Ioan era printre ultimii la învăţătură în clasa lui (3)

Academia de Studii Teologice din Sankt Petersburg unde a studiat Sfântul Ioan.

Curând, copilului i-a venit timpul să înveţe carte. Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat atunci şi mai târziu, îi vom da cuvântul chiar părintelui Ioan: „Când am împlinit şase ani tata mi-a cumpărat un abecedar, iar mama a început să mă înveţe literele. Din păcate, lucrurile nu se urneau din loc, ceea ce mă facea să sufăr enorm. Pe atunci iniţierea în tainele scris-cititului se făcea altfel decât acum: trebuia să învaţam pe de rost ca pe o poezie „az” , „buki” , „vedi”, încât eu înţelegeam ca „a” putea să fie altceva decât „az”. Mult timp am rămas opac în faţa acestor subtilităţi, fiindcă tot ce învaţasem până atunci era… rugaciunea: mâhnit peste măsură de insuccesele mele la învăţătură, am început să înalţ rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, ca să-mi dea minte: îmi amintesc cum dintr-odată parcă mi s-a risipit ceva ca o ceaţă de pe creier şi am început să pricep cele pe care trebuia să le învăţ”.

Când a împlinit zece ani, în 1839, copilul a fost dat la o şcoală parohială de la Arhanghelsk, dar şi aici, în primii ani a avut mari dificultăţi la învaţătură. „Tata avea un salariu foarte modest – continuă părintele Ioan -, duceam o viaţă teribil de grea. Începusem să-mi dau seama de greutăţile în care se zbăteau părinţii mei şi de aceea dificultăţile pe care le întâmpinam la învăţătură mă făceau să mă simt cum nu se poate mai nefericit.

Este drept că nu ma preocupa prea mult importanţa pe care avea să o aibă pentru mine învăţătura, mă intrista faptul că tata îsî irosea ultimele resurse ca să mă ţină la şcoală. Dupa ce mă obisnuisem să fiu condus de ai mei şi să-mi poarte de grijă, la Arhanghelsk mă pomenisem în situaţia de a mă descurca singur. Nu reuşeam şi nici nu ţineam din cale-afară să-mi găsesc sprijin în colegii de clasă: toţi erau mai capabili decât mine, eram ultimul dintre ei.

Şi de asta dată am cerut ajutorul Atotputernicului, şi am început să ma rog cu ardoare. Nu mai ştiu cât timp am rămas aşa, ştiu numai că dintr-o dată am simţit ca şi cum mi-ar fi căzut o perdea de pe ochi şi parcă mi s-a deschis şi mintea: am înţeles lecţia pe care ne-o explica profesorul în acea zi, am reţinut despre ce vorbea şi ce spunea. Eram bucuros, nu mai simţeam apăsare pe suflet! Ca niciodată, am dormit liniştit peste noapte.

Dimineaţă, de cum s-a crăpat de ziuă, am sărit din pat şi am pus mana pe carte: ce fericire! Citeam cu uşurinţă, înţelegeam perfect, tot. Şi în clasă lucrurile se schimbaseră: înţelegeam şi reţineam tot ce ni se preda. În scurt timp am evoluat atât de mult, încât nu mai eram considerat codaşul clasei. Am mers din ce în ce mai bine, am fost între primii care au intrat la seminar, aflându-mă mereu pe primul loc, până în 1851, când am fost trimis la Academia Teologică (din Sankt-Petersburg) ca bursier al statului.”

Cele descrise până aici de părintele Ioan de Kronstadt, referitor la modul prin care, copil fiind, a putut, prin rugăciune, să depăşească greutăţile legate de însuşirea cunoştinţelor,seamănă izbitor cu situaţia în care s-a aflat şi adolescentul Bartolomeu,cel ce avea să devină marele sfânt al ruşilor Serghie de Radonej.

Fragmentul de mai sus l-am reprodus aproape în întregime pentru că ceea ce se spune în el a jucat un rol important în viaţa de rugăciune a părintelui Ioan, fapt confirma de altfel şi de el însuşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s