Când întraţi în biserică în timpul slujbei este ca şi cum aţi intra într-o altă lume: pentru voi timpul parcă a pierit şi începe veşnicia; auziţi foarte adeseori lauda adusă Fiinţei veşnice – Dumnezeu, iar preotul înalţă în taină, în fiecare rugăciune, laudă Celui mai înainte de veci.
În timpul slujbei, auzim adeseori: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, pentru a ne aduce aminte că Dumnezeul nostru în Treime este Dumnezeul măririi şi că noi aparţinem în veci împărăţiei lui Hristos care nu va avea sfârşit şi pentru ca să tindem neîncetat din toate puterile spre această veşnică împărăţie, pentru a nu ne lipi de lucrurile şi desfătările pământeşti, trecătoare, deşarte, pentru a ne aduce aminte neîncetat de chemarea noastră la viaţa veşnică, nestricăcioasă, prin patimile răscumpărătoare, moartea şi învierea lui Iisus Hristos.
Intrând în biserică în timpul slujbei, veţi auzi rostindu-se înainte de orice şi mai des decât orice, cuvântul “veci” (vecii vecilor în ecfonisele preotului) şi simţiţi că dintr-o lume deşartă, coruptă, pervertită, trecătoare, aţi pătruns într-o altă lume, nouă, cerească parcă, veşnică; acest fapt ar trebui să înalţe în chip deosebit sufletele noastre şi să le distragă – cel puţin pentru acel răstimp- de ceea ce este vremelnic şi pieritor; dar obişnuinţa şi neatenţia sau o insuficientă meditare la ceea ce se glăsuieşte şi se citeşte în biserică a făcut ca gândul la venicie să dispară parcă cu totul, din minte şi din inimă, sau să treacă prin suflet cu mare repeziciune, într-o fugă. În aceste ecfonise însă, se află cuprinsă, printre altele esenţa teologiei creştine şi este afirmată veşnicia lui Dumnezeu Cel în Trei Ipostase şi nemurirea sufletului.
Sfântul Ioan de Kronstadt 