Sufletul, lumina raţională care vine de la Soarele raţiunii, Dumnezeu

În toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştinţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în universul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întunericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de suflet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură blestemată.

Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără făgăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul.

Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântuitorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12,35)

Publicitate

Mobilitatea şi rapiditatea spiritului

Pământul este stabil şi rigid, deşi se mişcă în jurul soarelui cu o mare viteză; apa este fluidă şi fluentă; aerul este mai „fluid”, mai subtil şi mai „fluent” şi se poate deplasa cu o mare rapiditate când se pun în mişcare curenţii atmosferici; lumina este şi mai sensibilă, se deplasează cu o şi mai mare viteză decât apa şi aerul, poate parcurge în spaţiu, într-o secundă, dis­tanţe inimaginabile.

Dacă lumina are o atât de mare mobilitate, putând par­curge spaţii imense într-o durată de timp absolut neglijabilă, cum ar trebui să fie spiritul creat, cât de uşor şi de rapid şi, în sfârşit, cum trebuie să fie spiri­tul cel necreat, Duhul Sfânt, Domnul însuşi? Poate fi oare comensurabil?

Dacă lumina se răspândeşte cu o iuţeală uluitoare, cât de repede trebuie să se răspândească în spiritele raţionale create Lumina cea necreată, Izvorul oricărei lumini şi a toată făptura. În sfârşit, cum cuprinde ea – Lumina cea atotfăcătoare – toate făpturile Sale, noianul de lumi? Slavă Ţie, Lumină nematerială, necreată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,9)!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dacă lumina se răspândeşte cu o iuţeală uluitoare, cât de repede trebuie să se răspândească în spiritele raţionale create Lumina cea necreată, Izvorul oricărei lumini şi a toată făptura. În sfârşit, cum cuprinde ea – Lumina cea atotfăcătoare – toate făpturile Sale, noianul de lumi? Slavă Ţie, Lumină nematerială, necreată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,9)!

Ceea ce este pământul pentru plante este Dumnezeu pentru suflet

Pomul cu rădăcini bine înfipte în pământ creşte şi aduce roadă. Sufle­tul omului, care s-a legat prin credinţă şi dragoste de Domnul, slobo­zind rădăcini duhovniceşti, creşte, sporeşte şi rodeşte virtuţile plăcute lui Dumnezeu, cele care dau viaţă sufletului şi îl fac să trăiască acum şi în vea­cul de apoi. Pomul smuls din pământ cu tot cu rădăcini nu mai are viaţă, aceasta venindu-i prin rădăcini din pământ. Aşijderea şi sufletul omului care a pierdut credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi care nu vieţuieşte în Dumnezeu, Cel care îi dă viaţă: el moare duhovniceşte. Ceea ce este pământul pentru plante este Dumnezeu pentru suflet.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Pământul pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat şi mai variat ospăţ

Privesc lumea, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, descoperind pretutindeni neasemuita dărnicie a Creatorului, vădită şi în felul cum a înzestrat natura. Pământul, cât este de întins, pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat, mai îmbelşugat şi mai variat ospăţ, aşa cum numai cel mai iubitor şi mai generos amfitrion putea să o pregătească. Adâncurile apelor oferă de aseme­nea omului hrană din belşug. Şi ce să mai vorbim despre animalele patru­pede, despre păsări. Ele îi pun omului la îndemână, cu aceeaşi generozitate, hrană şi îmbrăcăminte. Nenumărate sunt darurile Domnului. Priviţi numai câte nu ne oferă pământul vara şi toamna? Cuvine-se ca tot creştinul şi mai ales preotul să imite dărnicia lui Dumnezeu! Fie ca masa ta să fie întinsă ase­menea mesei Domnului! Zgârcitul este vrăjmaşul Domnului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu ne poartă de grijă mai mult decât o mamă

Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).

Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor.

Creştinul îşi dă silinţa să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minţii (aşa cum copilul îşi dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obişnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-şi facă curaj, se împiedică şi cade. Vrăjmaşul şi stricăciunea păcatului pe care o avem de la naştere închid ochii inimii care încerca să vadă, ţinându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuşi aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar şi în braţe, numai să vină la El cu credinţă; şi atunci când, străduindu-te, reuşeşti să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îţi întinde o mână de ajutor, ca şi cum te-ar lua în braţe şi ţi-ar alunga vrăjmaşii. Atunci simte creştinul îmbrăţişarea Mântuitorului însuşi.

Slavă bunătăţii şi înţelepciunii Tale, Doamne! Aşa cum, atunci când eşti strâmtorat de diavolul şi de toate necazurile, trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate şi dărnicie şi roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă şi pe noi părtaşi acestui nesecat izvor de bunătate şi ajutorare duhovnicească şi îndată ţi se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credinţă sau vedere a inimii către Domnul şi speranţă că vei primi de la El ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Aşa este! Experienţa ne-o arată. Aşa ne învaţă şi Dumnezeu, adică să recunoaştem că fără El suntem de o neputinţă morală fără seamăn şi, cu zdrobire de inimă, să menţinem duhul nostru într-o necontenită dispoziţie rugătoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu e soarele iar razele lui sunt sfinţii

Îmi spui că nu poţi pricepe cum se întâmplă că ne ascultă sfinţii din ceruri când ne rugăm lor. Dar cum se face că razele Soarelui se revarsi peste noi pretutindeni şi că luminează peste tot pământul? în universul spiritual sfinţii sunt ceea ce sunt razele soarelui în universul material. Dumnezeu este Soarele veşnic, dătător de viaţă, sfinţii sunt razele acestui Soare al raţiunii

.

După cum ochii Domnului privesc fără încetare pe pământ şi asupra fiilor pământului, tot astfel şi ochii sfinţilor; ei nu pot să nu se îndrepte într-acolo unde se îndreaptă vederea pronietoare a Domnului făpturilor şi unde sunt şi comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte şi cinstitorii lor). „Căci unde este comoara ta, acolo va fi ai inima ta” (Matei 6, 21).

Ştii că inima poate vedea repede, departe şi limpede (îndeosebi cele ale lumii spirituale). Poţi observa aceasta mai cu seamă în cele duhovniceşti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decât prin credinţă (prin „văzul” inimii). Inima este ochiul fiinţei noastre. Cu cât este mai curată, cu atât vede mai departe, mai repede şi mai clar. La sfinţii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins încă din timpul vieţii suprema treaptă de curăţie accesibilă omului, iar după moarte, când s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit şi mai mult, a devenit mai cuprinzătoare, prin har dumnezeiesc.

De aceea sfinţii văd foarte desluşit, cuprinzător şi departe. Văd trebuinţele noastre duhovniceşti. îi văd şi îi aud pe toţi cei ce îi cheamă, din toată inima, adică pe cei ai căror ochi lăuntrici sunt îndreptaţi către ei şi pe care nici îndoiala, nici necredinţa nu-i deznădăjduieşte şi nu-i întunecă atunci când îi cheamă pe sfinţi, când privirile rugătorilor întâl­nesc – ca să spunem aşa – privirile celor la care se roagă. Este o vedere misti­că! Cine a dobândit o asemenea experienţă mă poate înţelege. Aşa se explică de ce comunicarea cu sfinţii se face atât de lesne. Trebuie numai să cureţi ochiul inimii, să-l întorci neclintit spre sfântul pe care îl cunoşti, să ceri ceea ce vrei să-i ceri şi ţi se va da.

Ce este însă Domnul în raport cu vederea? Totul în El este vedere, sfinţenie, cunoştinţă. De El este plin cerul şi pământul, tot locul, El vede tot şi pretutindeni. „Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni şi a celor răi” (Pildele lui Solomon 15, 3).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Citesc în univers ca dintr-o carte

Lumea ca şi creaţie a Dumnezeului Celui Viu şi Preaînţelept este pli­nă de viaţă. Pretutindeni şi în toate este viaţă şi înţelepciune, în toa­te vedem o expresie a inteligenţei, atât în mare, cât şi în mic, în întreg şi în parte. Lumea este asemenea unei cărţi de învăţătură, deşi nu poţi învăţa din ea cunoaşterea de Dumnezeu atât de limpede cum ne învaţă Revelaţia dumneze­iască, înainte să fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu şi nemărgi­nit.

Când lumea a fost adusă la fiinţă din nefiinţă, este de înţeles că Dumnezeu n-a devenit mărginit; întreaga plenitudine a vieţii şi nemărginirea au rămas în El, dar această plenitudine şi nemărginire s-a vădit şi în creaturi, în cele vii şi organice, care sunt de o infinită multitudine, înzestrate toate cu viaţă.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Dumnezeu are grija de noi ca o mamă gingaşă

Dacă Dumnezeu poartă de grijă, cu înţelepciunea Sa proniatoare, firului de iarbă, florii sau frunzei unui copac, lăsa-ne-va oare pe noi în părăsire? Convinge-te, din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu, în a Sa iconomie, se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă.

Înţelege că lângă fiecare făptură stă nevăzut Creatorul. După cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu îmbracă iarba câmpului (Matei 6, 30), hrăneşte păsările cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne înveseleşte Domnul pe noi, făpturile Sale? Chiar şi cu flori. Ca o gingaşă mamă, cu puterea Sa atot-fiitoare şi cu înţelepciunea Sa, în fiecare primăvară face să crească pentru noi, din nimic, superba vegetaţie. Să ne desfătăm cu ea şi să nu uităm a prea-slăvi bunătatea Creatorului, Părintele nostru ceresc; să răspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Te superi pe lu­cruri? Te vei supăra şi pe oa­meni!

Te deprinzi să te superi pe lu­cruri ? Te vei supăra şi pe oa­meni chiar şi fără pricină, şi vei că­dea din dragoste – iar dragostea este miezul întregii legi a lui Dumnezeu. Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cât e de greu lumii fără soare

Ce greutate e pentru trup şi ce întuneric e pentru suflet atunci când lipseşte soarele !

Cum înţepe­neşte şi amorţeşte totul de frig!

Cât de trist, de dureros, de plictisitor este!

Dar cum credeţi că îi vine sufle­tului omenesc fără harul lui Dum­nezeu, fără rugăciune, fără Cuvântul lui Dumnezeu, fără dumnezeieştile slujbe, fără împărtăşirea Sfintelor Taine ?

Multora numai moartea le va arăta cât de orfane, cât de sărace, cât de sărmane sunt sufletele lor!

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)