Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân mereu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demonstra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.
Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcătosului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.
Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dumnezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.
Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea harului este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.
Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcatului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Părinţi şi educatori! Nu treceţi cu vederea capriciile copiilor, feriţi-i cu toată grija de ele, fiindcă altminteri ei vor uita cât de curând preţul dragostei pe care le-o purtaţi, inima li se va îmbolnăvi de răutate, vor pierde de timpuriu sfânta, sincera, fierbintea dragoste a inimii, iar la maturitate se vor jeli amarnic şi vă vor învinui că în tinereţea lor nu le-aţi purtat de grijă aşa cum s-ar fi cuvenit, că aţi cedat capriciilor inimii lor. Capriciul este germenele stricăciunii (corupţiei), rugina inimii, molia care roade iubirea, sămânţa răului, necuviinţă în faţa lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan de Kronstadt 