau în scădere, şi acela este inima. Zic barometru, dar aş putea zice mai bine busolă.

Creştinii ortodocşi şi cei rătăcitori

Biserica este una; capul ei este unul; turma, una; un trup cu multe mădulare. Fără capul ei – Hristos – Biserica nu este Biserică, ci adunătură samavolnică. Cum sunt luteranii, răscolnicii, adepţii lui Paskov şi ai lui Tolstoi.

Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului [Mt 28, 20]. Domnul însuşi e prezent în Biserica Sa; de ce ar mai avea nevoie de un locţiitor – papa? şi poate fi, oare, un om păcătos locţiitorul Domnului? Nu poate. Un locţiitor al ţarului, al patriarhului, intr-un oraş oarecare poate există şi aşa ceva şi există, dar un locţiitor al lui Dumnezeu, al împăratului Cel fără de început şi Capul Bisericii nu există şi nu poate exista. Acesta este Adevărul. Catolicii greşesc. Fă-i Doamne, să-şi dea seamă cât de neghiob este cel care susţine aşa ceva impodobindu-se cu trufie, ca şi cu o diademă de perle.

În creştinism, această religie cerească, religia revelaţiei dumnezeieşti, nu poate exista ceva mai vătămător decât primatul unui om în Biserică, de pildă cel al papei şi presupusa să infailibilitate. Marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserică catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! şi de toate vinovat este papa, pasămite, infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor, şi toate celelalte mijloace incorecte “ad maiorem Dei gloriam” (chipurile spre o mai mare slavă a lui Dumnezeu).

Noi, membrii Bisericii Ortodoxe, suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, al cărui Cap este însuşi Hristos Dumnezeu, fiecare fiind mădular al Său; dar Hristos, Capul trupului este sfânt; şi mădularele trebuie să fie şi ele sfinte.

Creştinii sunt mădulare ale Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos, capul ei fiind însuşi Hristos, iar  Luminătorul ei – Duhul Sfânt. Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţând-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserica slăvită, neavand pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel [Ef 5, 25].  Sunteţi turma aleasă şi sfântă, mădulare ale Bisericii celei sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. Ce se cere de la voi? Câtă sfinţenie şi adevăr! Câtă luare-aminte la sine! Câtă contemplare duhovnicească şi lucrare tainică! Câte deprinderi bune , lucrare a virtuţilor, câta credinţă, câtă speranţă, câtă iubire! Câtă înfrânare, milostenie, grijă unul faţa de altul şi indem întreolaltă  spre virtute!

După pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, descrisă în cartea faptelor lor, se vorbeşte adeseori despre lucrarea atotpronietoare a Duhului Sfânt în Biserică, despre călăuzirea cu putere absolută a apostolilor, despre propovăduirea şi lucrarea lor mântuitoare în Biserică. Acesta este acel alt Mângâietor [în 14, 16] atotbun şi atotadevarat, Care le-a fost făgăduit apostolilor de Domnul nostru Iisus Hristos. Slavă ţie, Duhule Sfinte, Mangaietorule, Datatorule de viaţă, Care lucrezi neîncetat şi pretutindeni în Biserica lui Hristos. întoarce Doamne prin El soarta popoarelor aflate în rătăcire – pe iudei,pe mahomedani, pe păgâni – precum şi pe rătăciţi aflaţi chiar printre creştini: popoarele şi neamurile eretice sau trăind în dezbinarea credinţei. Scoate la iveală şi smulge din rădăcini viciile, povăţuieşte şi luminează spre bună-cinstire pe creştinii ortodocşi îi fereşte de necinste şi îi povăţuieşte pe toţi pe calea mântuirii; pe cei tineri îi înţelepţeşte şi îi călăuzeşte, pe adolescenţi îi păzeşte, pe copii îi creşte şi îi călăuzeşte cu îngeri păzitori, pe bărbaţi şi pe bătrâni îi înţelepţeşte, luminează şi întăreşte pe toţi cu puterea Ta preabună, preaînţeleaptă şi atotputernică; da tărie şi povăţuieşte spre tot lucrul cel bun, risipeşte ca pe o negură patimile cele păcătoase pentru Hristos, Domnul nostru, cu binecuvântarea Tatălui. Amin.

Mijlocirea Sfintei Bisericii înaintea lui Dumnezeu este deosebit de puternică, plină de merite, de puterea, de dreptatea şi de măreţia Fiului lui Dumnezeu, Cel Atotbun şi Atotputernic, capul Ei. Prin mijlocirea ei, totul devine cu putinţă. O asemenea putere mijlocitoare nu are nici o Biserică neortodoxă ca unele ce sunt lipsite de dreapta judecată şi de cap.

Libertatea omului, în concepţia părintelui

Concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre viaţa creşţină aşa cum apare în jurnal nu poate fi rezumată în câteva capitole. Nu ne propunem decât să atragem atenţia asupra acestei concepţii, să-i demonstrăm vitalitatea şi să o facem cunoscută într-o expunere oarecum sistematică.

Ne este necesar mai ales acum, când creştinismul aproape că nu mai este cunoscut sau este perceput dintr-o formă denaturată, încât foarte mulţi oameni, chiar şi de o condiţie culturală superioară „se tem” de el, iar uneori nu-L acceaptă în principiu pe Hristos şi Biserica Sa.

Printre ideile care revin insistent în jurnalul părintelui Ioan una ne reţine în primul rând atenţia: aceea referitoare la libertatea omului, ceea ce în secolul nostru capătă o semnificaţie deosebită. În concepţia părintelui Ioan, chemarea la o viaţă de credinţă nu este făcută în sensul că omul trebuie să se supună unei legi morale, pe baza unei credinţe oarbe, ca în făţa unei  autorităţi, fie ea şi divina. Dimpotrivă, se au în vedere de fiecare dată posibilitatea şi necesitatea raportării adevărului moral creşţin la experienţa liberă a omului.

Fireşte, această raportare(verificare) nu se realizează prin experienţe formale, exterioare, şi nici pe calea unei demonstraţii răţionale, ci prin ceea ce este mai profund în om, inima(„duhul”), adică prin acea parte a fiinţei sale care omul este, pe drept cuvânt,liber.

Iată, pentru început, un fragment în care părintele Ioan se referă la inimă că la zona în care sunt puse la încercare şi pot fi cunoscute adevărurile morale şi religioase: „Inima este primul element activ în viaţa noastră; de cele mai multe ori ajungem să cunoaştem «adevărurile» cu inima, mai înainte de a le cunoaşte cu mintea. Inima «vede» dintr-odată, întreg, nedespărţiţ, instantaneu, după care acest moment de «vedere cu inima» ajunge în minte, unde este analizat.

Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară, de aceea orice lucru important trebuie să treacă pe dinaintea «ochiului inimii», dar în special cunoaşterea adevărurilor credinţei şi regulilor morale.

În acest fragment pot fi desluşiţe bazele teoriei cunoaşterii (gnoseologiei), iar o minte iniţiată în filosofie ar putea recunoaşte idei ale marilor mistici ortodocşi, dar şi ale unor filosofi contemporani inituiţionişţi. Numai că părintele Ioan nu a fost şi nici nu şi-a dorit să fie filosof. Era un mărturisitor al lui Hristos, al vitalităţii adevărului creşţin şi al adevărului vieţii în Hristos.

Ce Luptător minunat şi puternic a fost trimis din ceruri pe pământ!

De câtă minunată, gingaşă, iubitoare ocrotire s-a învrednicit neamul omenesc, care pierea în păcat, din partea Tatălui Ceresc! Ce mijloc extraordinar de mântuire le-a fost dat oamenilor pentru a se izbăvi de păcate, de blestem şi de veşnică pieire! Ce Luptător minunat şi puternic (Hristos) a fost trimis din ceruri pe pământ că sa lupte cu acel vrăjmaş viclean, neînchipuit de rău, greu de răpus – vrăjmaşul neamului omenesc – diavolul! Ce Biserică a fost întemeiată pe pământ –  care nu poate fi nimicită de nici o putere a iadului – cetate şi întăritură apărare în care pot sta în afara oricărei primejdii din partea vrăjmaşului toţi cei care cred şi sunt ataşaţi sincer acestei Biserici! Ce taine mântuitoare ni s-au dat! Ce fel de şi cât de multe mijloace înţelepte de a dobândi harul lui Dumnezeu se oferă de această Biserică pentru oameni! Dar cu ce ar trebui să răspundă oamenii lui Dumnezeu penru marea grijă pe care o poartă mantuirii noastre? – Cu credinţa lor, cu munca lor, cu pocăinţa lor, cu tăgăduirea lor de sine, cu luptă puternică împotriva păcatului, cu fapte bune, cu supunerea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi de Biserica Sa.