Creştine, străduieşte-te aici pe pământ să te apropii de Dumnezeu!

Creştine! Până mai e vreme, străduieşte-te aici pe pământ să te apropii de Dumnezeu şi de sfinţii Lui prin credinţă şi evlavie; fii bisericos, hrăneşte în tine duhul bisericesc, duhul pocăinţei, al păcii sfinte, al gândirii la Dumnezeu, al iubirii, al blândeţii, smereniei, răbdării, bunei –supuneri, mântuirii. Să nu te ţii semeţ, să nu dispreţuieşti Biserica, Maica ta, cea care te mântuieşte; mergi deseori la biserică la vremea dumnezeieştilor slujbe, stai smerit, ascultă, cugetă, sau citeşte şi cântă.

Dacă nu te vei apropia acolo de Biserică şi prin ea, de Dumnezeu, vei rămâne străin şi de ea şi de Dumnezeu, iar după moarte, Dumnezeu nu te va primi la El, iar sfinţii Săi se vor lepăda de tine, ca de unul de ei străin cu duhul şi cu starea inimii şi a gândurilor şi vei fi izgonit intr-o ţară străină, intr-un loc întunecat şi în care arde foc nedomolit, locul duhurilor căzute şi al sufletelor omeneşti nepocaite. Fii înţelept, ca să nu cazi pradă vicleniei diavolului şi să fii vrednic de marea ta chemare.

Publicitate

Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia

În mărturisirile părintelui Ioan despre viaţa sa lăuntrică şi despre experienţa cunoaşterii de Dumnezeu apare pregnant o remarcă, în sensul că Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia: „Dumnezeu ne este fiecăruia dintre noi mult mai aproape decât oamenii, oricare ar fi aceştia; este mereu lânga mine, mai aproape decât aerul, decât lumina, chiar şi decât hainele pe care le port.

Trăiesc prin El cu trupul şi cu sufletul, respir prin El, gândesc, simt, îmi închipui, pun la cale, vorbesc, întreprind, lucrez! Trebuie să fim şi să ne purtăm astfel încât să nu lăsăm să apară în noi nimic care să-L facă să nu patrundă în mintea şi în inima noastră, să-l stingherească, să-L împiedice! Dar când greşesc, când cedez unei patimi, fac ca inima să mi se îndeparteze de El iar El mă lipseşte de harul său”.