Dumnezeu ne poartă de grijă mai mult decât o mamă

img_6593Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).

Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor.

Creştinul îşi dă silinţa să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minţii (aşa cum copilul îşi dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obişnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-şi facă curaj, se împiedică şi cade. Vrăjmaşul şi stricăciunea păcatului pe care o avem de la naştere închid ochii inimii care încerca să vadă, ţinându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuşi aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar şi în braţe, numai să vină la El cu credinţă; şi atunci când, străduindu-te, reuşeşti să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îţi întinde o mână de ajutor, ca şi cum te-ar lua în braţe şi ţi-ar alunga vrăjmaşii. Atunci simte creştinul îmbrăţişarea Mântuitorului însuşi.

Slavă bunătăţii şi înţelepciunii Tale, Doamne! Aşa cum, atunci când eşti strâmtorat de diavolul şi de toate necazurile, trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate şi dărnicie şi roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă şi pe noi părtaşi acestui nesecat izvor de bunătate şi ajutorare duhovnicească şi îndată ţi se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credinţă sau vedere a inimii către Domnul şi speranţă că vei primi de la El ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Aşa este! Experienţa ne-o arată. Aşa ne învaţă şi Dumnezeu, adică să recunoaştem că fără El suntem de o neputinţă morală fără seamăn şi, cu zdrobire de inimă, să menţinem duhul nostru într-o necontenită dispoziţie rugătoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima!

Credinţa din toată inima în lumea spirituală, mai cu seamă în Soarele spiritual, Cel ce înţelepţeşte şi însufleţeşte totul, bucură, dă viaţă sufletului celui cu o conştiinţă neprihănită. Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima. Aceasta înseamnă că sufletul trebuie să atingă o treaptă de sensibilitate mai presus de cea trupească, de cea a fiinţei noastre întune­cate şi să pătrundă cu vederea inimii, cea mai curată cu putinţă, în lumea spirituală. Acolo se va simţi bine, va avea parte de viaţă adevărată, de linişte şi de bucurie. O ştiu din experienţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cine este necredincios în cele mici rămâne necredincios şi în cele mari

Începe să ţii poruncile,  mai întâi cele care se referă la lucrurile mici,  ca să le poţi ţine şi pe cele care se referă la lucrurile mari. Lucrurile mici duc întotdeauna la lucrurile mari, începe cel puţin să ţii porunca postu­lui de miercuri şi vineri,  sau porunca a zecea din Decalog, în care se vorbeşte de gândurile şi poftele rele,  şi vei putea ţine toate poruncile,  iar cine este necredincios în cele mici rămâne necredincios şi în cele mari.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când este Dumnezeu gelos (zelos)?

pantokrator1Sunt un Dumnezeu zelos… (Ieşirea 20, 5). „Nu voi da nimănui slava Mea” (Isaia 42, 8).  Aceste cuvinte ale Domnului slavei devin o rea­litate atunci când slava lui Dumnezeu, care lucrează în mine prin Sfintele Daruri, o atribui, în sinea mea, altcuiva, sau la altceva, neaducându-I Lui re­cunoştinţă, din toată inima. Atunci devine Domnul zelos pe slava Tainelor Sale, întotdeauna minunate, dătătoare de viaţă. Şi atunci sufletul meu va fi pedepsit prin dreapta Sa Judecată, cu toiag părintesc.

Atunci aude el desluşit cuvintele Domnului: „Nu voi da nimănui slava Mea”. „Pentru că nu-mi dai Mie slava care mi se cuvine, cea pe care o vezi tu însuţi atât de limpede în Tainele Mele, lovi-voi lăuntrul tău cu toiagul dreptăţii Mele şi prin aceasta te voi face să ştii şi să crezi că nu voi da slava Mea altcuiva niciodată. Eu îţi curăţ păcatele şi îţi fac sufletul mai alb decât zăpada, cu Sângele Meu. îţi aduc în suflet pace şi bucurie. Te încălzesc şi te alint ca o mamă pe pruncul său, pun în tine blândeţea şi smerenia Mea. Umplu de dragoste inima ta. Te prefac, îţi dau o altă înfăţişare, spre propria-ţi uimire, ca să te faci om nou, duhovnicesc, şi cui altuia i-aş putea da slava faptelor Mele? Fiindcă Eu rămân veşnic neschimbat: „Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului ca să-i pară rău” (Numeri 23, 19).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Nu poţi cunoaşte tot ceea ce cunoaşte Dumnezeu Cel atotputernic

Când este vorba de dumnezeieştile Taine nu sta să te întrebi: oare cum se întâmplă? Nu-ţi este cunoscut cum a făcut Dumnezeu lumea din nimic şi nici în această privinţă nu poţi şi nu trebuie să ştii ceea ce face Dumnezeu în chip tainic. Taina lui Dumnezeu trebuie să rămână pentru tine taină, fiindcă tu nu eşti Dumnezeu, nu poţi cunoaşte tot ceea ce cunoaşte Dumnezeu Cel atotputernic, a Cărui înţelepciune este nesfârşită. Tu eşti lu­crul mâinilor Lui, neînsemnata lui creatură. Ţine minte că a fost o vreme când nu exista nimic şi că după aceea tot ce există până astăzi a fost creat din nimic de Cuvântul lui Dumnezeu: „Fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut

4526187-mdAtunci când se tulbură şi îţi umple inima de deznădejde răutatea oa­menilor, adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeu Cel atotputernic şi atotdrept te iubeşte nemărginit şi că El rabdă o vreme răutatea oamenilor, dar când vine timpul, o pedepseşte după merit. Tu nu eşti în stare să dispui, aşa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur mădular al trupului tău.

 Ţinând seama de aceasta, gândeşte-te cum este Cel ce conduce întreg universul, ţinându-l într-o asemenea, minunată, extraordinară ordine, Cel ce stăpâneşte tot neamul omenesc cel cuprins de răutate şi desmăţare, oamenii fiind gata oricând să se nimicească unii pe alţii, dar în acelaşi timp având parte, sub stăpânirea Lui, mai mult de bucurii decât de supărări. Cât de atotputernic şi de preaînţelept este Domnul, Cel ce cârmuieşte peste o asemenea imensă şi felurită multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cine nu crede în Dumnezeu?

Cine nu crede în Dumnezeu, Cel ce ne scapă din situaţiile cele mai grele, cine se arată neîncrezător şi slab de fire, acela nu vrea să dea slavă lui Dumnezeu, şi-L închipuie că nu veghează, ci doarme, că nu este nici atotputernic, nici bun, acela minte faţă de Dumnezeul Adevărului şi prin aceasta cade în cumplit păcat. Cu deosebire, nu pot fi scuzate neîncrederea şi scepticismul acestora după ce au văzut oameni care s-au învrednicit să primească nu o dată ajutor minunat de la Dumnezeu-Mântuitorul. O, câte păcate mă apasă!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Doamne mă minunez înaintea măreţiei lucrurilor Tale

35907
Sursa: http://www.orthphoto.net

Doamne ! Mă minunez înain­tea măreţiei lucrurilor Tale din împărăţia harului şi din împără­ţia naturii, pe care Tu ai zidit-o; mă minunez înaintea nemăsuratei Tale dreptăţi şi înţelepciuni, de faptul că Tu, îngăduind iubitei Tale zidiri cu­vântătoare (omului) să cadă adânc şi să fie prădată şi amăgită şi batjo­corită de şarpele ucigaş de oameni, bine ai voit a-l răscumpăra şi a-l refa­ce în chip mai presus de fire, însuţi întrupându-Te şi înomenindu-Te şi alegând-o ca unealtă a întrupării pe buna, preacurata Fecioară,, pe care ai arătat-o Ocrotitoare şi Apărătoare a tuturor creştinilor ortodocşi. îngerii se minunează de pogorământul Tău, de bunătatea şi de înţelepciunea Ta.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cum să ne îndoim de adevăr?

35486
Sursa: http://www.orthphoto.net

Dumnezeu, Cel ce este Adevărul etern, nu rabdă să ne ştie îndoindu-ne de adevăr nici o clipită. Dumnezeu, Cel ce este bunătatea veşnică, „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Timotei 2, 4). Se cuvine ca şi noi, fiii lui Dumnezeu Celui bun fiind, să dorim tuturor din toată inima, chiar şi vrăjmaşilor noştri, mântuire şi să ne îngrijim de aceasta.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Raţionamentele credinţei

Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun şi de folos, se cuvine să te pregăteşti înainte de a te ruga, ţinând puternică, neclintită credinţa şi să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii şi necredinţei. Căci rău îţi va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credinţă, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ţi treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ţi se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipseşte de dar pe cel ce îi aduce jignire. „Toate câte veţi cere – zice Domnul – rugându-vă cu credinţă veţi primi” (Matei 21, 22). 

Aceasta înseamnă că ceea ce se cere fără credinţă sau cu îndoială nu se primeşte. Şi se mai spune încă: „dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi” (Matei 21, 21), veţi putea mişca şi munţii din loc. înseamnă că cine se îndoieşte şi nu are credinţă nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială – spune apostolul Iacov… Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 6-8).

2850652-md

Inima care se îndoieşte că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere îşi primeşte pedeapsa, se simte chinuită şi apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o umbră de îndoială, mai cu seamă atunci când ştii că ai simţit nu o dată asupră-ţi atotputernicia Lui. Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, o minciună fără ruşine a inimii, expresie ea însăşi a duhului minciunii care s-a oploşit în inimă, luând locul Duhului adevărului.

Teme-te şi fereşte-te de ea ca de un şarpe veninos – sau mai bine zis, n-o lua în seamă, nu-i da nici cea mai mică atenţie.

Ţine minte că, atunci când I te rogi, Dumnezeu aşteaptă de la tine un răspuns afirmativ la întrebarea pe care ţi-o pune înlăuntrul tău: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Iar tu trebuie să răspunzi din adâncul inimii: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Şi fi-va atunci după credinţa ta.

Te mai pot ajuta să-ţi înfrângi îndoiala sau necredinţa şi următoarele raţionamente: îi cer lui Dumnezeu:

1) ceva ce există, nu ceea ce ar putea ţine doar de domeniul imaginarului, al fantasticului; ceva ce există şi a primit viaţă de la Dumnezeu, „căci fără El nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, în tot ce există şi totul, fie că a luat fiinţă de la El, fie că fiinţează cu îngăduinţa Lui sau se face prin făpturile cărora El le-a dat însuşiri şi putere de a face, şi că în tot ce există, El, Domnul, este Stăpân atotputernic. Şi nu numai atât. El „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Romani 4, 17). înseamnă că dacă aş cere şi ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-1.

2) Pot să cer ceea ce este cu putinţă, ştiind că pentru Dumnezeu este cu putinţă ceea ce oamenilor le este cu neputinţă. înseamnă că nici în această privinţă nu mi se pun oprelişti. Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar şi ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputinţă. Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credinţa noastră se amestecă o judecată mioapa, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raţionamen­telor, concluziilor şi analogiilor sale. Credinţa îmbrăţişează şi percepe dintr-o dată, în timp ce raţionamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare.

Credin­ţa este un mod de comunicare între un suflet şi altul; raţionamentul este o co­municare la nivelul intelectului sau pur şi simplu la un nivel material. Unul este duh, celălalt, trup.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)