Puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului

Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă.

Reclame

Roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său

Majoritatea oamenilor poartă de bunăvoie în inimă o povară satanică, dar s-au obişnuit într-atât cu ea, încât de cele mai multe ori n-o simt şi chiar şi-o sporesc, fără să-şi dea seama. De altfel, vrăjmaşul cel rău le înzeceşte acea povară şi atunci cei ce o poartă încep să fie cuprinşi de o teribilă deprimare, de spaimă, cârtesc, iau în deşert numele lui Dumnezeu. Cele mai obişnuite mijloace prin care oamenii veacului acesta îşi alungă „aleanul” sunt petrecerile, jocul de cărţi, dansurile, teatrul. Dar, după ce recurg la aceste mijloace, plictisul şi lâncezeala inimii sporesc.

Dacă oamenii aceştia au norocul să se îndrepte spre Dumnezeu, inima li se despovărează, încep să-şi dea seama limpede cât de apăsată le era ea mai înainte, cât de mare era greutatea care o strivea, deşi de cele mai multe ori ei nu-şi dădeau seama. Cât de mulţi sunt oamenii care L-au părăsit  pe Dumnezeu, s-au îndepărtat de „izvorul apei celei vii” (…) şi „Şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apa” (Ieremia 2,13)? Foarte multe asemenea fântâni sparte se întâlnesc la oameni, aproape câte una la fiecare. Fântânile sparte sunt inimile noastre, patimile noastre.

Când descoperi la aproapele tău neajunsuri şi patimi, roagă-te pentru el. Roagă-te pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşii tăi. Dacă vezi că fratele tău e trufaş şi îndărătnic, cănd te tratează cu dispreţ pe tine şi pe alţii, roagă-te pentru el, să-i lumineze Dumnezeu mintea şi să-i încălzească inima cu văpaia harului său. Spune aşa: „Doamne, învaţă-l pe robul Tău, cel căzut în diavolească trufie, blândeţea şi smerenia, scoate din inima lui întunericul, povara mândriei drăceşti”. Dacă vezi un om pornit spre răutate, roagă-te astfel: „Doamne, întoarce spre bunătate cu harul Tău pe acest rob al Tău”. Dacă este iubitor de arginţi şi lacom, spune: „Doamne, comoara noastră nestricăcioasă, bogăţia noastră cea nesfârşită! Fă ca robul Tău acesta, creat după chipul şi asemănarea Ta, să cunoască cât de amăgitoare este bogăţia şi că zădărniciile lumii suntumbră şi vis. Căci zilele omului sunt ca iarba sau ca firul de păianjen şi Tu singur eşti bogăţia, pacea şi bucuria noastră”.

Când vezi un om invidios, roagă-te: „Doamne, luminează mintea şi inima robului Tău acesta întru cunoaşterea marilor, nenumăratelor şi nepătrunselor Tale daruri, pe care le-a primit din dărnicia Ta nesecată. Orbit fiind de patima sa, a uitat de Tine şi de bogatele Tale daruri, socotindu-se pe sine sărac şi uitându-se cu gând pizmaş la bunătăţile pe care le-ai dat robilor Tăi; o, negrăitul nostru Binefăcător, Cel ce tuturor cu prisosinţă dăruieşti, uneori nu după meritul fiecăruia, dar întotdeauna după voia Ta; ridică mult milostive Stăpâne vălul diavolului de pe ochii inimii robului Tău şi dă-i Lui zdrobire de inimă, lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să nu se bucure pe el diavolul, cel ce l-a supus voii sale şi nu-l mai poate smulge din mâinile Tale”.

Când vezi un om beat, spune în inima ta: „Doamne, caută cu milostivire la robul Tău, cel ispitit de poftele pântecelui şi de desfătările trupeşti, fă-l să înţeleagă dulceaţa înfrânării şi postului, a roadelor duhovniceşti care vin de la ele”. Când vezi pe unul împătimit de lăcomia mâncării şi care îşi află în ea fericirea, spune: „Doamne, Tu, Care eşti dulcea noastră hrană, Caree nu se sfârşeşte nicicând şi care ţine de foame spre viaţă veşnică, curăţă pe robul Tău acesta de întinăciunea lăcomiei, cea care pe toate le supune cărnii şi care îndepărtează de Duhul Tău, dă-i lui să cunoască dulceaţa hranei Tale celei dătătoare-de-viaţă – Trupul şi Sângele Tău, precum  şi cuvântul cel sfânt, viu şi lucrător”.

În acest chip sau în altul roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său sau să-i porţi gând de răzbunare. Fiindcă aşa făcând, plăgile păcătoşilor mai tare se vor obrinti. Caută să îndrepţi cu sfat, cu mustrare şi cu pedeapsă care să slujească drept mijloc de stârpire a răului, sau de înfrânare a lui în limitele moderaţiei.

Naşterea Sfântului Ioan în Kronstadt, un sat modest şi sărăcăcios (1)

Sura – Satul natal al Sfântului Ioan. În dreapta casa surorii Sfântului Ioan.

La locul în care s-a născut, mediul în care a văzut lumina zilei şi şi-a petrecut primii ani ai vieţii părintele Ioan de Kronstadt atrag dintr-odată atenţia. Era un sat situat la multe sunt sute de verste de principalele centre ale vieţii ruseşti, iar mediul , unul din cale-afară de modest şi de sărăcăcios.Fără să vrei te întrebi cum a putut să se nască o personalitate de o asemenea anvergură şi reputaţie într-o pustietate ca aceea.Totuşi s-ar putea ca pe unii dintre admiratorii părintelui locul sau de naştere să-i facă să se gândeasca la Lomonosov,originar tot din Nordul îndepărtat, iar mediul sărăcăcios,la Peştera în care S-a născut Cel al cărui fidel slujitor avea să devină părintele.

În „soarta” omului nu exista nimic întamplator. De obicei în ceea ce ni se pare a fi o întamplare se arată Pronia divina, pe care unii dintre noi, din puţină credinţă, nu pot să o vadă.

Ivan Ilici Serghiev, cel ce avea să se facă cunoscut şi respectat în întreaga lume ortodoxă ca Protoiereul Ioan de Kronstadt, s-a născut în satul Sura, judeţul Pinega, gubernia Arhanghelsk. Satul se află la aproximativ cinci sute de verste de Marea Albă, la confluenţa râurilor Sura si Pinega, acesta din urma afluent al Dvinei de Nord. Jur-împrejurul satului se înalţă dealuri semete, pe care albesc din loc în loc stânci de alabastru ,se cască peşteri misterioase, se întind păduri şi pajişti! Totul respira forţa si plenitudine. În schimb, satul, lucru facut de mâna omului, miroase a sărăcie lucie si a improvizaţie : modeste „izbe” din lemn, doua bisericuţe tot din lemn, povârnite de multa vreme într-o coastă -una cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului -,biserici în care până şi vasele sfinte erau sărace, din cositor: în cele din urma, chiar casa în care s-a născut părintele Ioan nu aducea cu o izba rusească mai acătării, ci cu o cocioabă straveche.

Aşadar,pe de o parte, severa, virgina splendoare a peisajului- scrie biograful părintelui Ioan, ieromonahul Mihail -, iar, pe de altă parte, sărăcia, de la care micul Vania Serghiev avea să rămâna cu primele sale impresii. Nu putem să nu recunoştem în acest contrast o manifestare a Proniei divine, de a-i induce slăbiciune, iar pe de altă parte îti dai seama de grandoarea  Creatorului Universului.

Tatăl lui Ivan – Ilia Mihailovici Serghiev – era dascăl de strană la biserica din sat, om cu puţină carte, iar mama, Feodora Vlasievna, o semianalfabetă. Despre tată se cunosc prea puţine lucruri. Se ştie însa că bunicul parintelui Ioan făcea parte, pe linie paternă, dintr-un şir lung de preoţi, pe durata a cel puţin 350 de ani. ¨„Mama părintelui Ioan s-a bucurat de o viaţă relativ îndelungata – a murit în 1871 -, apucând să se bucure de faima fiului său.” S-au păstrat câteva fotografii ale mamei. Avea o faţă tipic rusească, lată, plăcută la vedere, exprima forţa specifică ruşilor din parţile Nordului. S-a întâmplat odată, pe vremea când era adolescent, ca părintele Ioan să cada la pat, grav bolnav: Doctorul a încercat să-l convingă să renunţe la post: tânărul a promis că o va face, dar numai cu consimţământul mamei: pe care mama a refuzat să i-l dea.

Părintele Ioan s-a născut la 18 octombrie (1 noiembrie, stil nou) 1829 , în ziua praznuirii Preacuviosului Ioan de Rila, marele sfânt bulgar, al cărui nume avea să-l poarte. „Pruncul era, la naştere, atât de slab şi de plăpând, încât parinţii îşi pierduseră speranţa că va apuca dimineaţa următoare, grăbindu-se să-l boteze chiar în timpul nopţii”, scrie B.B.Glinski . Părintele Ioan a avut două surori.

Copilăria timpurie a părintelui Ioan de Kronstadt (2)

Casa Părintelui Ioan din oraşul Kronstadt, Strada Posadskoz nr.21. Aici la apartamentul de la etajul 2 a trăit 53 de ani. (Poză din 1990)

Cunoaştem prea puţine lucruri despre copilăria timpurie a părintelui Ioan de Kronstadt, dar ceea ce ştim este esenţial, în măsura în care constituie o dovada despre o anumita „predestinare” către cele duhovniceşti. În condiţiile vieţii anoste şi monotone de la ţara, singurul loc în care adolescentul putea să găsească o anumită formă de activitate practică şi spirituală era biserica. Aici avea să afle cuvânt, sunet şi culoare, altminteri spus, acel suport pe care putea să se bizuie şi prin care să se exprime sufletul omului. Tatăl îşi lua fiul cu el ori de câte ori mergea la biserică,şi putem presupune că îi va fi vorbit despre Hristos, despre sfinţi! Putem afirma, cu deplin temei, ca până la revoluţia bolşevică , modul de viaţă al familiilor de clerici de provincie era pretutindeni acelaşi. De aceea, nu este lipsit de interes să prezentam o mărturie referitoare la copilăria altei personalităţi de excepţie, chiar dacă aparţine unei generaţii mai tinere – cunoscutul profesor de economie politică şi filosof, ulterior preot si original teolog, protoiereul Serghie Bulgakov. Spusele sale ne vor ajuta să ne imaginăm atmosfera în care şi-a petrecut copilăria părintele Ioan de Kronstadt:

Nu cred că va puteţi inchipui cât de mult am iubit Biserica: am iubit-o ca pe o mama, am iubit-o aşa cum ne iubim ţara în care ne-am născut şi cum Îl iubim pe Dumnezeu. O iubeam cu o iubire care era însaşi viaţa şi sufletul nostru. Biserica era ceva mai mult decât un loc sfânt: era izvor de frumuseţe, de bucurii alese: ne oferea tot ce aveam nevoie, nu duceam lipsă de nimic altceva”. Iată ce spune acelaşi autor despre cum decurgea viaţa în propria sa familie (cea a unui preot de provincie):

«Tipiconul» era regulamentul nostru de familie, cu sărbătorile şi cu posturile, cu slujbele şi cu rugăciunile lui. De aceea, pentru noi era ceva ce venea de la sine, asemenea legilor naturii, ca zilele de post, şi mai cu seama asprul regim al Postului Mare, să fie respectate cu straşnicie. Toate posturile şi toate sărbătorile pascale erau traite de noi, fiecare în felul său, dar întotdeauna cu o deosebită solemnitate. Cât de bogată, de profundă şi de curată ne era copilăria, care făcea să ne patrundă în suflet cerul cu razele sale de aur! Iar această viaţă, care îşi urma cursul dupa ceasul bisericii şi al «tipicului» acesteia, se încadra perfect în viaţa naturii, ea însăşi participând la viaţa noastra, cu ritmurile ei. Era întinsă deasupra pamântului, care avea să ne rămână în veci de veci în suflet”.

Nu încape îndoiala că şi viaţa micului Vania Serghiev decurgea tot aşa, în umbra bisericii şi, într-o însemnată măsură, în sânul naturii. Toate acestea făceau ca el să fie un copil liniştit, meditativ, interiorizat,dar şi cu un puternic spirit de observaţie.În unele biografii ce i-au fost consacrate se spune că îi plăcea de mic copil să observe natura, în special plantele, la care face deseori trimiteri pline de gingaşie în scrierile sale. „Fiecare firicel de iarbă, fiecare floare, parcă ne-ar spune în soaptă: aici este Domnul! Uitaţi-vă! Vedeţi cu câtă înţelepciune sunt alcătuite plantele si Îl veţi recunoaşte în ele pe Dumnezeu!”

Sunt informaţii care vorbesc de faptul că micul Ivan se arata plin de compasiune faţa de cei în suferinţa, unii dintre consătenii săi îndemnându-l sa se roage pentru ei. Cam din aceeaşi perioada dateaza istorioara relatată de maica-egumenă Taisia, de la Mănăstirea Leusinskaia, persoana cu care părintele se afla în relaţie de prietenie. Se pare că relatarea corespunde întocmai afirmaţiilor părintelui, fiind consemnată ca atare: „Într-o noapte, Vania a văzut o lumina neobişnuită în încăperea în care se afla. În acea lumină i s-a arătat un înger înconjurat de slavă cerească. Copilul s-a tulburat, dar îngerul a căutat să-l liniştească, spunându-i că este îngerul său pazitor”. Se cuvine să spunem ca Biserica Ortodoxă nu încurajează „vizionarismul”, „vedeniile” copiilor, care nu se întâlnesc prea des în Vieţile Sfinţilor şi în povestirile despre traitorii în duh, „îmbunatăţiţi”.Cu atât mai mult această relatare devine semnificativă.

Ioan era printre ultimii la învăţătură în clasa lui (3)

Academia de Studii Teologice din Sankt Petersburg unde a studiat Sfântul Ioan.

Curând, copilului i-a venit timpul să înveţe carte. Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat atunci şi mai târziu, îi vom da cuvântul chiar părintelui Ioan: „Când am împlinit şase ani tata mi-a cumpărat un abecedar, iar mama a început să mă înveţe literele. Din păcate, lucrurile nu se urneau din loc, ceea ce mă facea să sufăr enorm. Pe atunci iniţierea în tainele scris-cititului se făcea altfel decât acum: trebuia să învaţam pe de rost ca pe o poezie „az” , „buki” , „vedi”, încât eu înţelegeam ca „a” putea să fie altceva decât „az”. Mult timp am rămas opac în faţa acestor subtilităţi, fiindcă tot ce învaţasem până atunci era… rugaciunea: mâhnit peste măsură de insuccesele mele la învăţătură, am început să înalţ rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, ca să-mi dea minte: îmi amintesc cum dintr-odată parcă mi s-a risipit ceva ca o ceaţă de pe creier şi am început să pricep cele pe care trebuia să le învăţ”.

Când a împlinit zece ani, în 1839, copilul a fost dat la o şcoală parohială de la Arhanghelsk, dar şi aici, în primii ani a avut mari dificultăţi la învaţătură. „Tata avea un salariu foarte modest – continuă părintele Ioan -, duceam o viaţă teribil de grea. Începusem să-mi dau seama de greutăţile în care se zbăteau părinţii mei şi de aceea dificultăţile pe care le întâmpinam la învăţătură mă făceau să mă simt cum nu se poate mai nefericit.

Este drept că nu ma preocupa prea mult importanţa pe care avea să o aibă pentru mine învăţătura, mă intrista faptul că tata îsî irosea ultimele resurse ca să mă ţină la şcoală. Dupa ce mă obisnuisem să fiu condus de ai mei şi să-mi poarte de grijă, la Arhanghelsk mă pomenisem în situaţia de a mă descurca singur. Nu reuşeam şi nici nu ţineam din cale-afară să-mi găsesc sprijin în colegii de clasă: toţi erau mai capabili decât mine, eram ultimul dintre ei.

Şi de asta dată am cerut ajutorul Atotputernicului, şi am început să ma rog cu ardoare. Nu mai ştiu cât timp am rămas aşa, ştiu numai că dintr-o dată am simţit ca şi cum mi-ar fi căzut o perdea de pe ochi şi parcă mi s-a deschis şi mintea: am înţeles lecţia pe care ne-o explica profesorul în acea zi, am reţinut despre ce vorbea şi ce spunea. Eram bucuros, nu mai simţeam apăsare pe suflet! Ca niciodată, am dormit liniştit peste noapte.

Dimineaţă, de cum s-a crăpat de ziuă, am sărit din pat şi am pus mana pe carte: ce fericire! Citeam cu uşurinţă, înţelegeam perfect, tot. Şi în clasă lucrurile se schimbaseră: înţelegeam şi reţineam tot ce ni se preda. În scurt timp am evoluat atât de mult, încât nu mai eram considerat codaşul clasei. Am mers din ce în ce mai bine, am fost între primii care au intrat la seminar, aflându-mă mereu pe primul loc, până în 1851, când am fost trimis la Academia Teologică (din Sankt-Petersburg) ca bursier al statului.”

Cele descrise până aici de părintele Ioan de Kronstadt, referitor la modul prin care, copil fiind, a putut, prin rugăciune, să depăşească greutăţile legate de însuşirea cunoştinţelor,seamănă izbitor cu situaţia în care s-a aflat şi adolescentul Bartolomeu,cel ce avea să devină marele sfânt al ruşilor Serghie de Radonej.

Fragmentul de mai sus l-am reprodus aproape în întregime pentru că ceea ce se spune în el a jucat un rol important în viaţa de rugăciune a părintelui Ioan, fapt confirma de altfel şi de el însuşi.

Părintele Ioan în adolescenţă (4)

Seminarul Teologic din Arkhangelsk unde a studiat Sfântui Ioan

Deci în anul 1839, la vârsta de zece ani, micul Vania şi-a luat zborul de la casa părintească, începând să trăiască în cea mai mare parte a timpului departe de ai săi.

La început s-a aflat la şcoala parohială din Arhanghelsk, apoi la seminar. Pe vremea aceea nu era deloc uşor să te deplasezi, dus şi întors, de la Sura la Arhanghelsk, ţinând seama că nu există cale ferată, şi avem toate motivele să credem că aceste drumuri prin ţinuturile nordice aproape pustii vor fi lăsat urme adânci în sufletul adolescentului. Vara, întorcându-se acasă pentru a-şi petrece vacanţa, parcurgea o mare parte din aceste drumuri cu pasul, mergând zile şi nopţi la rând, de cele mai multe ori desculţ, cu cizmele în mâini, sau atârnându-i pe spate, ca să nu li se tocească tălpile, traversând munţi şi păduri fără să întâlnearcă ţipenie de om.

Probabil că atunci va fi prins părintele Ioan dragoste de natură, obişnuindu-se să vadă în ea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi tot atunci va fi deprins practica rugăciunii neîncetate. În acelaşi timp îşi călea sănătatea,vointa,puterea de rezistenţă.

Şi şcoala parohială era săracă, săraci erau şi cei mai mulţi dintre elevii care o frecventau şi care, neavând pe ce scrie,erau mereu în căutare de hârtie. Micul Ivan nu înceta să se gândească la sărăcia părinţilor săi cu mare durere în suflet. Există foarte puţine informaţii despre perioada în care părinte Ioan de Kronstadt a urmat seminarul. Se ştie doar că a fost un elev eminent, că a absolvit seminarul tot pe primul loc şi că într-un timp fusese responsabilul grupului de seminarişti care făceau parte din corul arhieresc.

Acestora li se dusese vestea că erau cei mai slobozi în purtări şi cei mai înclinaţi spre beţie şi că fuseseră pe punctul de a-l atrage şi pe eminentul lor coleg. Fapt la care se referă unul din biografii părintelui, ieromonahul Mihail. Dacă luăm în consideraţie şi alte surse de epocă, printre care proza lui Pomialovski, sub acest aspect situaţia din seminariile noastre era departe de a fi ideală. Mai cu seamă în oraşele ruseşti de provincie, unde,prin anii ’40 ai secolului al XIX-lea, puteau fi găsite nu puţine personaje gogoliene.

Din însemnările părintelui Ioan deducem că în anii adolescenţei a trecut printr-o aprigă criză lăuntrică, luptându-se cu acele rele porniri care căutau să-l ducă în ispită şi care îl asaltau, venind din lumea în care trăia. Faptul că a ieşit învingător din această luptă se datorează în cea mai mare măsură zestrei acumulate în anii copilăriei, pe care o ţinea la inamă, şi de care nu s-a despărţit niciodată: ,,Din cea mai fragedă copilărie,din chiar momentul când mi-am dat seama că exist, când voi fi avut patru, cinci ani sau chiar mai puţin, părinţii m-au învăţat să mă rog şi, prin exemplul vieţii lor religioase, mi-au cultivat şi mie, de mic copil, înclinaţii religioase”, scrie părintele. În plus,după ce a început să citească, şi-a găsit un sprijin statornic in Evanghelie.

Odată părintele Ioan i-a spus egumenei Taisia:,,Ştii ce avea să pună început,încă din fragedă copilărie,relaţiei mele cu Dumnezeu, iubirii înflăcărate pe care I-o port în inimă? Sfânta Evanghelie.Părinţii mei aveau o Evanghelie tipărită într-o slavonă rusească, o carte minunată, din care îmi plăcea să citesc când veneam în vacanţă.Avea un stil şi un limbaj simplu,accesibik mentalităţii unui copil, citeam, mă delectam, găsean în această lectură o linişte superioară,de neînlocuit.Am avut la mine această Evanghelie şi în timpul primelor clase de seminar.Pot spune că ea mi-a fost tovarăşă de drum în copilărie,dascăl,călăuză şi mângâiere de care m-am apropiat de timpuriu.”

La Academia Teologică din Sankt-Petersburg în anul 1851 (5)

Ivan Serghiev a intrat la Academia Teologică din Sankt-Petersburg în anul 1851. În acelaşi an a încetat din viaţă, la vârsta de 48 de ani, tatăl său,mama şi surorile rămânând de-atunci încolo în grija tânărului student. Conducerea Academiei, mergând în întâmpinarea nevoilor acestuia, cunoscându-i scrisul, de o impecabilă caligrafie, i-a propus un post de copist, la cancelaria academiei, cu un salariu de 9 ruble pe lună. Părintele Ioan a acceptat cu recunoştinţă acest modest venit, care îi dădea posibilitatea să-şi ajute familia. Este posibil ca lucrările de cancelarie să nu fi fost chiar atât de multe, deoarece aproape toţi biografii părintelui menţionează că în timpul pe care îl petrecea în cancelarie, în cadrul obligaţiilor de serviciu, se putea bucura şi de un anumit răgaz, când rămânea singur, şi pe care îl folosea fie pentru a se ruga, fie pentru citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfintilor Părinţi. Îi plăceau foarte mult scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. „S-a întâmplat – notează ieromonhul Mihail – ca în anii studenţiei să-şi facă rost de comentariile Sfântului Ioan Hrisostom la Evanghelia după Matei: s-a bucurat nespus, ca şi cum ar fi pus mâna pe comoara comorilor.”

Există informaţii că studentului Ivan Serghiev îi plăcea să se ducă în parcul academie şi să se roage acolo. Deprinderea de a-şi face pravila de rugăciune sub cerul liber nu l-a părăsit niciodată.

Deşi obişnuia să poarte discuţii cu colegii pe teme serioase, nu era comunicativ, lăsând impresia că nu are prieteni adevăraţi, fiind mai degrabă un introvertit şi un taciturn. Unul din subiectele care reveneau în aceste discuţii în timpul ultimilor ani de studiu era intenţia de a deveni misionar într-o ţară îndepărtată. Se gândea în special la China. Potrivit relatării aceluiaşi biograf, ieromonahul Mihail, în anul al patrulea de academie a trecut printr-o criză nervoasă pe un fond mistic, cu momente de acutizare care luau forma unei nelinişti, aparent, fără motiv, din care căuta să iasă prin rugăciune. Încetul cu încetul, criza a trecut.

Cât priveşte studiul propriu-zis, putem spune că era un student sârguincios, dar cu rezultate medii. Cum-necum, lucrările scrise în acea perioadă arată că avea o gândire teologică clară şi că anii de studii academice i-au fost de un mare ajutor. El însuşi va vorbi cu recunoştinţa de cunoştinţele dobândite la academie: „Am trecut prin cele trei şcoli, primară, medie şi superioară, având o condiţie fizică precară, dar reuşind să-mi formez şi să-mi dezvolt capacităţile psihointelectuale: mintea, inima, voinţa. În special studiul teologic academic a avut asupra mea o influenţă benefică.

Teologia, filosofia, istoria, alte discipline de studiu ne erau predate amplu şi temeinic, încât am putut să-mi lărgesc orizontul cunoaşterii şi contemplativ şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pătrund în adâncul cunoştinţelor teologice. Citind Biblia şi, bineînţeles Evangheliile, scrieri ale Sfântului Ioan Hrisostom ale Mitropolitului Filaret al Moscovei şi ale altor scriitori bisericeşti, am început să simt o atracţie deosebită către preoţie, rugându-mă lui Dumnezeu să mă învrednicească de harul preoţiei şi de păstor al turmei cuvântătoare”.

Părintele Ioan de Kronstadt va vorbi despre setea de cunoştinţe religioase şi de cunoştinţe în general, în prima secvenţă a jurnalulti său duhovnicesc „Viata mea în Hristos”:

„Descoperitu-mi-ai, Doamne, cu asupra de măsură adevărul Tău şi dreptatea Ta. Cunoscut-am Cuvântul Tău, cuvânt de iubire; învătat-am legile care guvernează raţiunea omului, aspiraţia lui spre înţelepciune, alcătuirea şi frumuseţea vorbirii; pătruns-am, pe cât mi-a fost cu putinţă, tainele şi rânduielile firii; am cunoştinţe despre diferite popoare şi despre oamenii de seamă care s-au succeat în lume; am învăţat câte ceva din marea ştiinţă a cunoaşterii de sine şi a căilor pe care ne putem apropia de Tine – într-un cuvânt, am ajuns să cunosc o mulţime de lucruri şi voi mai cunoaşte multe şi de-acum încolo. Am o mulţime de carţi, le citesc şi le recitesc, dar ele nu mă satură: mai jinduiesc cu duhul dupa cunoaştere: inima mea nu-şi află încă mulţumire, nu încetează să flămânzească, toate cunoştinţele agonisite cu mintea nu i-au adus deplina, fericita mulţumire de sine. Sătura-se-va oare vreodată? Sătura-se-va (Ps. 16, 15)”.

Din aceste cuvinte se vede că la baza strădaniilor părintelui Ioan s-a aflat întotdeauna, pe primul loc, o sete spirituală curată, setea de a se întâlni cu Dumnezeu, dar că aceasta nu l-a împiedicat să-şi hrănească şi mintea. Era în căutarea unei dezvoltări duhovniceşti echilibrate, armonioase, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate cunoştinţele acumulate.

Este greu să ne pronunţăm, în absenţa unor investigaţii serioase, dacă în timpul studiilor academice părintele Ioan îşi va fi arătat predilecţia deosebită faţă de o anume disciplină teologică. S-au păstrat indicii că era foarte atent la cursurile care se predau şi că uneori avea momente de entuziasm, când aplauda, mai ales la citatele din Sfinţii Părinţi. Cursurile predate la Academia Teologică cupindeau o paletă largă: pe lângă cunoştinţe de teologie, filosofie, istorie, limbi clasice, se mai predau şi cursuri de introducere în filologie, de istorie a statului şi a dreptului, fizică, matematică, limbi moderne.

Ulterior, în consideraţiile sale despre crearea lumii, părintele Ioan nu făcea abstractie de cunoştinţele ştiinţifice ale timpului său, de pildă de cele de astronomie. Printre profesorii mai mult sau mai puţin celebri care predau la Academia Teologică poate fi menţionat inspectorul, doctor în drept canonic, arhimandritul Ioan (Sokolov), mai târziu rector al Academiei Teologice din Kazan. Apoi, arhimandritul doctor Chiril (Naumov), care avea să facă parte ulterior din Misiunea Rusă la Ierusalim. Acesta preda un curs de teologie morală şi pastorală. O menţiune specială pentru ieromonahul – pe atunci – Nicanor (Broskovski), devenit episcop de Cherson, care preda teologia comparată. Printre profesorii acestei academii s-a numărat, începând din 1855, Teofan Govorov, cel ce avea să devină faimosul episcop Teofan Zăvorâtul, dar acesta nu avea cum să-i fie profesor părintelui Ioan, de vreme ce la venirea sa în academie el nu mai era student.

Totuşi, făcând abstracţie de prezenţa unor profesori eminenţi şi de bogata programă de predare, potrivit profesorului A.Ponomariov, „în academie continua să rămână în vigoare statutul din 1814 şi se făceau simţite, în mod evident, un spirit scolastic şi autoritatea rectorului Macarie Bulgakov”. Studentul Ioan Serghiev avea să întâmpine dificultăţi la examene şi colocvii tocmai din partea acestuia din urmă, care dogmatica, precum a profesorului Lucitki (de logică, estetică, mai târziu, filologie). Părintele Ioan de Kronstadt a absolvit academia în anul 1855, cu titlul de candidat în Teologie, al 35-lea din 39 de absolvenţi. Fusese a douăzeci şi una serie de absolvenţi ai acelei academii. El avea să rămână mereu un prieten al academiei la care şi-a făcut studiile şi pe care avea să o viziteze în câteva rânduri.

În necrologul publicat la moartea părintelui Ioan, protoiereul profesor A.Bronzov scria: ,,Îmi amintesc cât de simplu se purta când venea la academia noastră. Cu câtă mişcătoare naturaleţe îşi amintea, când stătea de vorbă cu noi în cabinetul inspectorului, de anii de studii academice. Era fericit să studiase în academia noastră”. Din mărturiile aceluiaşi autor rezultă că şi academia îi acorda părintelui aceeaşi îndatoritoare atenţie: ,,Ori de câte ori apărea în academia din Sankt-Petersburg, studenţii îl luau de braţ, purtându-l peste tot, din aula mare până în sala de mese, unde stăruiau să ia prânzul.”

În încheierea necrologului, profesorul Bronzov se întreabă retoric: ,,Oare academia noastră, care a avut fericirea să educe un asemenea luminător al Bisericii lui Hristos, pe care avea să-l aleagă ulterior membru de onoare, n-ar trebui să se mândrească cu el? Ori de câte ori apărea la noi cineva pentru care aveam cuvinte de laudă ne-a intrat în obişnuinţă să zicem: E un al doilea părinte Ioan Serghiev!”