Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cum să mă rog?’ Category

De vrei  greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.

Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.

Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!

Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

38309Cui aduc oare suferinţă îndoiala, necredinţa, hula? Celui căruia i se adresează, adică celui pe care îl acuzi că se îndoieşte, că nu crede, că huleşte, sau celui care într-adevăr se îndoieşte, nu crede, huleşte? Fireşte, acestuia din urmă. Când face aceste învinuiri, el tremură de frică, deşi n-ar trebui să se teamă (Psalmul 13, 5), îl chinuie îndoiala, necredinţa, hula.

Ob­sesia agoniei sale spirituale rămâne neschimbată, ea îl domină, crede că îşi va putea face o părere mai bună despre sine, care să-i aducă linişte sufleteas­că. Dar nu va ajunge la linişte decât prin căinţă şi după ce va părăsi vechile, falsele idei legate de această deprindere, începând să gândească altfel, în spi­ritul adevărului şi al bunelor intenţii. De aceea, nu trebuie să ne îndoim sau să ne revoltăm şi cu atât mai puţin să cădem în descurajare şi deprimare atun­ci când ne rugăm sau în altă vreme, când ne vin gânduri de îndoială, necredinţă, hulă. Pentru că aceasta este o ispită diavolească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

9649Pentru ca să nu fii mereu robul patimilor şi al diavolului, trebuie să ai un ţel pe care să-l urmăreşti necontenit, străduindu-te să-l atingi, bi­ruind în numele Domnului tot ce ţi-ar putea sta în cale. Care ar putea fi acest ţel? împărăţia cerurilor, dumnezeiescul locaş al slavei cereşti, pregătit cre­dincioşilor de la întemeierea lumii. Dar, fiindcă orice ţintă poate fi atinsă numai prin anumite mijloace, trebuie să ţi le asiguri pe acestea. Care ar putea fi ele? Credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai cu seamă dragostea. Crede, nădăjduieşte, iubeşte – mai cu seamă iubeşte – fără să ţii seama de nici un fel de obstacole; iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe oricare dintre semenii tăi ca pe tine însuţi. Dacă nu te simţi atât de puternic ca să poţi ţine în inimă aceste nepreţuite comori ale spiritului, îngenunchează mai des îna­intea Dumnezeului iubirii, cere, caută, bate la uşă şi vei primi, vei afla, ţi se va deschide (Matei 7, 7-8), căci Cel ce a făgăduit aceasta adevăr a grăit. Fie că mergi, fie că eşti aşezat sau culcat, sau stai de vorbă, sau lucrezi, roagă-te în toată vremea şi din toată inima, ca să ai parte de credinţă şi iubire. încă n-ai cerut aşa cum s-ar fi cuvenit să ceri, cu înflăcărare şi statornicie; ţi-a lip­sit hotărârea nestrămutată de a le obţine. De acum încolo spune: aşa voi face!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

Nefireasca dominaţie a cărnii asupra spiritului se explică printre altele şi prin aceea că spiritul pare a fi „îngropat” în carne, legat de aceasta. Aceasta iese în evidenţă îndeosebi în raport cu slujirea lui Dum­nezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se închină în duh şi adevăr. într-adevăr, trăim adesea ca şi cum n-ar exista în noi spirit, suprema treaptă a desfrânării vădindu-se în om atunci când spiritul este sufocat cu totul şi când omul rămâne doar trup şi nimic altceva. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviţi cu atenţie în ce chip îl cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veţi constata că trupul încearcă să o ia înaintea spiritului. La sfinţi se vede că spiritul precumpăneşte asupra trupului, fiindcă aceştia trăiesc cu spiritul, nu văd în lume nimic altceva decât spirit, înţelepciunea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu vădindu-se în toate. în orice feno­men, în orice lucru văd pecetea spiritului.

La oameni există o preponderenţă considerabilă a trupului asupra spiritului şi ea apare în faptul că ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simţuri, nu văd – cum se spune – mai de­parte de lungul nasului; omul simţurilor, omul trupesc vede lumea aproape ca şi fiinţele necuvântătoare, iraţionale; îl lasă rece înţelepciunea, puterea pu­rurea fiitoare, bunătatea Creatorului.

Citeşte Cartea Sfântă şi vede în ea numai buchea. Când se roagă, mintea îi zburdă, trecând mecanic peste cuvin­tele rugăciunii, nu le pătrunde sensul, ignoră arta rugăciunii în duh şi adevăr. Trupul predomină şi sistemul de învăţământ. (Nicăieri nu se învaţă în şcoală ceea ce reprezintă lucrul de căpetenie al practicii creştine: cum să ne rugăm; se învaţă oare undeva cum să-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua să domine lumea până la sfârşitul veacului, astfel încât „Domnul când va veni – să judece lumea – va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8), ca şi la oamenii lumii celei dintâi (necredinţa este isprava trupului).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

Dacă vrei să îndrepţi neajunsurile unuia, nu încerca să o faci bizuindu-te pe propriile tale mijloace. Bunele noastre intenţii pot cădea adesea chiar din pricina noastră, a unor patimi cum ar fi trufia şi a răutăţii ce vine din ea. „Aruncă spre Domnul grija ta” (Psalmul 54, 25), roagă-te Celui ce cearcă inimile şi rărunchii (cf. Psalmul 7, 9), din toată inima, pentru ca El însuşi să lumineze mintea şi inima omului. Dacă va vedea că rugăciunea ta este plină de iubire şi porneşte din toată inima, va îndeplini, de bună sea­mă, dorinţa inimii tale şi vei vedea îndată schimbare la cel pentru care te rogi. Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt (Psalmul 76, 10).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

Roagă-te pentru iertarea păcatelor altora aşa cum te rogi pentru ierta­rea propriilor tale greşeli atunci când, cu sufletul copleşit de durere şi apăsare, simţi în tine nevoia să te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă, cu sinceritate, cu lacrimi, cerându-i milostivire. Roagă-te pentru mântuirea altora întocmai cum te rogi pentru a ta. Dacă vei izbuti să faci aceasta şi îţi va intra în obişnuinţă, vei primi de la Domnul belşug de daruri duhovniceşti, da­rurile Duhului Sfânt, care iubeşte sufletele celor ce arată compătimire faţă de mântuirea altora, deoarece El însuşi, Duhul Sfânt, doreşte în tot chipul mân­tuirea noastră a tuturor, numai să o dorim şi noi să nu fim învârtoşaţi la ini­mă, „însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dum­nezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.

Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea haru­lui este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei din­colo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcat­ului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Read Full Post »

Older Posts »