Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire

Crede nestrămutat că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, mai cu seamă în timp ce te rogi, poate deveni faptă; ţine minte că Cel ce a făcut să se nască cuvântul este Dumnezeu-Cuvântul, că Însuşi Dumnezeuk nistru, Cel în Treime preamărit, Se defineşte prin trei cuvinte: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh. Că fiecărui cuvânt îi coresponde o existenţă sau, altfel spus, fiecare cuvânt poate fi existenţă şi faptă. Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire.

Ţine minte că precum Cuvântului Dumnezeu ipostatic, Fiul lui Dumnezeu, este unic întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, tot aşa şi în cuvântul Sfintei Scripturi, cel al rugăciunilor, al scrierilor Părinţilor înţelepţiţi de Dumnezeu se află prezenţi Tatăl, graţie omiprezenţei Sale, şi ca Raţiune Supremă, Cuvântul Său lucrător şi Duhul Sfânt, Săvârşitorul.

De aceea acolo nici un cuvânt nu este de prisos, ci are, sau ar trebuie să aibă, o forţă intrinsecă; vai de cei care vântură cuvinte goale, fiindcă va trebuie să dea socoteală pentru ele! „Că la Dumnezeu nu este cu neputinţă tot cuvântul” (Luca 1, 37, dupa traducerile mai vechi, de ex. Biblia de la 1688). A-i fi cu putinţă toate este în general o însuşire a cuvântului (dumnezeiesc), exprimată în forţa sa şi în posibilitatea de a deveni faptă. Aşa ar trebui să fie şi cuvântul de pe buzele oamenilor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Cuvântul lui Dumnezeu scris vorbeşte mai adevărat de­spre lume decât lumea însăşi

Cuvântul lui Dumnezeu scris vorbeşte mai adevărat şi mai clar de­spre lume decât lumea însăşi şi decât cuvintele omeneşti despre lume. Cuvântul naturii este închis în ea şi nu poate exprima nimic desluşit de la sine, rămânând literă moartă, fără glas. „Unde erai tu – omule – câne am întemeiat pământul?” (Iov 38, 4). Erai, oare, lângă Dumnezeu când a în­tocmit universul? „Cine a căutat în adânc Duhul Domnului şi cine L-a sfă­tuit pe El” (Isaia 40, 13)? Voi, geologilor, vă lăudaţi că aţi descoperit gându Domnului în scoarţa pământului şi susţineţi aceasta în pofida Sfintei Cărţi i Facerii. Daţi mai multă crezare buchiilor moarte ale straturilor solului, ak pământului neînsufleţit decât cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale marelu prooroc şi văzător de Dumnezeu Moise.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura

Nefireasca dominaţie a cărnii asupra spiritului se explică printre altele şi prin aceea că spiritul pare a fi „îngropat” în carne, legat de aceasta. Aceasta iese în evidenţă îndeosebi în raport cu slujirea lui Dum­nezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se închină în duh şi adevăr. într-adevăr, trăim adesea ca şi cum n-ar exista în noi spirit, suprema treaptă a desfrânării vădindu-se în om atunci când spiritul este sufocat cu totul şi când omul rămâne doar trup şi nimic altceva. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviţi cu atenţie în ce chip îl cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veţi constata că trupul încearcă să o ia înaintea spiritului. La sfinţi se vede că spiritul precumpăneşte asupra trupului, fiindcă aceştia trăiesc cu spiritul, nu văd în lume nimic altceva decât spirit, înţelepciunea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu vădindu-se în toate. în orice feno­men, în orice lucru văd pecetea spiritului.

La oameni există o preponderenţă considerabilă a trupului asupra spiritului şi ea apare în faptul că ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simţuri, nu văd – cum se spune – mai de­parte de lungul nasului; omul simţurilor, omul trupesc vede lumea aproape ca şi fiinţele necuvântătoare, iraţionale; îl lasă rece înţelepciunea, puterea pu­rurea fiitoare, bunătatea Creatorului.

Citeşte Cartea Sfântă şi vede în ea numai buchea. Când se roagă, mintea îi zburdă, trecând mecanic peste cuvin­tele rugăciunii, nu le pătrunde sensul, ignoră arta rugăciunii în duh şi adevăr. Trupul predomină şi sistemul de învăţământ. (Nicăieri nu se învaţă în şcoală ceea ce reprezintă lucrul de căpetenie al practicii creştine: cum să ne rugăm; se învaţă oare undeva cum să-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua să domine lumea până la sfârşitul veacului, astfel încât „Domnul când va veni – să judece lumea – va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8), ca şi la oamenii lumii celei dintâi (necredinţa este isprava trupului).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cel rău se-mpotriveşte la citirea Cuvântului lui Dumnezeu

În omul nostru cel vechi este o apucătură: la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a cărţilor de slujbă, a cărţilor Sfinţilor Părinţi şi îndeobşte a cărţilor sfinţite, el se împotriveşte uneori în taină celor rostite şi scrise. Este vorba de glasul tainic al potrivnicului-satana, cel dintâi care s-a în­văţat şi a învăţat duhurile căzute şi oamenii să se împotrivească lui Dum­nezeu, sfântului Său adevăr şi sfintei Sale dreptăţi. Astfel, am băgat şi bag de seamă că el mi se împotriveşte şi mie, se împotriveşte inimii mele şi minţii mele, se împotriveşte în taină, la citirea rugăciunilor, canoanelor, stihirilor, Simbolului credinţei. Şi eu sunt dator să mă lupt şi să dobor uneltirile lui. O, ticălosule, depărtează-te de la mine, vrăjmaş al adevăru­lui şi al dreptăţii dumnezeieşti! Tu îi duci la minciună, la blestem şi la moarte pe cei care te ascultă, cum ai făcut cu Adam şi Eva.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Să ajuţi fără să aştepţi răsplată

Să slujeşti oamenilor fără părtinire şi cu tragere de inimă, fie ei bogaţi sau săraci, frumoşi sau urâţi la chip, de vază sau de rând, crezând şi amintindu-ţi faptul că ei sunt mă­dulare ale lui Hristos şi mădulare ale tale, şi că pentru slujirea lor nepărti­nitoare şi osârdnică vei primi răspla­tă de la Hristos, Cela ce judecă şi în­cununează nevoinţele. Şi cela ce va adăpa pre unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de apă rece, în nume de uce­nic, amin grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa (Mt. 10, 42), spune El. Când slujim aproapelui apare uneori părti­nire, sau lenevie, neplăcere, sau mânie şi iritare, sau dorinţa de a primi răs­plată. Să ştii: răsplata ta este Hristos.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Omul nu moare niciodată cu cuvântul

Vă puteţi da seama singuri că omul nu moare nicicând cu cuvântul; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte. Eu voi muri, dar voi vorbi şi după moartea mea. Câte cuvinte nemuritoare viază prin­tre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori pe buzele unui întreg popor! Câtă vitalitate cuprinde în sine cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu; el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)