Voia păcătoasă primită la tinereţe, din înţelegere greşită, din lipsă de prevedere şi din obişnuinţa cea rea, rămâne în suflet şi în mădularele trupeşti până la anii maturităţii, iar uneori până la bătrâneţe şi îndeobşte toată viaţa. Adu-ţi aminte şi fereşte-te!
Ce este istoria neamului omenesc ? Istoria căderilor şi ridicărilor omeneşti, istoria clătinării gândurilor omeneşti, a vieţii familiale şi sociale, şi istoria căderilor împărăţiilor şi popoarelor sau a oraşelor şi a instituţiilor. Dar vremea noastră ce tablou ne înfăţişează ?
Un tablou de cădere a tuturor societăţilor. Unde este pricina acestei slăbiciuni a minţilor, păturilor sociale, instituţiilor, al căror rost este întărirea statului ce se clatină şi care, cu toate acestea, se clatină ele însele ? Unde este pricina întunecării, a slăbiciunii şi a căderii ? în necredinţă, în căderea de la Dumnezeu, de la preaînţeleptele Lui porunci, în nădăjduirea în propria raţiune oarbă, în urmarea propriilor patimi.
După faptă şi răsplată: fără Dumnezeu, fără raţiunea dumnezeiască, fără legea lui Dumnezeu, fără Biserica lui Dumnezeu, care e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), societăţile nu pot sta neclintite şi instituţiile lor nu pot avea temelie tare, şi ca atare se destramă toate, fiindcă s-a zis: fără Mine nimic nu veţi putea face (In. 15,5).
Aleargă la sfintele şi atotputernicele rugăciuni ale Maicii lui Dumnezeu, nu te lipsi de acest har. Ajunge rugăciunea ei pentru a-L pleca pe Dumnezeu spre milostivire faţă de toţi, şi faţă de tine. Amin.
În orice om, chiar dacă el este înţelept, se află şi multă prostie -uneori prostie respingătoare. Totdeauna păzeşte-te, omule, de tine însuţi, de propria ta prostie: această neasemuit de mare prostie este păcatul, de la care vine toată vătămarea şi pierzarea.
Văd în închipuire, cu ochii inimii, cum inima mea îl inspiră pe Hristos în sine, cum Acela pătrunde în ea, aducându-i, dintr-o dată, pace şi dulceaţă. Nu mă voi lipsi de Tine, Iubitorule de oameni, Tu care eşti respiraţia şi bucuria mea! Bolnav sunt fără Tine.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Uneori, când amărăciunea îţi cuprinde sufletul, ajungi să-ţi doreşti moartea. Să mori e lesne şi nici nu trebuie să aştepţi prea multă vreme. Dar oare eşti pregătit pentru moarte? Fiindcă nu se poate să nu ştii că după ce vei muri vei fi supus judecăţii, după cum ţi-ai trăit viaţa (Evrei 9, 27). Nu eşti pregătit de moarte şi, dacă ar fi să mori acum, a-i începe să tremuri din toate mădularele.
Nu-ţi bate gura degeaba, nu mai spune „mai bine ar fi să mor”, mai curând spune: „cum să mă pregătesc creştineşte de moarte, cu credinţă, cu fapte bune, îndurând cu inimă uşoară toate necazurile şi amărăciunile ce se vor abate asupra mea, ca să pot primi moartea fără frică, neînfruntat, cu pace, nu ca pe o teribilă lege a firii, ci ca pe o părintească chemare a părintelui ceresc Cel fără de moarte în împărăţia cea fără de sfârşit, făcută unui sfânt, unui fericit?” Adu-ţi aminte de acel bătrân care ducea în spate o povară grea şi care, nemaivoind să trăiască, a chemat moartea. Aceasta, ascultându-1, i-a ieşit în cale, dar bătrânul, speriindu-se, nu şi-a mai dorit moartea, preferând să-şi poarte mai departe povara cea grea.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Pentru a petrece ziua toată sfântă, în pace, fără de păcat, există un singur mijloc: cea mai sinceră şi cea mai fierbinte rugăciune, dimineaţa, îndată ce ne-am sculat din somn. Ea ni-L aduce pe Hristos în noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi în acest chip dă sufletului tărie pentru a ţine piept asalturilor răului. Dar pentru aceasta trebuie să ne păzim inima.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Cei ce trăiesc viaţă duhovnicească văd cu ochii inimii cum unelteşte diavolul, cum îi călăuzesc pe oameni îngerii păzitori, cum îngăduie Domnul, prin putere Sa, să fim supuşi ispitelor şi cum ne aduce mângâiere.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Păstrează numele lui Hristos în inimă, teme-te să nu-l pierzi, cu El pacea îţi va sălăşlui în inimă. Dacă îl vei pierde, îţi va fi greu să o iei de la început, strădania de a ţi-l lega din nou de inimă, după ce ai căzut, va fi foarte mare şi mulţi plătesc pentru aceasta plângând cu amar. Ţine-te de Hristos, cu toată puterea, însuşeşte-ţi-L, nu pierde sfânta îndrăznire în faţa Lui.
Cuvintele de mântuire, scrierile Sfinţilor Părinţi, rugăciunile şi mai cu seamă cuvintele Cuvântului Ipostatic însuşi sunt cu adevărat apă vie. Apa este curgătoare, cuvântul curge şi el ca apa. Apa împrospătează şi dă viaţă trupului; cuvintele de mântuire dau viaţă, umplu sufletul de pace şi bucurie sau de umilinţă şi zdrobire a inimii, pentru păcate.
Ai grijă toată viaţa de inima ta, caută spre ea şi ascult-o, încearcă să descoperi ce o împiedică să se unească cu Dumnezeu, izvorul a toată fericirea. Va fi aceasta ştiinţa ştiinţelor, cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea lesne descoperi ce te desparte de Dumnezeu şi ce te apropie şi te uneşte cu El.
Despre aceasta poate depune mărturie inima însăşi, atât cea aflată în legătură cu Dumnezeu, cât şi cea care s-a rupt de El. Diavolului îi convine cel mai mult să se interpună între inima noastră şi Dumnezeu. El ne îndepărtează de Dumnezeu, prin patimi şi prin pofte trupeşti sau prin goana după lux şi după onoruri în viaţă.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)