O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat!

Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?

Ţineţi minte cuvintele sutaşului: „Eu – spunea el – sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Luca 7, 8). Mai departe: dacă multe animale sunt înzestrate cu priceperea de a face lucruri uimitoare, pe care nici omul nu le poate face – animale pe care le călcăm în picioare, care sunt atât de neînsemnate şi de firave, ce n-ar putea face Atot-făcătorul, Cel care ne-a înzestrat din belşug cu tot felul de priceperi, îndemâ­nări şi posibilităţi?

Dacă nişte plante neînsufleţite, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor (cf. Matei 6, 30), se alcătuiesc după cuvântul Lui în for­me atât de frumoase şi de gingaşe, dacă vedem toată materia supunându-se cuvântului Lui, voinţei Sale de a se transforma la infinit (prin mijlocirea a numai cinci stihii), cine oare, văzând toate acestea, ar mai sta să ceară dovezi ale Atotputerniciei Sale? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, la fiecare pas şi în fiecare clipă!

Umpli cerul şi pământul de slava înţelepciunii Tale, a bunătăţii Tale, a atotputerniciei Tale! Tu nu eşti numai Demiurgul cel mai înţelept, Cel ce Te arăţi necontenit ca Demiurg înţelept; Tu ai dat şi făpturilor Tale însuşirea de a crea, şi ele creează, prin puterea pe care le-a dat-o slava Ta, lucruri minunate şi de folos! O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat! Ce mult ne-am înjosit pe noi înşine, natura noastră, prin păcate. Dar cât de mult ne preţuieşti, Doamne, şi pe ce înaltă treaptă ne vede ochiul Tău! Pentru noi, Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său. L-a făcut să ia trupul nos­tru, firea noastră, pentru a ne mântui.

Ne-a pregătit, încă de la întocmirea lumii, împărăţie veşnică; de întoarcerea noastră se bucură îngerii cei buni după fire. Iar noi ce facem? Nici măcar nu vrem să ştim de toate acestea, ne înjosim din ce în ce mai rău, ne distrugem sufletul cu tot felul de vicii şi împătimindu-ne de toate cele ale lumii. Nespus de trist este să vezi aşa omul, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, îndeosebi creştinul, cel ce s-a în­vrednicit de o asemenea înaltă chemare, pe care Dumnezeu îl cinsteşte atât de mult, dăruindu-i cu toate bunătăţile.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

Nimic nu este mai schimbător decât materia

Nimic nu este mai schimbător decât materia. Ea se transformă în mi­lioane de feluri, pe cale naturală, sau după legile Creatorului. Ca să nu mai vorbim de transformările miraculoase, de pildă: focul în rouă, apa în sânge, apa în vin, toiagul în şarpe; omul însuşi transformă materia în mii de feluri. Ce-am putea spune atunci de Atotfăcătorul Dumnezeu?

Schimbarea este o calitate a materiei. Dumnezeu nu i-a dat spiritului raţional această cali­tate şi nu i-o va da niciodată. Calitatea de căpetenie a sufletului este că rămâ­ne neschimbat. Dar spiritul raţional cel creat are însuşirea de a se desăvârşi în lucrarea binelui. Triumful spiritului asupra materiei constă în faptul că spiritul o transformă în mii de feluri. Luaţi seama, de pildă, cum transformă el materia în regnul vegetal, cât de infinit variate sunt formele plantelor care cresc toate din acelaşi pământ, aceeaşi lumină solară, acelaşi aer, aceeaşi apă, acelaşi sol. Dar corpurile animalelor cât sunt de variate!

Schimbarea este, aşadar, o calitate a materiei; lumea în toată varietatea sa a fost creată în funcţie de aceasta. Slavă Atotputernicului Creator, Unul, Cel neschimbat în veci! Dacă materia nu s-ar schimba, atunci Dumnezeu nu ar fi Atotputernic. Slavă naturii spirituale! Fie ca ea să supună întotdeauna natura materială. Roagă-te lui Dumnezeu să rămâi neschimbat în săvârşirea binelui.

Pământul pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat şi mai variat ospăţ

Privesc lumea, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, descoperind pretutindeni neasemuita dărnicie a Creatorului, vădită şi în felul cum a înzestrat natura. Pământul, cât este de întins, pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat, mai îmbelşugat şi mai variat ospăţ, aşa cum numai cel mai iubitor şi mai generos amfitrion putea să o pregătească. Adâncurile apelor oferă de aseme­nea omului hrană din belşug. Şi ce să mai vorbim despre animalele patru­pede, despre păsări. Ele îi pun omului la îndemână, cu aceeaşi generozitate, hrană şi îmbrăcăminte. Nenumărate sunt darurile Domnului. Priviţi numai câte nu ne oferă pământul vara şi toamna? Cuvine-se ca tot creştinul şi mai ales preotul să imite dărnicia lui Dumnezeu! Fie ca masa ta să fie întinsă ase­menea mesei Domnului! Zgârcitul este vrăjmaşul Domnului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă ?

Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, Îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg?

Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbin de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nici soarele nu merităm să-l vedem

Datu-ne-a Domnul din bunătatea Sa, deşi nu ne-am arătat vrednici de ea, să vedem soarele şi să ne bucurăm de razele lui. Lumina soare­lui să-ţi fie chezăşie, dar mai cu seamă lumina lină a Sfintei slave a Tatălui ceresc, a Fiului Său, Unul-Născut, cea care ne-a fost dată nouă, şi Duhul dra­gostei dat inimilor noastre.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Istoria lumii în ochii unui sfânt

Sursa: http://www.photo.net

Ce este istoria neamului ome­nesc ? Istoria căderilor şi ridi­cărilor omeneşti, istoria clătinării gândurilor omeneşti, a vieţii famili­ale şi sociale, şi istoria căderilor îm­părăţiilor şi popoarelor sau a oraşe­lor şi a instituţiilor. Dar vremea noas­tră ce tablou ne înfăţişează ?

Un ta­blou de cădere a tuturor societăţilor. Unde este pricina acestei slăbiciuni a minţilor, păturilor sociale, instituţi­ilor, al căror rost este întărirea statu­lui ce se clatină şi care, cu toate aces­tea, se clatină ele însele ? Unde este pricina întunecării, a slăbiciunii şi a căderii ? în necredinţă, în căderea de la Dumnezeu, de la preaînţeleptele Lui porunci, în nădăjduirea în pro­pria raţiune oarbă, în urmarea pro­priilor patimi.

După faptă şi răsplată: fără Dumnezeu, fără raţiunea dum­nezeiască, fără legea lui Dumnezeu, fără Biserica lui Dumnezeu, care e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), societăţile nu pot sta neclintite şi instituţiile lor nu pot avea temelie ta­re, şi ca atare se destramă toate, fi­indcă s-a zis: fără Mine nimic nu veţi putea face (In. 15,5).

Aleargă la sfintele şi atotputernicele rugăciuni ale Maicii lui Dumnezeu, nu te lipsi de acest har. Ajunge rugăciunea ei pentru a-L ple­ca pe Dumnezeu spre milostivire faţă de toţi, şi faţă de tine. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

– Ce repede trece lumea aceasta!

Lumea cea de faţă, văzută, este numai o umbră a veacului vi­itor, duhovnicesc, fără de moarte, al pământului celor vii care va să fie. Are noimă să ne legăm de umbră, nu de Adevărul însuşi, nu de veacul ce va să fie, care e cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică ? Pentru că trece chi­pul acestei lumi (1 Cor. 7, 31): se schimbă vremurile anului, se schim­bă neîncetat atmosfera; o generaţie trece şi alta vine; trecători sunt împă­raţii, unul ia locul altuia; trecători sunt oamenii mari şi cei mediocri şi trecătoare sunt toate talentele lor; trecătoare e frumuseţea omenească şi se preface în putregai; trecătoare sunt chipurile zilei şi nopţii; nesfârşit de feluritele forme ale vegetaţiei de tot felul – totul trece şi se preface în stricăciune.

Numai Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi, atotbun, atotsfânt, preaînţelept, preafrumos, atotfericit, veşnic, atotputernic. Veşnic şi ne­schimbat în bine rămâne – dacă a ajuns la sfinţenie – şi sufletul ome­nesc, care este zidit după chipul Lui.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

– Bucuraţi-vă de orele de dimineaţă

Fiinţa lăuntrică a omului, liberă de zădărniciile acestei lumi, de bezna în care o ţine firea cea trupească, nelegată în vreun fel de ispitele celui rău, pare a se bucura de o libertate mai mare dimineaţa, îndată după trezirea din somn; atunci ea arată precum peştele care se aruncă uneori vesel deasupra luciului apei. în restul timpului ea pare să stea într-o umbră aproape compactă, ca legată la ochi, ceea ce o împiedică să vadă adevărata ordine a lucrurilor duhovniceşti şi a celor ce sunt percepute prin simţuri.

Prindeţi orele de dimineaţă, bucuraţi-vă de ele, acestea arată a fi ca ale unei vieţi noi, care s-a primenit în timpul somnului. Ele preînchipuie într-un fel acea stare când vom fi cu toţii înnoiţi, în dimineaţa de obşte a neînseratei zile a învierii, când ne vom dezlega de trupul cel muritor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)