Interviu cu Sfântul Ioan de Kronstadt

Maica Taisia: Faptul că am fost într-o legătură spirituală cu regretatul părinte Ioan din Kronştad, a cărui amintire este nemuritoare, a fost o mare bucurie pentru mine. Am avut multe dialoguri cu el. L-am consultat in legătură cu experienţele duhovniceşti pe care le-am trăit in viaţa monahală. Cu cugetul plin de răspunsurile încărcate de bunătate ale părintelui, mă retrăgeam seara in chilia mea pentru a consemna ceea ce-mi spusese. Străduindu-mă să nu omit nici unui din cuvintele sale. Aceste însemnări constituie o adevărată carte.

Spre sfârşitul vieții părintelui Ioan (nu-mi amintesc exact data) i-am vorbit despre însemnările mele, iar el şi-a exprimat dorința de a le citi. Le-a găsit potrivite. A mai făcut totuşi, cu propria-i mână câteva corectãri si adăugiri, apoi mi-a spus: „Faptul că ai notat cuvintele mele. Este un lucru bun. Sfântul Apostol spunea: „Vă laud, fraţilor că in toate lucrurile vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat “(I Corinteni 11, 2). Ceea ce înseamnă că sămânţa a crescut pe pământ fertil şi că vor putea fi hrăniţi şi alţii cu roadele pe care le va da.”

Iată deci aceste însemnări care încep cu anul 1891, an in care părintele Ioan a întreprins prima sa călătorie la Sura, in regiunea sa natală, sat în care intenţiona să construiască o biserică parohială din piatră. Când s-a întors de la Sura. Dupã ce navigase pe Şeksna până la Ritinsk, părintele Ioan a fost aşteptat la Şerepoveţ de M. L. care îl invitase şi ii pusese la dispoziţie un vapor. In ajunul acelei zile, 17 iulie, mă dusesem la Şerepoveţ pentru a rezolva nişte probleme ale mănăstirii, neştiind nimic despre aşteptată vizită a părintelui Ioan. Am aflat de venirea sa in cursul serii.

O singură inima şi un singur suflet

Prin slujbele bisericeşti luaţi conştiinţa unităţii tuturor oamneilor, cu deosebire a tuturor creştinilor ortodocşi (vezii ecteniile, litia, stihurile, canoanele) şi vă învăţaţi să vă iubiţi unii pe alţii, să va îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul bun.

În slujbele dumnezeieşti ale Bisericii noastre Ortodoxe, clerul şi poporul, sfinţiţii slujitori şi poporul se prezintă ca o unitate; o singură inima şi un singur suflet (Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău). Preotul şi diaconul cheamă la rugăciune, la preamărire şi la mulţumire către Dumnezeu şi sfinţii Săi; mirenii se roagă, preamăresc, aduc mulţumiri împreună cu sfinţii slujitori. Această unitate trebuie avută neîncetat în vedere în cultul divin spre care ea sileşte şi îndeamnă pe toţi.

Din cultul divin, din alcătuirea lui, se vede că sfinţiţii slujitori sunt, după harul, darul şi puterea lui Iisus Hristos, mijlocitoti între Dumnezeu şi oameni, care aduc înaintea lui Dumnezeu cererile, mulţumirile şi laudele, pocăinţa lor, că ei sunt săvârşitorii Tainelor Dumnezeieşti.

Iubiţi privelsitea nevoinţelor şi virtuţilor sfinţilor lui Dumnezeu

Minunate sunt dumnezeieştile noastre slujbe în toată alcătuirea lor. În ele sunt pomenite şi proslăvite persoane minunate, precum şi fapte ale Domnului, mântuitoare şi de-viaţă-făcătoare pentru oameni. Figura de căpetenie în toate slujbele dumnezeieşti este Soarele Dreptăţii – Hristos atât la vecernie, cât şi la utrenie, dar mai cu seamă la Liturghie.

La vecerniile şi privegherile cele de toată noaptea sunt proslăviţi martorii şi cei ce au bineplacut lui Hristos – apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioşi şi toţi sfinţii care au împlinit Evanghelia prin fapte şi care şi-au arătat credinţa în puterea ei mântuitoare, în adevărul veşnic conţinut în ea, în învierea morţilor, în judecata viitoare, în fericirea veşnică viitoare. – Iubiţi priveliştea înţelepciunii dumnezeieşti, a bunătăţii, iubirii şi atotputerniciei dumnezeieşti, nu acele spectacole pământeşti efemere care nu aduc folos sufletului, nu-l înnoiesc, nu-l desăvârşesc. Iubiţi privelsitea nevoinţelor şi virtuţilor sfinţilor lui Dumnezeu, prin care am dobândit milă veşnică şi viaţă veşnică.

Cuvintele evangheliştilor: ca să se împlinească ceea ce e scris de prorocul, precum şi cuvântul Domnului: Sfarsitu-s-a! Arată strânsa legătură a Vechiului Testament cu Noul; că prezicerile din Vechiul Testament s-au împlinit în Noul. De aceea, în biserică se citesc şi se cântă scrieri ale Vechiului Testament şi Noului Testament; de aceea sunt şi antifioanele. Cât de adâncă este înţelepciunea credinţei creştine şi a dumnezeieştilor slujbe! Un adânc şi nestrămutat adevăr.

Duhul adevărului rămâne în Biserică

După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele! – Priviţi cât de mişcător, de solemn, de înălţător se săvârşeşte pomenirea celui mai mare şi mai uluitor eveniment care a avut loc vreodată în lume: întruparea, viaţa, învăţătura, pătimirea, moartea, învierea şi inalatarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuitoarei Sale Cine celei de Taină, care se săvârşeşte şi acum şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului.

În cultul său divin, Biserica, reţine atenţia rugătorilor asupra unor subiecte de cea mai mare trebuinţă, vitale pentru om, şi de care el trebuie să ţină seamă neîncetat: crearea lumii de către Dumnezeu; poruncă ce i-a fost dată omului şi încălcarea ei din nepăsare; caracterul pierzător al păcatului, care a dat naştere blestemului şi morţii; izgonirea din rai sau din locul vieţii fericite a primilor oameni; nevoia fiecărui om de a se pocăi; făgăduinţă făcută lumii lovite de pierzanie de a i se trimite un Mântuitor; venirea Mântuitorului; naşterea Lui în sărăcie, viaţa Lui înainte şi după începutul slujirii oamenilor; propovăduirea şi minunile Lui; împlinirea de către El a toată dreptatea Legii; patimile şi moartea Sa, Învierea şi înălțarea. Tot cultul divin al Bisericii noastre e rânduit cu înţelepciune, dumnezeieşte!

Pomenirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

Pomenim adeseori în ectenii pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii şi , mai vârtos, preacuratul şi de mare cuviinţă Nume al Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, precum şi –aparte- al lui Hristos, pentru a apropia aceste nume de minţile şi inimile credincioşilor şi pentru a arăta apropierea noastră permanentă de Domnul Dumnezeul nostru, de Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi de sfinţi, ca între Cap şi mădularele trupului.

În acatistele Mântuitorului şi Maicii Domnului se cântă noianul milostivirii lui Dumnezeu şi a binefacerilor dumnezeieşti către neamul omenesc vădite în întruparea, învăţătura, viaţa, patimile, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, care sunt atât de măreţe, încât dacă i-am cânta lui Dumnezeu atâtea cântări câte firicele de nisip sunt pe pământ, nici atunci nu L-am lăuda şi nu I-am mulţumi cum se cuvine; fiindcă aceste binefaceri se întind la întreaga veşnicie, ne mântuiesc de nenumărate păcate şi căderi, ne dăruiesc sfinţenie, izbăvire de chinurile veşnice, ne înzestrează cu bunuri foarte mari şi fără de număr, ne fac părtăşi înseşi dumnezeirii firii [cf. 2 Ptr 1, 4].

Vecernia

Vohodul [ieşirea] de la vecernie – Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile [Ef 4, 10] – este un chip al pogorârii lui Hristos din ceruri pe pământ şi a urcării Sale la cer după săvârşirea operei mântuirii noastre; de aceea duminica se cântă prochimenul: Domnul a împărăţit (înlocuind împărăţia Satanei), întru podoabă S-a îmbrăcat [Ps 92, 1] – în haina unui trup omenesc unit cu Dumnezeirea. De aceea se cântă şi cântările zise “dogmaticele” sau  “bogorodicine” [ale Născătoarei de Dumnezeu]. Biserica le-a rânduit pe toate cu înţelepciune spre învăţătură şi zidirea noastră.

Cred întru unul Dumnezeu…

Cred întru unul Dumnezeu…

De ce crezi că în timpul Liturghiei se cântă, în numele tuturor Crezul? (El se citeşte la toate slujbele).

Pentru că ni se înviorează credinţa noastră în Dumnezeu Cel în Trei Ipostase, de-viaţă şi de-minune-făcătorul a toate şi prin înviorarea ei cei ce cu ajutorul ei ne-am făcut mai râvnitori spre facerea de bine să avem parte de săvârşirea tainei Trupului şi Sângelui lui Hristos, fiindcă fără o credinţă vie şi dreaptă ea nu ne poate aduce folos şi nu poate fi însuşită, pentru că ea se însuşeşte numai prin credinţă şi se simte în roadele ei mântuitoare.

Toate cele pământeşti sunt chip şi umbră a celor cereşti

Toate cele pământeşti sunt chip şi umbră a celor cereşti. Astfel, chipul cultului pământesc este chipul cultului ceresc; frumuseţea bisericii este chipul frumuseţii Bisericii cereşti; lumina este chipul slavei celei neapropiate a lui Dumnezeu în ceruri; bună-mireasma a caditului e chipul negrăitei bune-miresme a sfinţilor acolo; cântările de aici sunt chipuri ale doxologiei îngereşti cu neputinţă de redat în cuvinte de acolo; asisderea, toate corpurile şi obiectele cereşti şi pământeşti slujesc drept chipuri ale unor lucruri viitoare: soarele este chipul Soarelui înţelegător – Dumnezeu; luna, care-şi primeşte lumina de la soare este chipul Maicii lui Dumnezeu, luminate de Soarele Dreptăţii – Hristos; stelele sunt chipuri ale îngerilor din cer, lumini de rang secund ce înconjoară tronul lui Dumnezeu şi chipuri ale sfinţilor lui Dumnezeu; norii sunt chipuri ale apostolilor şi ale tuturor sfinţilor cu suflete înalte, străine de patimile pământeşti, trecute dincolo de tărâmul pământesc.

Desfătările de aici sunt o palidă umbră a negrăitelor desfătări viitoare gustate de îngeri şi de cei drepţi din unirea lor cu Dumnezeu şi din fericirea atot-îmbucurătoare a vederii Feţei Lui; veşmintele luminoase pe care le poartă aici sfinţii slujitori sunt chipuri ale înveşmântării viitoare, prealuminoase şi nestricăcioase şi ale slavei viitoare…Drepţii, se spune, vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor [Mt 13, 43].

Vechiul și Noul Testament

Cultul divin al bisericii iudaice fusese alcătuit după un model arătat de Dumnezeu pe munte; şi în Biserica noastră au intrat multe elemente din biserica Vechiului Testament, fiindcă şi una şi alta, sunt una.

În cultul divin al Bisericii noastre Ortodoxe în întregul lui şi în fiecare parte a sa e suficientă hrană pentru suflet, pentru minte şi pentru inimă şi pentru puterile lucrătoare; ecteniile, rugăciunile şi cântările ei, citirile din cărţile Vechiului şi Noului Testament sunt o nesecată comoara pentru o minte înaltă, pentru o inimă deschisă, nobilă, credincioasă, nadajduitoare, iubitoare, pentru o voinţă activă, energică, întreprinzătoare.

Aceste ectenii sunt dumnezeieşti, insuflate de Dumnezeu; în ele respiră o iubire curată, luminoasă, atotcuprinzătoare, o raţiune dumnezeiască; în ele sunt cuprinse toate nevoile noastre reale, toate cererile pentru toţi şi pentru toate, simţămintele de mulţumire; în aceste rugăciuni, citite în taină sau cu glas tare de preot respiră dragostea lui Dumnezeu cât şi mintea lui Dumnezeu; prin ele cerem de la Dumnezeu toate cele bune şi de folos, aducem mulţumire pentru binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu noi, păcătoşii şi nevrednicii în aceste cântări sunt cântate în chip înţelept toate marile fapte ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui, toată înţelepciunea dumnezeiasca vădită în crearea lumii şi în răscumpărarea omului; iar în citirile din Sfânta Scriptură sunt înfăţişate toate descoperirile, preinchipuirile, dogmele şi canoanele morale.

Stăm cu toţii înaintea lui Dumnezeu

Toate rugăciunile, stihurile, condacele, irmoasele, acatistele sunt, pe de o parte, o laudă adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor, pentru faptele lor mari şi pentru binefacerile făcute oamenilor, iar, pe de altă parte, sunt strigătele de durere, suspinele, gemetele, lacrimile omenirii mâhnite de păcate, întristări, boli, nenorociri şi năpaste şi rugăciuni pentu izbăvirea din suferinţele, nenorocirile şi năpastele sufletelor noastre, întunecate de păcat. În ele aflăm multă mângâiere, învăţătură, zidire.

Înţelepciune, drepţi! Nu vom greşi dacă vom tâlcui aceste cuvinte astfel: intelpciunea creştinului cosnta în trezvia şi simplitatea inimii.

Să luăm aminte!, adică să ascultăm cu atenţie.

Drepţi primind…, adică să primim Sfintele Taine cu luare-aminte şi din toată inima.

Desele răspunsuri cu glas mare: Doamne miluieşte; Dă Doamne; Ţie, Doamne ne aduc aminte, în primul rând să stăm cu toţii înaintea lui Dumnezeu, Care ia aminte la rugăciunile noastre; în al doilea rând, că noi, robii Săi, trebuie să împlinim voia Lui, iar cei ce o calcă merită o aspră pedeapsă.

Capetele noastre Domnului să le plecăm! Arată că stăm înaintea feţei Domnului şi ne predăm Lui cu smerenie.