Capriciul este germenele stricăciunii (corupţiei)

2332563-lgPărinţi şi educatori! Nu treceţi cu vederea capriciile copiilor, feriţi-i cu toată grija de ele, fiindcă altminteri ei vor uita cât de curând preţul dragostei pe care le-o purtaţi, inima li se va îmbolnăvi de răutate, vor pierde de timpuriu sfânta, sincera, fierbintea dragoste a inimii, iar la maturi­tate se vor jeli amarnic şi vă vor învinui că în tinereţea lor nu le-aţi purtat de grijă aşa cum s-ar fi cuvenit, că aţi cedat capriciilor inimii lor. Capriciul este germenele stricăciunii (corupţiei), rugina inimii, molia care roade iubirea, sămânţa răului, necuviinţă în faţa lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Anunțuri

Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului

Sufletul este puternic, de aceea şi poate „ţine” greutatea trupului; acesta însă este neputincios, îl poate doborî lesne materia, chiar dacă este de o obârşie cu el. Prin comparaţie, şi Dumnezeu, Care este duh, ţine tot universul, ca şi când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufle­tul omului, cu binecuvântată de Dumnezeu uşurinţă, îşi poate supune trupul său, ba chiar şi pe al altora, cu duhul (precum vedem că fac sfinţii). El face ca, în timpul rugăciunii, cuvintele acesteia să se prefacă lesne în duh. Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului şi se împiedică în lite­ra rugăciunii, nefiind în stare să o prefacă în duh, fiind el însuşi doar trup. Duhul sfânt şi curat al rugăciunii nu poate fi pătruns de duhul necurat, cap­tiv al trupului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nu scoate la masa tot ce ai în cuptor

3198982-mdPorţi întotdeauna în suflet destul rău, dar fereşte-te, cum spune pro­verbul „să scoţi la masă tot ce ai în cuptor”. Unuia Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate cele tainice şi ascunse, să-i fie cunoscute şi întinăciunile tale, oamenilor nu le da în vileag, nu-i umple de miasmele răului care moc­neşte în tine, ţine-ţi închis „cuptorul”. Fumul răului ţine-l în tine, lasă-l să moară acolo. Recunoaşte-ţi necazul numai în faţa lui Dumnezeu; că sufletul ţi-e plin de răutate, iar viaţa aproape un iad. Oamenilor arată-le o faţă lumi­noasă, blândă. Crezi că lor le pasă de nebunia ta? Sau mergi şi spune-ţi boala duhovnicului, sau unui prieten, ei îţi vor înţelege situaţia, te vor sfătui, te vor susţine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experienţă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul; dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viaţă, Cel ce ne poate izbăvi de neca­zuri şi de moartea sufletului. O, Iisuse! Tu eşti mângâierea, viaţa, pacea şi sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaînţelept şi Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului şi morţii să ne ispitească şi să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor şi dătător de viaţă?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

pic_0052Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).

Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Adăugaţi la acestea îngrozitoarele chinuri care vin de la păcatele însele, de la conştiinţa nechibzuinţei de care s-a făcut vinovat în timpul vieţii, de la convingerea de a-L fi mâniat pe Creator. Şi în veacul nostru păcatul înlănţuie şi ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frică de Dumnezeu nu ştie ce durere şi ce apăsare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor pârjoleşte rărunchii celui ce cade în păcat? înlănţuind şi ucigând sufletul vremelnic, păcatul poate să-i ucidă pentru totdeauna dacă nu ne căim din toată inima pentru pă­catele şi fărădelegile noastre.

Iată, deci, demonstraţia pe viu a faptului că pă­catul poate ucide sufletul şi vremelnic, dar şi veşnic. Dacă cineva dintre oa­menii cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se că­iască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă).

Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului, fiindcă îşi va simţi sufletul apăsat, legat cu funiile păcatului. Să presupunem şi că cineva s-a dus să se culce du­pă ce va fi săvârşit un păcat oarecare, torturat de conştiinţa acelui păcat şi că îl va lovi în timpul nopţii moartea. E limpede că sufletul aceluia se va muta în celălalt veac în chinuri şi, fiindcă după moarte nu există pocăinţă, el se va chinui acolo pe măsura păcatelor săvârşite. Despre aceasta aduce mărturie şi Sfânta Scriptură (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 ş.a.).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cum se poate demonstra că păcatul este un chin?

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dum­nezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.

Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea haru­lui este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei din­colo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcat­ului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Dumnezeu e mereu lângă mine ca şi cum l-aş vedea

Dumnezeu Cel nevăzut lucrează asupra sufletului meu, ca şi când ar fi văzut şi ca şi cum s-ar afla aievea în faţa mea, cunoscându-mi tot ce gândesc şi tot ce simt: orice lene ascunsă şi orice îndărătnicie, orice patimă îşi primeşte întotdeauna pedeapsa cuvenită. în general, dacă dispo­ziţia mea lăuntrică nu este vrednică de Dumnezeu, de sfinţenia Lui, inima se simte pedepsită ca de un foc dogoritor, iar atunci când sunt vrednic mă simt vesel şi liniştit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)