Viaţa

Cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist

Spovedania o dată pe an (în Postul Mare) era obligatorie pentru toţi cetăţenii ortodocşi, iar preoţii trebuiau să raporteze la poliţie achi­tarea acestei obligaţii „civice” (aşa-numita govenie). îm­părtăşania era recomandată doar o dată pe an (de Paşti) chiar şi de Catehismul mitropolitului Filaret. Credincioşii trăiau practic izolaţi de viaţa sacramentală şi harică a unei Biserici oficiale degradate la rangul unui simplu sector în cadru departamentului afacerilor interne al statului (ală­turi de poliţie şi jandarmerie).

Nu e nici o mirare că în aceste condiţii cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist ce masca la oraşe materialismul cel mai cras şi indiferentismul spiritual al aristocraţiei şi elitelor, iar la sate obscurantismul şi superstiţiile de tot felul. Situaţia era, evident, agravată de decalajele economice şi sociale consi­derabile, şi de radicalizarea „intelighenţiei”, câştigată tot mai mult de ideile materialiste, socialiste şi revoluţionare

Pe acest fond de insatisfacţie generată de formalismul şi etatismul religiozităţii publice, dar în acord cu linia ge­nerală a reducţiei utilitariste şi ideologice a creştinismului la moralisme, pietisme, gnoze sau utopii secularizate, se înscrie şi deriva unei părţi însemnate a aristocraţiei peter-burgheze ca şi a unor întinse pături rurale spre sectaris­mul de tip neoprotestant. Anii 1860-1870 vor marca ast­fel ascensiunea „ştundismului” în satele din sudul Rusiei, iar în capitala Imperiului de pe malurile Nevei a „schismei din înalta societate” (cum o va numi scriitorul N. Leskov).

E vorba de epidemia de „conversiuni” de tip „revivalist” protestant produsă în nobilimea capitalei de predicile lor­dului G.V. Redstock (1843-1913) din anii 1874,1875-1876 şi 1878. în 1876 adepţii lui Redstock au întemeiat „Socie­tatea pentru promovarea gândirii religioase şi morale” con­dusă de un bogat filantropist din Sankt Peterburg, colo­nelul Vasili A. Paşkov, care şi-a pus palatul la dispoziţia organizaţiei şi a reuniunilor ei. Cenzura şi poliţia secretă ţaristă însă nu vor tolera activismul predicatorial şi filan­tropic al „paşkovismului”, suprimând reuniunile şi deter­minând în 1884 exilarea din Rusia a liderilor mişcării.

Secularizat, acest pietism individualist, moralist şi ni­hilist, îşi va găsi expresia doctrinară şi literară în „tolsto-ism”. Contemporan al părintelui Ioan, Lev Tolstoi (1828-1910) îşi va alcătui între 1880-1896 propriul „creştinism” şi propria sa „Evanghelie”, formulată în polemică deschisă cu statul ţarist şi Biserica Ortodoxă. Premiza fundamentală este cea a contradicţiei pretins ireconciliabile dintre Evan­ghelie şi Biserică, dintre Evanghelie şi civilizaţie (stat, cul­tură, tehnică, ştiinţă). Toate acestea ar bloca accesul la „creştinismul” autentic. Vinovate în primul rând de falsifi­carea Evangheliei prin „absurdităţile” dogmelor şi „super­stiţiile” riturilor ar fi Bisericile. Ele ar „hipnotiza” masele prin seducţia estetică a cultului şi le-ar „idiotiza” prin vio­lenţa ascetică a rugăciunii, posturilor şi supunerii oarbe faţă de autorităţi.

Tot efortul lui Tolstoi se va concentra în direcţia unei recreări a „creştinismului” ca religie morală şi umanitară, antistatală şi antiintelectuală. Ritualurile tre­buie excluse, dogmele eliminate, Vechiul Testament desfi­inţat, iar Noul Testament şi Evangheliile sever epurate de teologia („kabalistică”) paulină şi de miracole (naştere vir­ginală, înviere). întreg „creştinismul” s-ar reduce la „mo­rala” Predicii de pe Munte, concentrată şi ea în cinci pres­cripţii (afirmate sentenţios de prinţul Nehlindov în finalul romanului învierea, 1899) culminând în „neîmpotrivirea la rău”. în ultimă instanţă „sectarismul” educat al tolstois-mului ducea la o versiune nihilistă, gnostică, secularizată», a „creştinismului” constituit printr-un refuz nonviolent, dar nu mai puţin radical şi anarhic, al istoriei, Bisericii, statului, proprietăţii, serviciului militar şi culturii, dublat de o „trezire” morală de tip individualist şi întoarcerea la viaţa „simplă” şi nefalsificată a unui „popor” idealizat.

În criză în societatea Rusiei secolului XIX se afla deci însăşi înţelegerea naturii ecleziale a experienţei creştine, Biserica în specificul identităţii ei spirituale şi practica ei concretă, liturgic-sacramentală şi socială, mistică şi istori­că. O revigorare a conştiinţei ecleziologice axată pe ideea „sobornicităţii” o declanşaseră, ca reacţie, gânditorii reli­gioşi ruşi slavofili (mai cu seamă A. Homiakov). însă pro­iectul lor ecleziologic era unul tipic romantic, naţionalist, pur speculativ şi grevat de tendinţe utopice şi ideologice, fiind orientat în principal în direcţia unei demarcări criti­ce faţă de creştinismul occidental individualist (decăzut), căruia îi contrapunea imaginea idealizată a unui creşti­nism comunitar, autentic, păstrat de „poporul” rus (Bise­rică şi popor se identificau periculos în viziunea slavofilă, în experienţa misticei şi integratoarei „sobornicităţi”, de-ghizament religios al noţiunii „atotunităţii” din idealismul german).

 

Publicitate

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7