Inima, instanţă de judecată

În concepţia părintelui Ioan, recunoaşterea sau acceptarea ideii de adevăr şi de bine se resimte, la nivelul inimii, ca un avânt către viaţă şi libertate şi, dimpotrivă, recunoaşterea sau respingerea acestor idei, ca o frustrare a vieţii şi libertăţii.

Cu alte cuvinte, plenitudinea vieţii şi a libertăţii nu poate fi atinsă făra a recunoaşte valoarea sau adevărul binelui şi, invers, nerecunoaşterea, neacceptarea binelui afectează deplinătatea vieţii şi libertăţii.

„Atunci când nu găseşte ceva adevărat, sfânt în care să creadă, mintea se întunecă, este cuprinsă mai întotdeauna de teamă, simţindu-se strâmtorată şi apăsată, iar când crete în ceva, cu sinceritatea, se bucură, se simte liniştită, are poftă de viaţă, priveşte încrezătoare înainte, se luminează.

Este evident aşadar că adevărul triumfă asupra smintelii inimii. Da, faptul că inima suferă atunci când îi lipseşte ceva sfânt, adevărat, în care să creadă, demonstrează că obiectul în care credem ne vitalizează inima, îi dă o infuzie de viaţă! Credinţa vie, sinceră , în Dumnezeu este cea care ne îndreaptă inima spre viaţă”.

Iată exprimată mai clar ideea părintelui Ioan despre inimă ca „instanţă” de judecată a „adevărurilor de credinţa şi regulilor morale”: „Orice idee falsă poartă în sine însăşi demonstraţia falsităţii sale. Pentru inimă, aceasta devine o primejdie de moarte. Şi,invers, orice idee adevărată cuprinde în sine dovada adevărului şi face ca inima să se umple de viaţă”.

Este o concepţie care revine cu şi mai mare pregnanţă, în sensul că până şi adevărurile relevate ale Evangheliei şi Bisericii ar putea fi „judecate” de inima omului: „Nu se cuvine să ne îndoim de adevărurile Evangheliei şi de cele cuprinse în învăţatura Bisericii. Tot ceea ce este în Evanghelie şi în Biserică este suflare a Duhului Adevărului, păcii, vieţii, dulceaţă duhovnicească. Vai de cei ce se îndoiesc! Duhul neadevărului întunecă, strâmtorează, îl duce pe om la suferinţă şi deznădejde!”

Din fragmentele propuse se vede că părintele Ioan nu pledează pentru recunoaşterea unei autorităţi, unei „instanţe” exterioare, fie ea şi divină, pe care să se întemeieze acceptarea adevărurilor morale şi religioase, ci pe acele „reacţii” ale inimii omului, liberă în cele mai profunde părţi ale sale, cel puţin în sensul că orice bucurie şi orice tristeţe ţine de inima fiecăruia, fiind aşadar subiectivă.

„Avem un barometru sigur – afirmă părintele Ioan – care ne arată dacă atmosfera vieţii noastre sufleteşti este în creştere sau în scădere, şi acela este inima. Zic barometru, dar aş putea zice mai bine busolă.

Libertatea omului, în concepţia părintelui

Concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre viaţa creşţină aşa cum apare în jurnal nu poate fi rezumată în câteva capitole. Nu ne propunem decât să atragem atenţia asupra acestei concepţii, să-i demonstrăm vitalitatea şi să o facem cunoscută într-o expunere oarecum sistematică.

Ne este necesar mai ales acum, când creştinismul aproape că nu mai este cunoscut sau este perceput dintr-o formă denaturată, încât foarte mulţi oameni, chiar şi de o condiţie culturală superioară „se tem” de el, iar uneori nu-L acceaptă în principiu pe Hristos şi Biserica Sa.

Printre ideile care revin insistent în jurnalul părintelui Ioan una ne reţine în primul rând atenţia: aceea referitoare la libertatea omului, ceea ce în secolul nostru capătă o semnificaţie deosebită. În concepţia părintelui Ioan, chemarea la o viaţă de credinţă nu este făcută în sensul că omul trebuie să se supună unei legi morale, pe baza unei credinţe oarbe, ca în făţa unei  autorităţi, fie ea şi divina. Dimpotrivă, se au în vedere de fiecare dată posibilitatea şi necesitatea raportării adevărului moral creşţin la experienţa liberă a omului.

Fireşte, această raportare(verificare) nu se realizează prin experienţe formale, exterioare, şi nici pe calea unei demonstraţii răţionale, ci prin ceea ce este mai profund în om, inima(„duhul”), adică prin acea parte a fiinţei sale care omul este, pe drept cuvânt,liber.

Iată, pentru început, un fragment în care părintele Ioan se referă la inimă că la zona în care sunt puse la încercare şi pot fi cunoscute adevărurile morale şi religioase: „Inima este primul element activ în viaţa noastră; de cele mai multe ori ajungem să cunoaştem «adevărurile» cu inima, mai înainte de a le cunoaşte cu mintea. Inima «vede» dintr-odată, întreg, nedespărţiţ, instantaneu, după care acest moment de «vedere cu inima» ajunge în minte, unde este analizat.

Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară, de aceea orice lucru important trebuie să treacă pe dinaintea «ochiului inimii», dar în special cunoaşterea adevărurilor credinţei şi regulilor morale.

În acest fragment pot fi desluşiţe bazele teoriei cunoaşterii (gnoseologiei), iar o minte iniţiată în filosofie ar putea recunoaşte idei ale marilor mistici ortodocşi, dar şi ale unor filosofi contemporani inituiţionişţi. Numai că părintele Ioan nu a fost şi nici nu şi-a dorit să fie filosof. Era un mărturisitor al lui Hristos, al vitalităţii adevărului creşţin şi al adevărului vieţii în Hristos.

Jurnalul Parintelui: „Viaţa mea în Hristos”

Dată fiind importanţa cărţîi „Viaţa mea în Hristos”, vom stărui în primul rând asupra ei, vom încerca să-i analizăm conţinutul, completând această privire generală cu trimiteri la celelalte scrieri ale părintelui.

Despre acest extraordinar jurnal s-a scris enorm în literatura teologică rusească. Unele recenzii sunt deosebit de pertinente şi merită să le amintim şi să le prezentăm pe scurt. Iată ce scrie, în substanţialul său studiu „Căile teologiei ruse”, profesorul ptrotoiereu Gheorghi Florovski: „Puţini dintre cei ce au citit excepţionalul jurnal «Viaţa mea în Hristos» îl consideră o carte de teologie. Aceasta pentru că nu găsim în ea un «sistem» teologic; găsim în schimb o experienţă teologică mărturisită de cel care a trăit-o.Este jurnalul unei comtemplativ, nu al unui moralist. Cu părintele Ioan reîncepe o cale de mult părăsită a cunoaşterii de Dumnezeu (teognosiei) trăite,experoate”.Şi protoiereul Serghir Cetverikov, autor cunoscut prin precizia şi corectitudinea opiniilor sale teologice, numeşte cartea părintele Ioan de Kronstadt „celebră”, subliniind caracterul său de experienţă trăită.

În sfârşit, iată ce scrie însuşi părintele Ioan într-un Cuvânt înainte la una dintre ediţiile cărţii: „Tot ce cuprinde această carte nu este decât o iluminare harică a sufletului meu, de care m-am învrednicit de la Atotsfinţitorul Duh al lui Dumnezeu în momentele de mare concentrare asupra mea şi de experienţe duhovniceşti, cu deosebire în rugăciune. Ori de câte ori am putea să o fac mi-am însemnat gândurile şi simţămintele de evlavie şi, din aceste însemnări, făcute de-a lungul mai multor ani, s-a alcătuit cartea de faţă. Are un cuprins foarte divers, de care îşi vor da seama şi cititorii, rămânând ca tot ei să-i aprecieze conţinutul”.

Cuvintele de mai sus par spuse cu mult curaj, dar reflectă indubitabil o realitate, că părintele Ioan este convins că şi-a găsit sursa de inspiraţie în propria sa experienţă religioasă lăuntrică şi că, propunând cartea examenului critic al cititorului, se adresează tot experienţei lăuntrice a acestuia. Sfântul Duh nu poate fi „judecat”, apreciat, decâţ tot de duh. Mai reţinem din acest cuvânt introductiv şo cum a fost scrisă cartea. Pe „bucăţi”, „când a putut”, în funcţie de timpul disponibil. Contemporanii părintelui fac dovadă că unele însemnări au fost făcute chiar şi în timpul călătoriile, în tren, pe vapor, dar de cele mai multe ori nopatea târziu, acasă, la capătul unei zile de muncă grele. Ne vom convinge noi înşine din cele ce urmează că aşa a fost.

Opera omnia

Nefiind scriitor „profesionist”, părintele Ioan de Kronstadt a lăsat totuşi în urma sa o moştenire literară impresionantă. Încă de când era în viaţă i-a fost editată ceea ce putea fi considerată la momentul respectiv opera omnia, la care se adăugau noi şi noi scrieti.

Tot ce i s-a editat poate fi divizat  în trei secţiuni:

1)Convorbiri şi predici;

2)Scrieri polemice, memorii, scisori;

3)Fragmente de jurnal publicate sub titlul „Viaţa mea în Hristos”.

Aşa cum am spus, această carte apărea mereu „revăzută şi adăugită”; de asemenea, extrase din ea au fost publicate sub forma unor broşuri pe diferite teme ale vieţii religioase. „Viaţa mea în Hristos” rămânea opera de căpetenie a părintelui Ioan, restul scrierilor sale fiind un fel de fundal al acestei cărţi, şi, studiate separat, îşi pierd adevărata semnificaţie. Dar nu numai teologie, ci şi viaţa şi personalitatea părintelui Ioan nu pot fi înţelese făcând abstracţie de acest jurnal, parte integrantă a personalităţii şi operei sale.

În acelaşi timp, „Viaţa mea în Hristos” este una din perlele literaturii spirituale ruseşti şi nu numai a ei, în ciuda faptului că unele afirmaţii din acest jurnal pot stârnii obiecţii din partea celor care nu ţin seama de contextul cărţii şi de condiţîile istorice în care a trăit autorul,arătându-se mai mult sau mai puţin indiferenţi şi faţă de efortul spiritual de apropiere de Dumnezeu al acestuia.

Teologia isihasmului

    Dacă epoca în care şi-a început activitatea părintelui Ioan putea fi considerată negativă din punct de vedere religios, ocupându-ne acum de cea în care avea să-şi elaboreze opera, putem afirma de la bun început că ea se remarcă prin unele laturi pozitive.

Suntem datori să o spunem, fiindcă dacă unele particularităţi ale omului vin de la Dumnezeu, prin misterul naşterii, totuşi nimeni nu apare de la sine. Aşa ceva nu se poate, nici, măcar pentru sfinţi, toţi provenim dintr-un neam, dintr-o familie, suntem fiii unei epoci şi ai poporului din care ne tragem.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru părintele Ioan, ale cărui strădanii duhovniceşti pot fi legate de ceea ce am putea numi renaşterea religioasă de la sfârşitul sec. XVIII, începutul secolului al XIX-lea. Influenţa benefică a acestei renaşteri în Biserica rusă a fost resimţită de părintele Ioan din momentul în care a intrat în Academia Teologică.

În timpul copilăriei şi al seminarului şi-a însuşit bazele ortodoxiei prin Sfânta Scriptură, prin bogăţia slujbelor bisericeşti, prin educaţia primită în familie şi în cadrul comunităţii religioase căreia îi aparţinea. În anii studiilor academice avea să intre în contact cu noile tendinţe istorice ale mişcării de renaştere religioasă, la care ne-am referit.

      Trebuie să ne referim în primul rând la momentul asupra căruia în epoca respectivă, şi-a pus amprenta personalitatea „stareţului” Paisie Velicikovski (1722-1794). Datorită acestuia, iar mai  târziu datorită discipolilor săi, mai întâi în mănăstiri, apoi în cercuri mai largi, apare interesul pentru operele vechilor părinţi  şi asceţi ai Bisericii şi faţă de practica ascetică propriu-zisă, la baza căreia se aflau „trezvia, lucrarea cea dinlăuntru sau lucrarea minţii”, şi Rugăciunea lui Iisus.

Datorită ucenicilor „stareţului” Paisie, în unele mănăstiri a luat fiinţă o profundă viaţă duhovnicească de rugăciune, principalul reprezentat al acesteia fiind Preacuviosul Serafim de la Sarov. Ceva mai târziu aveau să se proslăvească mulţi alţi mari „stareţi”, îndeosebi la „Pustia Optina”, la Mănăstirea Valaam şi în alte locuri.

Această mişcare mistică s-a extins în parte şi asupra ierarhiei bisericeşti superioare, care a început să acorde protecţie continuatorilor lui Paisie. Cu ajutorul acesteia au fost create adevărate şcoli şi pepiniere de „stareţi”-îndrumători, „stareţi”-duhovnici. Acestui grup de ierarhi i-au aparţinut, de pildă, Mitropolitul Platon(Levşin) al Moscovei, Mitropolitul Gavriil de Sankt-Petersburg şi alţii.

Cât priveşte însăşi tradiţia ascetico-mistică, ea datează din perioada creştinismului timpuriu, în special din mediile monastice din Egipt şi de la Muntele Sinai; a cunoscut o prodigioasă înflorire în Bizanţ, în secolul al VI-lea, căpătând fundamentare teologică în secolul al XIV-lea, în special datorită vestitului episcopu de Salonic Grigorie Palama, considerat unul din „stâlpii” Bisericii.

Această teologie avea să se numească isihasm, de la isihia-linişte,tăcere, şi prin ea se înţelegea o concentrare spirituală în rugăciune, o iluminare şi o contemplare mistice. Doctrină isihastă a continuat să se dezvolte în Muntele Athos,până la căderea Bizanţului, când a intrat în declin. În Rusia, chiar dacă nu se poate vorbi de un curent isihast constituit ca atare, isihasmul a început să fie practicat în mănăstiri; în funcţie de diversele împrejurări istorice , s-a aflat când în progres, când în declin. În secolul al XV-lea, renaşterea isihasmului se leagă de Preacuviosului Nil de la Sorka,cel  care s-a afirmat ca un înzestrat scriitor bisericesc, fapt destul de rar la noi, pe vremea aceea.

Mai târziu, în secolele XVI-XVII, evenimentele istorice (teroarea lui Ivan cel Groaznic, „Timpul tulbure”, schisma, Petru I şi primii săi succesori) au dus la un puternic declin al spiritualităţii monastice, pentru ca renaşterea să se producă cu „stareţul” Paisie, care, aflându-se la Muntele Athos şi confundându-se în lectura vechilor cărţi, a găsit în ele acea hrană duhovnicească cu care se nutrise în vechime sufletul creştinului ortodox.

Principala sa operă avea să fie traducerea Filocaliei, cunoscută în versiunea slavonă sub titlul Dobrotoliubije, cartea care avea să capete faima de „Biblie a călugărilor”. Este o culegere de fragmente din scrierile Părinţilor Bisericii referitoare la rugăciune, la trezvie, la tot ce poate contribui la îndepărtarea răului din om şi la o binecuvântată transformare spirituală. Această operă, devenită cartea de căpătâi a cele mai alese părţi a monahismului, putea ţine loc de îndrumător duhovnicesc personal, om muritor, ca fiecare dintre noi. Totuşi,datorită ei, şi după exemplul viu al ucenicilor lui Paisie, în Rusia avea să se nască în curând o adevărată mişcare a „stareţilor” (bătrâni „îmbunătăţiţi”), cu o posteritate consistentă şi activă.

 Spre mijlocul secolul al XIX-lea, această „lucrare” monahicească a început să aibă ecou şi în lume laică. În colaborare cu o seamă de mreni de o înaltă cultură (slabofilul Kirieevski), „stareţii” de la Optina au tradus în ruseşte numeroase opere ascetice al părinţilor din vechime, în scurtă vreme curentul isihast afirmându-se viguros în cercurile scriitorilor bisericeşti, cum ar fi episcopii Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, Ultimul a tradus Filocalia în limba rusă.

Structura lăuntrică a părintelui Ioan şi toată opera sa scrisă,în special cea care se referă la lupta lăuntrică şi la rugăciune, denotă indubitabil că era familiarizat cu acest curent spiritual şi cu literatura derivată din el. Există presupunerea că ar fi fost iniţiat în domeniu de episcopul Ignatie Briancianinov sau de cineva din cercul său apropiat.

 Semne de renaştere spirituală a Bisericii Ortodoxe Ruse se vădeau nu numai în înflorirea isihasmului rusesc,ci şi într-un avânt – deşi nu continuu –  al ştiinţei teologice academice ruse. La aceste evoluţii ar mai trebui să adăugăm şi apariţia, în marile centre, a unor predicatori de seamă şi a unei pături de laici cu profunde cunoştiinţe teologice. În sfârşit, începuseră să apară curente social-culturale care îşi căutau sprijin în Ortodoxie.

Cel mai important dintre ele – curentul slavofil – avea să lase prin opera lui Homiakov o urmă adâncă în teologia rusă, influenţând ulterior filosofia şi literatura rusă. Toate acestea aveau să se reflecte direct sau indirect asupra Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, unde avea să-şi facă studiile părintelui Ioan, şi asupra unor cercuri din capitala imperiului, cu care intrase în contact, N-am putea spune, în lipsa unor investigaţii speciale, cum şi în ce măsură părintele Ioan va fi fost influenţat de aceste tendinţe; ştim însă că unul dintre magiştrii săi a fost mitropolitul Filaret al Moscovei. Acesta se afla atunci în centrul atenţiei mediilor bisericeşti; fie şi numai din acest motiv, putem trage concluzia că părintele Ioan nu s-a format în izolare, ci în climatul spiritual şi ecclesial al timpul său.

Totuşi, prin modul de ase purta, dar mai ales prin unele concepţii de o frapantă originalitate, exprimate în scris, părintele Ioan se situa pe alte poziţii decât cele ale protagoniştilor curentelor mistice ale timpului. Este de ajuns să amintim că în centrul vieţii sale duhovniceşti şi al teologiei sale se aflau Dumnezeieasca Liturghie şi lucrarea Bisericii prin Sfintele Taine. Faptul că nu se întemeia în mod precumpănitor pe cultivarea nevoinţelor călugăreşti avea să provoace riposta unuia dintre „stâlpii” vieţii monastice, episcopul Teofan; părintele Ioan intenţiona să se ducă la el pentru o explicaţie, dar acela a dorit să rămână netulburat în „zăvorârea” sa, liniştindu-se numai după ce a primit explicatii în scris de la părintele Ioan, într-o lungă epistolă.

Despre popularitatea Pãrintelui

Există informaţii că, ţinând seama de numărul din ce în ce mai mare de penitenţi, în ultimii ani ai vieţii părintele Ioan practica spovedania inviduală numai în Postul Mare şi în cazuri excepţionale. Celor ce veneau la el să se spovedească le cerea să ţină „govenia” în accepţia comună a cuvântului (o săptămână de post, frecventarea mai deasă a bisericii etc.).

Nu ţinea evidenţa penitenţilor, aşa cum se practica pe atunci. Cei mai mulţi erau din Kronstadt, dar şi din Sankt-Petersburg. Alţii, veniţi mai de departe, se străduiau să ajungă la el şi să se spovedească cel puţin o dată pe an, în restul timpului apelând la preoţii locali. Cercul de penitenţi din jurul părintelui Ioan veniţi să se spovedească şi să se împărtăşească era probabil rodul cel mai de preţ al practicii sale de duhovnic. Veriga dintr-un lanţ viu, care s-a menţinut până în zilele noastre.

Dacă o mai frecventă mărturisire păcatelor, urmată de împărtăşire, a devenit astăzi tradiţie, aceasta se datorează, în mare parte, părintele Ioan. Autorul acestei cărţi a cunoscut oameni care s-au aflat, la timpul respectiv, foarte aproape de părintele Ioan şi care, rămânând fideli îndemnurilor sale şi după trecerea sa la cele veşnice, n-au încetat să se spovedească şi să se împărtăşească de câte ori au simţit nevoia să o facă. Prin cuvântul şi prin exemplul lor i-au chemat şi pe alţii să-i imite, asigurându-şi altfel succesori, cu o atitudine activă, conştientă, faţă de viaţa liturgică.

Cu toate că mulţi dintre cei care îl frecventau obişnuiau să nu înceapă un lucru înainte de a-i cere sfatul, părintele devenind, într-un fel, Bătrânul  lor, cu care se aflau în relaţii de „ascultare”, cunoscând modul de viaţă al părintelui Ioan (despre care vom mai vorbi), nu putem să nu fim de acord cu protopresbiterul G.Şavelski, că „părintele nu a avut nici timpul şi nici mijloacele de a deveni un veritabil mentor duhovnicesc (în sensul vechilor „stareţi„). În schimb, explicaţia faimei care i s-a creat rezidă în faptul ca orice cuvânt pe care îl rostea pătrundea adânc în suflete, iar uneori erau de ajuns o singură privire, un singur gest, un singur cuvânt pentru a schimba o viaţă şi a vindeca un suflet zbuciumat”.

Mãrturii despre spovedanie

S-au păstrat mărturii despre modul cum desfăşura părintele Ioan o spovedanie de obşte. Iată o descriere făcută de părintele protopresbiter G.Şavelevski:

„Este greu de spus care spovedanie, individuală sau colectivă, se vădise a fi acolo mai activă şi mai eficientă. Am avut prilejul să asist la o spovedanie colectivă. Imensa Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt era plină ochi, să fi fost câteva mii de oameni. În semiobscuritatea nopţii, pâlpâiau ici-colo câteva candele şi lumina firavă a lumânărilor. Părintele Ioan citea rugăciunile de dinainte de spovedanie. O făcea cu nerv, accentuând cuvintele, pentru a le face să pătrundă unul câte unul în suflete. Apoi începea să vorbească despre păcat şi despre cum poate fi ispăşit! «Dumnezeu ne dă toate cele de trebuinţă! Ne poartă de grijă mereu! Noi însă ne folosim de a-I întina Chipul, ne batem joc de dragostea şi de îndelunga Sa răbdare.» Şi după o mică pauză, pe un ton nervos-imperativ: «Căiţi-vă, păcătoşilor!». Începeau să se audă gemete, suspine, care nu întârziau a se preface într-un strigăt ieşit din toate piepturile pe măsura ce părintele continua să vorbească pe acelaşi ton, enumerând alte şi alte păcate. Era un spectacol care îţi zguduia sufletul, cum n-am mai văzut şi cum sunt sigur că nu voi mai vedea vreodată”.

Într-o altă descriere, mai detaliată, spune că, în timpul unei spovedanii de acest fel, părintele, înainte de rugăcinuile care preced Sfânta Taină, ţinea o scurtă predică, în care vorbea despre păcatele regilor David şi Manase şi despre iertarea de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

„Era o predică simplă, ascultată la început cu indiferentă – relatează un martor – , dar, pe măsură ce părintele continua să vorbească, începeau să se audă suspine, iar feţele să se umple de lacrimi. Am simţit şi eu ceva în mine. Ca mi se încălzeşte insensibila şi abrutizata mea inimă. Nu vă puteţi da seama ce se petrecea atunci în popor. Se auzeau strigăte din toate părţile: «Iartă-ne, părinte!» «Roagă-te pentru noi!» Era un vuiet,un freamăt, de ziceai că-i marea în furtună. «Linişte! Ascultaţi ce vă spun!», căuta să-i domolească părintele, ridicând autoritar mâna.”

Potrivit aceluiaşi martor, tâlcuind pe loc cea de a doua rugăciune, părintele spunea că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi că trebuie să ai o hotărâre nezdruncinată de a te lepăda de viaţa pe care ai dus-o până atunci, de a te îndrepta, de a te înnoi, de a-L iubi pe Domnul din tot sufletul! După care începea din nou să înşire păcatele, într-o formă interogativă: „Lenevitu-v-aţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Căzut-aţi în păcatul beţiei?” După ce enumeră păcatele, determinând răspunsuri afirmative după fiecare întrebare, îşi încheia cuvântul zicând: „Da,da! Aveţi multe păcate, fraţilor şi surorilor! Nu-i chip să le numim pe toate acum”. Şi din nou, poruncitor, cu forţă: „Căiţi-vă! Căiţi-vă! Fiecare pentru ce aţi păcătuit!”. În acest moment larma ajungea la paroxism.

„Plânsete, suspine. Mulţi îşi mărturiseau păcatele în gura mare. Părintele Ioan stătea cutremurat şi pătruns. Spunea rugăciuni în şoaptă cu ochii aţintiţi spre cer, cu mâinile adunate cruciş pe piept. Cu faţă brăzdată de şiroaie de lacrimi.”

Acelaşi martor ocular mai spune că, după ce mulţimea se potolea, puţin câte puţin, părintele începea să cuvânteze din nou:

„Luaţi aminte: o să vă citesc rugăciunea de dezlegare. Plecaţi-vă capetele. Vă voi umbri cu epitrahilul, vă voi binecuvânta şi veţi primi dezlegare, părintele Ioan lua capătul de jos al epitrahilului mişcându-l în aer către cele patru direcţii, apoi dădea binecuvântare asupra poporului. Împărtăşirea dupa peste două ore. Relatarea se referă la o spovedanie de obşte care a avut loc în timpul Liturghiei, înainte de împărtăşanie.

Spovedania-un examen al calităţilor duhovniceşti

Conţinutul spovedaniei individuale este o taina pe care trebuie să o păzească cu stricteţe atât preotul confesor, cât şi penitentul. De aceea partea lăuntrică a practicii spoveditului la părintele Ioan rămâne pentru noi ascunsă. S-au păstrat însă nu puţine mărturii ale celor ce au asistat la aceste spovedanii, care pot oferi o imagine şi asupra părţii lăuntrice a acestora.

Astfel, „la începutul slujirii sale pastorala – citim într-una din biografiile sale -, când doritori de a se spovedi mai des erau destul de puţini, părintele Ioan consacra fiecărui penitent foarte mult timp. Nu era o spovedanie simplă, formală, ci o întreagă lecţie, o «cercare», un examen al calităţilor duhovniceşti şi al cunoştinţelor religioase ale credinciosului. Uneori părintele petrecea ceasuri întregi în discuţii cu penitentul. Amânând de pe o zi pe alta dezlegarea păcatelot, îl determina să mai vina la el.

Cu trecerea timpului, numărul penitenţilor a crescut enorm. Trebuiau spovediţi în fiecare zi nu numai bolnavi, ci şi oameni teferi, nu unul sau doi, ci cu sutele. Totuşi părintele Ioan nu a trecut la o spovedanie formală, şablonardă, ci s-a văzut în situaţia de a renunţa la spovedania individuală”.

Din alte relatări despre spovedania individuală rezultă că părintele Ioan avea o foarte mare reţinere faţă de masele imense de oameni care veneau să i se spovedească în Postul Mare. În acea perioadă ajunsese să spovedească de la două după-amiază la două după miezul nopţii, aproape fără pauză. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că în general părintele mânca foarte puţin, iar în timpul Postului Mare îşi reducea şi mai mult regimul alimentar, mulţumindu-se cu ciuperci murate, cu legume şi cu puţin lapte de migdale.

De obicei, în timpul acestor spovedanii care se prelungeau continuu, până mult după miezul noţii, părintele făcea o pauză de o jumătate de oră în jurul orei 11 noaptea, pentru o scurtă plimbare în aer liber. Mai aflăm din aceste vechi amintiri că părintele Ioan spovedea „la vedere”, fără perdea, stând la un analog (pupitru) în faţa Uşilor Împărăteşti ale unuia dintre paraclisele catedralei, întotdeauna în picioare, niciodată şezând.

Catedrala prezenta o privelişte stranie. Mulţimea „câtă funză şi iarbă”. Oameni de toate stările şi de toate condiţiile, umpleau incinta până la refuz. Aşteptând să le vină rândul, mulţi stăteau culcaţi de-a dreptul pe podea. Banii se adunau într-un taler, dar de cele mai multe ori erau împărţiţi pe loc săracilor. Uneori părintele întrerupea spovedania pentru a citi cu glas tare rugăciunile de pocăinţă. Alteori intra în altar rugându-se la Sfânta Masă cu lacrimi în ochi.

Într-o altă biografie se spune că numărul celor ce se spovedeau (pe la începutul anilor 1890) era zilnic între 150 şi 300 de persoane, iar în timpul Postului Mare până la cinci, şase mii. După unele mărturii, erau cazuri când unor penitenţi nu le dădea voie să se împărtăşească, chiar dacă se spovedeau. Le spunea: „Mai întâi du-te şi îndreaptă-ţi viaţa şi apoi vino la Sfintele Taine”. Cu anii, numărul celor dornici să-şi petreacă „govenia” asistaţi duhovniceşte de părintele Ioan a cescut din ce în ce mai mult. Îl prindeau zorile spovedind. Atunci s-a decis să treacă la spovedania de obşte, căpătând, cu titlu de excepţie, aprobarea autorităţii bisericeşti superioare.

Sa ne spovedim regulat

În Biserica Ortodoxă Rusă a existat din cele mai vechi timpuri o strânsă legătură între Taina Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. De regulă, mirenii, înainte de a se împărtăşi îşi mărturiseau păcatele înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi de la El, prin mijlocirea preotului (sau arhiereului), iertarea păcatelor.

Participarea la cele două Sfinte Taine, precedată de o pregătire specială (frecventarea asiduă a slujbelor bisericeşti, postul etc.), căpătase în Rusia, aşa cum am mai spus, o denumire generică: govenie. Aceasta avea loc, în cele mai multe cazuri, o dată pe an. O pocăinţă (în sensul Tainei cu acelaşi nume) urmată de împărtăşanie, prin faptul că era atât de rară, dincolo de anemierea vieţii bisericeşti în ansamblul ei, făcea ca preoţii să se confrunte cu mari dificultăţi de ordin practic şi „tehnic”. În timpul Postului Mare, în special în prima, în a patra şi în ultima săptamână (a Patimilor), numărul penitenţilor era atât de mare, încât spovedania se făcea în mare grabă, superficial, formal, iar preoţii, epuizaţi, nu erau în stare să acorde atenţia cuvenită acestei Sfinte Taine.

În ultimul timp începuse să se manifeste, ici-colo, abateri de la această practică. Unii credincioşi se spovedeau şi se împărtăşeau mai des, ceea ce, dincolo de revitalizarea vieţii lor duhivniceşti şi a conştiinţei „bisericeşti”, le oferea preoţilor posibilitatea  să devină sfătuitori şi sprijinitori în adevăratul înţeles al cuvântului. În acelaşi timp, dificultăţile apărute datorită afluxului masiv de penitenţi puteau fi mai lesne evitate. Preoţii începuseră să-şi cunoască mai bine enoriaşii, în măsura în care aceştia se spovedeau mai des, astfel încât în zilele solemne ale Postului Mare puteau să le dea rugăciunea de dezlegare, sau să se limiteze, fără a face vreo concesie celui ce se pocăia, la o spovedanie mai sumară.

Pe timpul părintelui Ioan de Kronstadt puţini erau cei ce încercau să renunţe la vechea preactică , devenită o păgubitoare rutină, părintele fiind unul dintre cei care începuseră să o şubrezească la temelie (poate că nu întotdeauna intenţionat), prefigurând noi modalităţi în acest domeniu.

Modul cum începuse să spovedească părintele Ioan avea să-i uimească pe contemporanii săi şi ne uimeşte şi astăzi pe cei mai mulţi dintre noi, dar, din păcate, până în prezent n-au fost trase concluziile corespunzătoare din această practică. De obicei se considera că afluxul imens de penitenţi care doreau să se spovedească la părintele Ioan îl va fi făcut să nu mai poată face faţă spovedaniilor infividuale şi să recurgă ulterior la spovedania de obşte, ceea ce nu-şi putea permite să facă decât un duhovnic şi un nevoitor ca el. Prin aceasta pare a se da de înţeles că o asemenea practică poate fi considerată irepetabilă, excepţională, care nu îndeamnă la imitaţie.

Ne vine greu să fim de acord cu asemenea concepţie. Acceptând că părintele Ioan a fost un mare ales al Domnului, ar trebui ca modul său de a practica spovedania să fie, dacă nu luat de exemplu, cel puţin acceptat în cazul unor preoţi mai râvnitori. Oricum, trebuie privit cu seriozitate, ţinând seamă de imensul ecou pe care l-a avut în popor.

Nu este locul să stabilim aici dacă această practică este sau nu corectă, dar nu putem să nu constatãm că în cazul părintelui Ioan de Kronstadt şi al practicii sale de spovedanie aceasta problemă se punea, şi în parte fusese rezolvată. Ar mai trebui adăugat că ar fi cu totul contrar spiritului Bisericii dacă am crede că meritul părintelui Ioan consta doar în faptul că reuşise să spovedească şi să împărtăşească o masă atât de mare de credincioşi.

De bună seamă că părintele Ioan nu urmărea ca aceştia să vină să se spovedească şi să se împărtăşească în mod special la el, ci doar să-i facă să înţeleagă că atunci când se împărtăşesc sorb din Izvorul vieţii, iar când se spovedesc se eliberează într-adevăr de păcate, indiferent de poziţia în care ţine preotul Sfântul Potir în mâini, sau de felul cum îşi pune epitrahilul pe capul penitentului.

În privinţa Tainei Pocăinţei, părintele Ioan devenise atât de cunoscut, în primul rând, prin modul cum îi spovedea în particular pe credincioşi, în al doilea rând, prin faptul că reactivase spovedania de obşte şi, în al treilea rând, pentru că atrăgea o mare mulţime de oameni dintre cei obişnuiţi să se spovedească şi să se împărtăşească doar o dată pe an.

A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!

Dar Liturghia şi Sfânta Împărtăşanie nu dau doar izbăvirea din chinurile răului sau din alte simţiri ce stau apăsarea păcatului; ele aduc, deopotrivă, bucuria unei vieţi noi, în pace şi în bucurie:

„Cu adevărat cerească, dumnezeiască este această slujire pe pământ care aduce în suflet fericire, pace, bucurie! Ea nutreşte mintea, veseleşte inima, iscă lacrimi de umilinţă, evlavie, recunoştinţă, îmbărbătare pentru jertfelnicie şi pentru nevoinţa dragostei, bucurie cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.”

În mod special, aşa cum pe bună dreptate remarca arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) despre cartea „Cerul pe pământ” a părintelui Ioan, acesta „sorbea” din Liturghie vigoare, tărie, forţă!

„Îmbrăcându-mă întru Hristos cu credinţă şi făcându-mă părtaş Sfintelor Taine, mi se deschide mintea şi mă simt puternic ca o stâncă” – scria el.

Iar într-o convorbire cu un grup de preoţi spunea: „Domnul, cu care mă unesc în fiecare zi prin Sfânta Împărtăşanie, îmi dă tărie. Altminteri, de unde aş fi putut să capăt putere pentru eforturile intense şi constante prin care mă străduiesc să fiu în slujba slavei Numelui Său şi a mântuirii semenilor mei?”

Părintele Ioan făcea dovada că în timpul Sfintei Liturghii nu se descoperă doar anumite trăiri luminoase sau calităţi sufleteşti alese, ci însăşi puterea vieţii sau, mai exact spus, adevărata viaţă în autenticitatea şi plenitudinea ei. „Când nu oficiez Sfânta Liturghie simt că mor.” Iar în alt loc: „Nu putem avea viaţă adevărată fără Iisus Hristos, Izvorul Vieţii. Liturghia este izvorul adevăratei vieţi pentru că în ea Însuşi Domnul, Stăpânul vieţii, Se dă pe Sine mâncare şi băutură celor ce cred în El şi dă viaţă din belşug celor ce se împărtăşesc din Sine, aşa cum Însuşi o spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (In.6,54)”.

Dar ce înseamnă oare adevărata viaţă?

Adevărata viaţă este iubire, întrucât Dumnezeu Însuşi este Iubire. De aceea tocmai iubirea şi, în cele din urmă, întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu Însuşi reprezintă acel lucru de căpetenie, unic, pe care îl caută sufletul creştinului şi îl dobândeşte prin Sfânta Liturghie.

În cuvintele «luaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi» şi «beţi dintru acesta toţi, acesta este ângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor», Dumnezeu Îşi arată nemărginita Lui dragoste pentru neamul omenesc, scrie părintele Ioan. Un sfânt fior îi trece prin toate mădularele, prin toată fiinţa celui care n-a venit cu idei preconcepute şi care nu este legat de pofte şi patimi omeneşti, atunci când percepe cu auzul inimii, din gura preotului aceste cuvinte!”

Şi mai departe adaugă: „O, dragoste desăvârşită! O,dragoste atotcuprinzătoare! Dragostea care dă tărie! Datu-I-am noi oare prinosul nostru de recunoştinţă lui Dumnezeu în schimbul dragostei pe care ne-o poartă?”

O dragoste care s-a văđit în jertfa adusă de Hristos pentru izbăvirea noastră de tot răul şi prin care se arată Dumnezeu Însuşi, în esenţa Sa inaccesibilă, şi prin aceasta noi, după puterile fiecăruia, dobândim asemănare cu Dumnezeu, ne îndumnezeim, cum se spune în limbaj bisericesc. „Rămân mut de uimire înaintea măreţei jertfe a Trupui şi Sângelui lui Hristos, înaintea nemăsuratei iubiri care se vădeşte prin ea, înaintea morţii Sale cea îndumnezeitoare pentru noi, păcătoşii, înaintea puterii lui Dumezeu, înaintea minunii care se săvârşeşte! O, Doamne, Iisuse Hristoare! Tu Te afli întreg înaintea ochilor noştri! Te vedem, Te simţim, Te pipăim!”. Şi mai departe: „Suprema răsplată pentru un creştin, mai cu seamă pentru un preot, este să-l aibă pe Dumnezeu în inimă. El este viaţa noastră, slava noastră”.

Ţinând seama de aceste cuvinte şi de alte afirmaţii ale părintelui Ioan, „A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!”

Reflectând asupra concepţiei părintelui Ioan despre Liturghue, arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) remarca pe bună dreptate: „Dacă cineva l-ar fi întrebat pe părinte: cu ce folos rămânem de la Liturghie? Probabil că el ar fi fost uluit, sau poate că l-ar fi privit pe acel om cu tristeţe: despre ce «folos» ar putea fi vorba, sau despre ce roade ori rezultate, de vreme ce Totul ne-a şi fost dat!”