Remediul cel mai sigur împotriva degradării continue prin păcat

Dumnezeu ne-a dat viaţă, cel mai mare dar al bunătăţii Sale; după ce am căzut de la El, căzând şi din viaţă în moarte. Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său, pentru a ne naşte din nou, pentru a trăi o viaţă nouă. Faţă de aceste două mari daruri, căt de mici par toate celelalte, pe care I le cerem când ne rugăm şi pe care aşteptăm să le primim la primul cuvânt sincer de mărturisire a credinţei dacă ele ne sunt într-adevăr necesare! Şi cât suntem de vinovaţi atunci când ne îndoim că ni le va da Dumnezeu, prin rugăciune! Domnul ne-a îndemnat limpede: „Cereţi şi vi se va da!”

Aici pe pământ, într-o lume a deşertăciunilor, într-o lume adulterină şi păcătoasă, moliile şi rugina, cele văzute numei cu gândul, sapă şi fură comoara sufletului (Matei 6, 19).

Care este remediul cel mai sigur împotriva acestei continue degradări prin păcat, împotriva moliilor spirituale? Rugăciuni de iertarea păcatelor şi credinţă.

Credinţa dă viaţă, învie sufletul istovit şi ademenit de pofte, stârpeşte moliile gândurilor păcătoase. Ea le este lor bici pedepsitor, iar nouă izvor de putere, de viaţă, de mântuire. Slavă Domnului pentru toate! Rugăciunea ne apară şi ne izbaveşte de păcat. Credinţa face casă bună cu rugaciunea, fiindcă prin rugăciune trăim împreună cu Domnul, Care le-a făgăduit celor ce cer cu credinţă toate bunătăţile: „Cereti şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Slavă cuvintelor Tale cuprizătoare a tot adevărul, Doamne! Dă tuturor celor care îţi cer prin mine, nevrednicul, bunătăţi felurite, cele pe care şi le doreşte inima lor1 Aşa să fie!

Anunțuri

Ce creatură impunătoare, bună, splendidă, frumoasă, luminoasă, putemică, inteligentă fusese dintru început Satana

Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui,  prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi dreptatea Creatorului.

Căci ce erau dintru ‘inceput Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnu-lui? N-a fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii?

Judecând după răutăţile pe care le face Satana în lume, după cât de numeroase şi de putemice sunt ele, ne putem da seama ce duh impunător şi putemic fusese la început. Judecând după mulţimea oamenilor cărora le întunecă minţile şi îi amăgeşte pretutindeni în lume (,,cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ“ – Apocalipsa 12, 9), putem să ne dăm seama că mai înainte strălucea de lumină şi de adevăr. ,,Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe“ (Iezechiel 28, 13).

Judecând după intenţiile sale viclene, trupeşti,  necurate, putem deduce cât de râvnitor şi de binevoitor era şi cât de bun, prin darurile cu care îl înzestrase Creatorul. Judecând după cruzimea şi răutatea uneltirilor sale, ne putem da seama că fusese inteligent şi că ar fi putut face mult bine şi i-ar fi fost de mare ajutor Creatorului în lucrarea Sa, printre duhurile cele de jos şi printre oameni.

După uriaşa lui răutate, puteţi să vă daţi seama ce creatură impunătoare, bună, splendidă, frumoasă, luminoasă, putemică, inteligentă fusese dintru început Satana. Câte daruri făcuse să se adune în el  bunătatea Creatorului şi de ce s-a lipsit din pricina cumplitei, intenţionatei sale nebunii. După răutatea pe care o poartă oamenilor, daţi-vă seama cât de bun fusese la început; după invidia lui puteţi deduce cât a fost de binevoitor, după aviditatea fără de margini şi zgârcenia pe care le stâmeşte în oameni vă puteţi închipui mărinimia sa cea dintru început; după trufia lui, de măreţia pe care i-a dat-o Dumnezeu.

După urâtul, lehamitea, descurajarea fără de margini pe care le aduce în oameni vă puteţi da seama de fericirea lui de altădată! Fiindcă mai înainte fusese tot atât de bun, pe cât este acum de rău! El reprezintă pentru toţi îngerii din cer şi pentru toţi oamenii înţelepţi o veşnică lecţie de smerenie şi ascultare, căci oricât de buni ar fi îngerii şi oricât de inteligenţi şi chiar perfecţi în anumite privinţe oamenii, ei au toate aceste daruri doar prin bunătatea Creatorului, nu prin ei înşişi, şi trebuie să-i mulţumească Creatorului şi să I se roage cu credinţă nestrămutată pentru bunătatea şi atotputemicia Sa, cu speranţa că vor primi totul de la El.

Căderea duhurilor rele s-a întâmplat din cauza trufiei şi răutăţii. Această cădere a devenit o lecţie pentru toţi oamenii: să se smerească în faţa Creatorului, să se considere pe sine ca neînsemnând nimic, să-I atribuie totul lui Dumnezeu, să trăiască numai în Domnul, făcând voia Sa. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Acolo unde nu s-a priceput şi n-a vrut să ajungă Satana, cu toată isteţimea sa, a ajuns Fecioara Maria, care a concentrat în sine smerenie fără seamăn, preaînaltă sfinţenie. ,,Bucură-te cea plină de har, Dornnul este cu ţine“ (Luca 1, 28). ,,Că a căutat spre smerenia roabei Sale“ (Luca 1, 48).

De asemenea, noi toţi, care nu suntem decât curată nimicnicie, având totul de la Dumnezeu, în afară de păcat, trebuie să ne smerim neincetat şi adânc în faţa Creatorului, căutând în orice lucru milostivirea Sa.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos, pag 272)

Idealul preotului ortodox: Sf. Ioan Kronstadt

Când am urcat pe vapor, la Orienbaum, am aflat parintele se intorcea acasă cu acelaşi mijloc de transport. Ne-am apropiat atunci de părintele şi tot drumul am avut fericirea să discutăm cu el, ascultându-i învăţăturile.

Când vaporul a ajuns la Kronstadt, s-a dovedit că părintele Ioan era deja aşteptat. Pe stradă, aşezaţi în douã rânduri, săracii îl doreau ca pe pâinea caldă. Erau cam două sute de oameni. Pãşind pe uscat, părintele s-a apropiat de şi a început să le împartă milostenie. Atunci am avut ocazia să asistăm la unul din momentele de vedere cu duhul ale parintelui. Unul din pasageri, tânăr intelectual, i-a şoptit colegului său la ureche, văzând ce face părintele în port: „Incurajarea trândăviei”…

După ce părintele a terminat dat milostenie, s-a întors în port, unde tinerii aceia erau în aşteptarea unei carete şi a spus: „Noi toţi trebuie să fim milostivi cu săracii, căci în Scriptură se spune: fericit este cel care se uită la nenorocit şi la sărac, căci Domnul îl va izbavi în ziua pierzãrii; iar noi, preoţii, suntem obligaţi să avem grijă de săraci cu atât mai mult, că tot Scriptura spune: ţie îşi este dat tot săracul.” Spunând acestea, părintele a plecat, lăsându-i pe cei doi tineri ruşinaţi.

În faţa casei părintelui stătea o mulţime de oameni, de care era imposibil să treci. De aceea, am hotărât să nu mergem pe acolo, mai ales că îl văzuserăm deja pe părintele şi rdiscutaserăm cu el. Aşa că am pornit spre Catedrala Sfântul Andrei, unde, de asemenea, erau mulţi oameni, care îl aşteptau pe părintele să slujească Vecernia. Peste un timp oarccare, părintele a venit la biserică şi lumea s~a îndreptat spre el atât de violent, încât, dacă nu era poliţia acolo, cred că ar fi fost şters de pe faţa pământului. După Vecernie părintele a binecuvântat multă vreme lumea. Atunci am fost martorii următoarelor întâmplări: de el s~a apropiat un domn bine îmbrăcat şi i s-a plâns că îl paşte închisoarea, deoarece a cheltuit bani străini. În acelaşi timp, o femeie prost îmbrăcată ia trimis părintelui o legătură albă cu ceva. Părintele a luat legătura aceea şi, fără a se uita ce este înca, i-o dădu acelui domn. Femeia a strigat: ,,Părinte, acolo sunt trei mii de rublel” Părintele Ioan a spus atunci: ,,Păi, tu dai asta Domnului? Domnul primeşte banii tăi, care îl vor salva pe acest om”. Omul care luase legătura stătea deja în genunchi şi, plângând, zicea: „Trei mii, trei mii, exact suma pe care trebuie s-o înapoiezl” După Vecernie părintele loan ne-a primit, ne-a binecuvântat şi, urându-ne repede drum bun, fiindcă era aşteptat, a promis să se roage pentru noi.

Nu am putut rămâne până a doua zi, deoarece trebuia să ne intoarcem în tabăra Krasnoselsk în aceeaşi seară. De aceea am plecat din Kronstadt, ducând în sufiet cele mai luminoa-se amintiri. Ulterior 1-am întâlnit des pe părintele Ioan, când locuiam la Moscova, iar el megea acolo la principele Dolgorukov.

Principele avea mare grijă de părintele, când acesta venea la ii el în vizită, oprindu-l, de fiecare dată, la prânz. Ştiind cât de preţios este timpul pentru părintele Ioan, principele îi punea la dispoziţie careta sa, încredinţându-l că poate pleca oricând vrea, dacă nu poate rămâne.

Odată, pe când eram tânăr ofiţer, principele mi-a ordonat să-l conduc pe părintele Ioan la gara Nikolaevsk şi să aranjez să i se dea voie să aştepte trenul în salonul oficial. La gară se afla o mare mulţime de oameni, aşa că am mers mai mult la pas cu careta, iar când a coborât, abia am reuşit să-l conducem pe părintele în salonul oficial, fiind înghesuiţi de mulţime. Deoarece se temea că pe peron, la urcarea în tren, va fi la fel de multă lume pe lângă vagoanele de clasa I, şeful gării a dispus ca părintele să fie condus în ultimul vagon, pe o cale mai puţin umblată. Pentru ca lumea să nu-şi dea seama, lângă primul vagon au fost aşezaţi jandarmi pentru pază. La plecarea trenului, jandarmii s-au dat la o parte şi oamenii au văzut, miraţi, că părintele era deja în tren, zâmbind şi binecuvântându-i.

Principele a râs foarte tare când i-am povestit în ce fel l-am condus atunci pe părintele.

Pericolul strivirii părintelui de către oameni era unul real, deoarece, cu o zi înainte, la sosirea lui în Moscova, la gară fusese o asemenea înghesuială, încât părintele a ieşit de acolo cu crucea de pe piept îndoită.

Aflându-se la Moscova, părintele l-a vizitat şi pe comandantul armatei, generalul Kostandou, şi, venind odată, în a doua săptămână a Paştilor, a sărutat pascal pe toţi cei prezenţi, căci, după cuvintele sale, Paştile nu trecuseră. De aceea, el obişnuieşte să zică oamenilor: ,,Hristos a înviatl” tot timpul anului.

Am avut ocazia să merg o dată cu părintele, din Petrograd la Moscova, în acelaşi vagon. Afiasem că în compartimentul alăturat călătoreşte protopresbiterul Serghiev şi am bătut la uşă. Foarte amabil, el m-a invitat înăuntru, permiţându-mi să petrec în compania lui câteva ore de neuitat. In dimineata următoare, apropiindu-ne de Moscova, am continuat cu părintele discuţia din seara precedentă, care s-a încheiat doar atunci când trenul a intrat sub acoperişul de sticlă al garii Nikolaevsk, din prima capitală a Rusiei.

Ultimele cuvinte de atunci ale iubitomlui păstor din Kronstadt au fost promisiunea pomenirii mele la Liturghie şi recomandarea (atunci eram deja preot) ca eu să fac Liturghia cât mai des, rugandu-mă pentru el. L-am mai întâlnit pe părintele Ioan în Crimeea, unde el a mers în toamna anului l894, chemat la patul de suferinţă al Ţarului Făcător de pace”, învrednicindu-mă să slujesc cu el în catedrala din Yalta.

La început părintele a slujit la Utrenie, citind troparele Canoanelor, iar la sfârşitul acestei slujbe a rostit o predică. După Liturghie, conform obiceiului său, deşi slujisera cu el şi diaconi, a potrivit” Sfintele Taine. La sfarşitul slujbelor s-a săvârşit un Te-Deum pentru sănătatea Ţarului Alexandru al III-lea.

Modestia părintelui Ioan era uimitoare. El nu s-a ingrijit niciodată de sine şi nu s-a străduit să fie vreodată în faţa; nu a spus că minunile lui Dumnezeu, legate de el, ar fi rodul rugăciunilor sale, ci spunea că vindecarea o da Dumnezeu conform credinţei fiecărui rugător. Cu cât dovedea mai multă smerenie şi se ascundea, părintele era scos în faţă şi inaltat de Dumnezeu. Ţin minte următorul caz: atunci când a venit pentru prima dată la principele Vladimir Dolgorukov, parintele nu era cunoscut de nimeni din personalul castelului principelui şi, de aceea, a fost condus în anticamera, unde i s-a spus să aştepte. Nimeni din cei care treceau pe acolo nu l-au observat atunci; funcţionarii treceau pe lângă el, fără a-l băga în seamă şi fără a se gândi să raporteze principelui despre sosirea sa, dar şi el stătea într-un colţ, fără a le aminti că era acolo.

Astfel l-am văzut eu şi m-am grăbit să-l anunţ pe funcţionarul de serviciu să dea de ştire principelui despre venirea părintelui, ca să-l primească neîntârziat. De atunci principele l-a invitat de multe ori la el şi îi acorda o cinste deosebită. Odată, în prezenţa Arhiepiscopului Ambrozie, principele a mers la părintele să-i ceară binecuvântare şi părintele nu a refuzat, deşi preoţii nu binecuvântează în pre-

zenţa arhiereului. Atitudinea părintelui faţă de oamenii care îi cereau ajutor era înduioşătoare: el suferea împreună cu cei care se chinuiau şi plângea împreună cu cei care se tânguiau, dar îi demasca public pe eretici şi sectanţi, cum erau Lev Tolstoi şi cei care îl urmau. De aceea, aceştia din urmă îl urau aşa cum urăsc îngerii satanei pe îngerii luminoşi.

Cu toate acestea, părintele nu putea fi numit fanatic, deoarece dădea de pomană şi ortodocşilor, dar şi eterodocşilor. Se cunoaşte un caz când, fiind chemat de un bolnav polonez care nu se spovedise foarte mult timp, părintele Ioan l-a sfătuit să se spovedească şi să se împărtăşească la preotul său, ceea ce acela a şi făcut şi, ca urmare, s-a însănătoşit. Ştiu că părintele Ioan le dădea milostenii şi evreilor şi cunoştea evrei care îl stimau foarte mult, considerându-l sfânt.

Gloria părintelui Ioan în afara graniţelor a crescut de când Vanutelli a scris despre el în cartea sa despre Rusia, comparându-l cu preotul francez din timpul lui Napoleon, Ioan Viani, trecut de Biserica Catolică în rândul sfinţilor. Leon al XIII-lea s-a interesat, de asemenea, de personalitatea părintelui Ioan, întrebându-mă multe lucruri despre el. La fel se interesa de părintele Ioan şi clerul francez, dar şi cel englez (anglican). In viaţa mea trăită peste graniţă, la Paris, Londra, America, am vorbit despre părintele din Kronstadt ca despre idealul de preot ortodox.

Şi tu te rogi cu nesinceritate?

Mulţi oameni nu se roagă cu sinceritate, le-a intrat în obicei un mod făţarnic de a se ruga. Ei înşişi nu-şi dau seama şi nici nu vor să-şi dea seama că se roagă fals, nu în duh şi adevăr, iar dacă cineva le-ar atrage atenţia, s-ar mânia pe acela, convinşi că reproşul care li se aduce este o neobrăzată neghiobie. Omul nu ajunge dintr-o dată la făţărnicie. Poate că la început se va fi rugat într-adevăr sincer, apoi, fiindcă o rugăciune pomită din inimă cere un efort considerabil, la care nu totdeauna te poţi supune, fiindcă – s-a spus – ,,împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 11, l2), omul începe să se roage mai mult cu buzele, superficial, fără suflet, deoarece e mult mai uşor.

În sfârşit, hărţuit mereu de trup şi de diavolul, omul ajunge să se roage numai cu gura şi astfel puterea cuvintelor rugăciunii nu mai ajunge la inimă. Asemenea oameni sunt mulţi. Domnul spune despre ei: ,,Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine“ (Matei 15, 8; vezi şi Isaia 29, 13). Ceea ce am spus despre rugăciune putem repeta şi despre Sfintele, nemuritoarele, dătătoarele-de-viaţă Taine.

De multe ori, la început, omul se împărtăşeşte cu credinţă vie, cu simţăminte de dragoste şi evlavie, apoi însă, simţind împotrivirea necurmată a trupului şi a diavolului faţă de adevărul dumnezeiesc, cedează în războiul cu aceştia şi începe a se împărtăşi făţarnic, zicându-şi în sine că nu gustă din Trupul şi Sângele Domnului, ci din pâine şi vin.

Ceea ce este esenţial în această Sfântă Taină, adică ,,duhul şi viaţa“ (cf. Ioan 6, 63), ,,nu încape“ (Ioan 8, 37) – după cuvântul Mântuitorului- în asemenea oameni, ci este furat de Satana. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de o asemenea împărtăşanie, de o asemenea blasfemie împotriva Domnului. Aşa se poate întâmpla şi cu Taina Pocăinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Căută mereu să-i fii bineplăcut lui Dumnezeu

În tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufletul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: ,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamnne, în ziua  aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta*’ (Din doxologia de la Utrenie).

Dacă te speli sau te îmbăiezi,  zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai decât zăpada mă vei albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate,  gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.

De mănânci pâinea cu care te hrăneşti zilnic, gândeşte-te la pâinea cea adevărată, cea care dă sufletului viaţă veşnică – Trupul şi Sângele lui Hristos – şi doreşte-o. Caută să te împărtăşeşti cât mai des; de bei apă sau ceai, sau mied, sau vreo altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care răcoreşte sufletul de văpaia păcatului, la Preacuratul şi de-viaţă dătătorul Sânge al Domnului. De te odihneşti ziua, gândeşte-te la odihna ceas veşnică, pregătită celor ce se nevoiesc pe pământ în lupta cu păcatul, cu  duhurile răului, cele de sub cer, cu nedreptăţile, ignoranta şi grosolănia; dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul morţii mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii şi la acea înfricoşătoare noapte veşnică la care vor fi osândiţi toţi cei ce nu ajung să se căiască; de întâmpini în zori ziua, gândeşte-te la lumina cea veşnică, neînserată,  dincolo de ziua cea luminată de soare – ziua Împărăţiei cerurilor, de care se vor bucura toţi cei ce au bineplăcut lui Dunmezeu sau cei ce s-au căit din toată inima în viaţa aceasta vremelnică.

De pleci la drum, gândeşte-te la  drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creându-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufletului şi trupului, izvorul tuturor bună-ăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufletul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorî inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită – Dumnezeu.

Îîmparte din avutul tău celor ce au nevoie şi se află în suferinţă, celor mai săraci dintre semenii tăi, săracii pentru aceasta şi fiind lăsaţi în viaţa aceasta, pentru ca prin ei să facem dovada dragostei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi să ne învrednicim astfel de răsplata lui Dumnezeu în veşnicie; de vei vedea alba strălucire a argintului, nu te lăsa sedus de ea, ci gândeşte-te că sufletul trebuie să fie alb şi strălucitor, prin fapte bune, întru Hristos; de vei vedea strălucirea aurului, să nu te laşi ademenit de ea, ci ţine minte că sufletul trebuie să-ţi fie asemeni aurului, lămurit prin foc, şi că Domnul doreşte ca tu însuţi să străluceşti ca soarele în veşnica Împărăţie a Tatălui Său, ca să vezi neapropiatul Soare al Dreptăţii, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, pe Preasfânta Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi toate puterile cereşti, şi pe toţi sfinţii, în negrăită lumină, pătrunşi de lumina revărsată peste ei şi strălucind de ea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu

Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare? Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.

Dar ceea ce uimeşte mai mult este că chiar oamenii care trec drept evlavioşi şi drept ,,luceferi“ în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare, judecată, fericirea viitoare sau chinurile veşnice, atât în cercul familiei, cât şi în acela al oamenilor de lume, şi-şi petrec adeseori timpul în discuţii sterile, jocuri de societate, distracţii. Şi aceasta se întâmplă tot pentru că se ruşinează să înceapă o asemenea discuţie, temându-se să nu devină plictisitori sau că nu vor putea să o poarte ei înşişi cu sinceritate.

O, lume desfrânată şi păcătoasă! Vai ţie, ce vei face în ziua judecăţii obşteşti, în faţa nemitamicului Judecător! ,,Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit“ (Ioan 1, ll). Da, Domnul şi Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim“ în discuţii. Sau, iată, cineva citeşte Sfânta Carte sau zice rugăciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în silă, fără chef, de parcă i s-ar împletici limba în gură? Nu din prisosul inimii, ci fiindcă se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se mişcă. De ce oare? Din dispreţul faţă de lecturile duhovniceşti şi faţă de rugăciune, pe care diavolul i l-a sădit în inimă, dintr-o falsă ruşine. 0, sărmanii mei oameni! Vă ruşinaţi de ceea ce ar trebui să ţineţi la cea mai mare cinste! O, făpturi nerecunoscătoare, nărăvite! Ce chinuri meritaţi pentru o asemenea purtare?

Nu căuta să ai o viaţă comodă

Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţiile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit. dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este ,,inconfortabilă“, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare. Nu umbla după un trai lesnicios, nu ĭndrăgi ĭnlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am“ (Pilipeni 4, ll), spune Apostolul.

Nefericit este cel ce iubeşte podoabele, cel ce caută să~şi împodobească trupul cu ele. El nu se va mai putea strădui să-şi împodobească aşa cum se cuvine sufletul, prin credinţă, dragoste, blândeţe, smerenie, adevăr, răbdare. Nefericit este, de bună seamă, şi cel ce umblă după podoabele care vin o dată cu onorurile; unul ca acesta se va preface pe sine într-un idol netrebnic şi, asemenea lui Nabucodonosor, se va trufi în faţa celor ce nu au onoruri ca ale sale, cerându-le săi se închine (frumuseţea nu constă în podoabe).

Chiar şi noi, bărbaţii, am devenit asemenea femeilor, umblăm după tinichele, gătindu-ne cu ele ca nişte idoli, fără să ne gândim cum să ne împodobim înlăuntrul nostru, lăsându-ne deoparte cu totul alcătuirea interioară, cămara sufletului. Nefericit este cel căruia îi place să se grăbească; se va poticni ĭntr-una, va avea de înfruntat nenumărate strâmtorări şi neplăceri sufleteşti din pricina grabei, va avea nu puţine prilejuri de a-şi ieşi din fire. Nefericit este cel ce s-a împătimit de mâncare şi băutură, care se gândeşte doar la cum să se sature şi cum să-şi facă poftele. Când va începe să slujească Domnului îşi va da seama că mâncarea şi băutura, atunci când inima nu este luată în seamă sunt pentru trup povară, iar pentru suflet durere şi pieire şi că omul se poate sătura cu hrană foarte puţină şi foarte simplă.