– Păcătuim mai uşor acasă, în mediu unde ne simţim nestânjeniţi

Poartă-ţi de grijă, fii atent la patimile tale, îndeosebi atunci când eşti la tine acasă, unde ele ies nestânjenite la vedere, precum cârtiţele când se simt neameninţate. Când nu suntem în mediul nostru de acasă, pati­mile caută de obicei să se ascundă sub o mască mai respectabilă, iar acolo nu mai avem posibilitatea să punem pe fugă aceste cârtiţe negre care sapă la temelia integrităţii noastre sufleteşti.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări

Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări, între care există o profundă deosebire. O stare este aceea care înseamnă pace, bucurie, inimă largă şi deschisă; o alta e cea în care domină suferinţa, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului desăvârşit dintre suflet şi legile Creatorului. La originea celei de-a doua stări stă încălcarea sfintelor sale porunci. Pot observa şi observ realmente cum în­cepe o stare sau alta. Presimt şi pe una, şi pe cealaltă. Ştiu ce se întâmplă întot­deauna: dacă stârpeşti de la început sămânţa născătoare de suferinţă şi strâm­torare, stârpeşti şi roadele ei, adică suferinţa şi strâmtorarea sufletului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cum se poate demonstra că păcatul este un chin?

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dum­nezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.

Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea haru­lui este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei din­colo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci când mă aflu prins de păcat? Mi se întâmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pârjolesc ca în foc, dar rămân de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, până când, văzându-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcat­ului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău

treeOrice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău nu fiindcă e în firea lui să fie aşa, ci fiindcă diavolul s-a stră­duit din răsputeri să-1 facă aşa. Observaţi-vă pe voi înşivă, observaţi-i şi pe alţii atunci când devin irascibili şi răi, când voi înşivă şi ei aţi fi fost în stare să faceţi una cu pământul pe cineva care vă duşmăneşte în mod real sau nu­mai vi s-a părut că o face.

Comparaţi această stare cu liniştea care vă cuprin­de şi îi cuprinde şi pe alţii (uneori foarte repede, prin lucrarea îngerului pă­zitor), blândeţea, bunătatea de caracter care reapar la propria voastră persoa­nă sau la alţii, trecerea de la o anumită stare la contrariul ei. Vă veţi spune în sine: acesta pare un alt om, nu seamănă cu cel care cu puţin timp în urmă era plină de mânie şi răutate. Acest om este cel „din care ieşiseră demonii… şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35) (adică blând şi smerit), cuminţit şi întreg la minte. Oare să nu se mai afle în el nici urmă din vechea răutate şi din nebunia de mai înainte? Unii tăgăduiesc existenţa duhurilor rele.

Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viaţa unor oameni arată limpede că ele există. Dacă fiecare efect are propria sa cauză şi dacă pomul se cunoaşte după roade, cum ar putea să nu se vadă în cineva, care este cuprins de o furie dementă, duhul rău care lucrează în el şi care nu se poate mani­festa decât într-un mod care îi este întru totul propriu. Poate cineva să nu recunoască în dezlănţuirea de ură a cuiva pe începătorul a toată răutatea? Mai mult decât atât, omul care s-a molipsit de ţâfnă şi iritare şi care emană ură simte desluşit în piept prezenţa unei forţe malefice; ea îi produce în suflet o cu totul altă stare decât aceea de care vorbeşte Mântuitorul, referindu-se la prezenţa Sa: „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Când este prezent cel rău, te simţi îngrozitor, simţi o apăsare trupească şi sufletească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Sufletul e în mijlocul omului

Ceea ce este de cea mai mare importanţă şi reprezintă elementul vital pentru orice făptură, aceea s-a ascuns de către Creator în adâncul făpturii. Putem observa aceasta pretutindeni. Bunăoară la om. Sufletul este aşezat în chiar mijlocul făpturii sale, în inimă, de aceea se şi spune adesea în loc de suflet – inimă şi în loc de inimă – suflet. „Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu” (Psalmul 142, 4); „Inimă curată zi­deşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmul 50, 11).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Sufletul mi-aduce dovezi despre prezenţa lui Dumnezeu

Sfântul Siluan - simţind puternic prezenţa lui Dumnezeu în suflet
Sfântul Siluan - simţind puternic prezenţa lui Dumnezeu în suflet

Dumnezeu Cel nevăzut şi atoatefăcător vine în atingere la modul sensibil cu sufletul meu nevăzut, care, în urma acestei atingeri, se umple de o minunată linişte şi de o bucurie cerească.

Dovezi despre prezenţa lui Dumnezeu nu-mi aduc ochii (ca în cazul obiectelor obişnuite ale exis­tenţei), nici urechile pe calea cuvintelor şi sunetelor vocii, nu acestea fac să ajungă la mine „semnale” de la Cel de necuprins; mi le aduce sufletul, care, ca să zic aşa, se pătrunde de Dumnezeu.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când diavolul ni se află în inimă

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă­toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cel rău se-mpotriveşte la citirea Cuvântului lui Dumnezeu

3414320-mdÎn omul nostru cel vechi este o apucătură: la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a cărţilor de slujbă, a cărţilor Sfinţilor Părinţi şi îndeobşte a cărţilor sfinţite, el se împotriveşte uneori în taină celor rostite şi scrise. Este vorba de glasul tainic al potrivnicului-satana, cel dintâi care s-a în­văţat şi a învăţat duhurile căzute şi oamenii să se împotrivească lui Dum­nezeu, sfântului Său adevăr şi sfintei Sale dreptăţi. Astfel, am băgat şi bag de seamă că el mi se împotriveşte şi mie, se împotriveşte inimii mele şi minţii mele, se împotriveşte în taină, la citirea rugăciunilor, canoanelor, stihirilor, Simbolului credinţei. Şi eu sunt dator să mă lupt şi să dobor uneltirile lui. O, ticălosule, depărtează-te de la mine, vrăjmaş al adevăru­lui şi al dreptăţii dumnezeieşti! Tu îi duci la minciună, la blestem şi la moarte pe cei care te ascultă, cum ai făcut cu Adam şi Eva.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Schimbă-te! Dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc

216771-mdDin zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12). Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumne­zeu, puterea harului, şi puterea dia­volului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.

 

Omul este dator să se silească pentru a aţâţa în sine focul dumnezeiesc, fo­cul credinţei şi al iubirii de Dumne­zeu şi de aproapele. Omul şi-a pier­dut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blân­deţea, şi a umplut sufletul său de toate păcatele. Iată, de pildă, nici tu nu ai curăţia inimii: este o mare pier­dere, trebuie să redobândeşti curăţia aceasta. Nu ai împreună-simţire faţă de aproapele în necazul, nevoia, să­răcia, boala lui? Schimbă-te.

 

Nu ai osârdie la rugăciune, nu ai gust du­hovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cu­vântului lui Dumnezeu ? Preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi au­zul duhovnicesc, ca să asculţi cu dra­goste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi a fapte­lor celor bune. Răul se luptă din răs­puteri cu omul, trăgându-l la sine, iar binele îl atrage prin frumuseţea sa duhovnicească, prin pacea sufleteas­că, prin libertatea duhovnicească pe care o dă; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice ca plată pentru biruinţa asupra patimilor. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pre scaunul Meu, precum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl pre scau­nul Lui (Apoc. 3,21).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele Însemnări)

 

 

– Vrei să vezi ce eşti fără Dumnezeu?

Dacă m-ar părăsi bunătatea lui Dumnezeu, aş rămâne om vechi, cu totul în păcate, care au în­ceput în tinereţile mele şi în parte continuă până acum, şi aş fi cu totul beznă şi întuneric, necurăţie şi pu­toare. Dar bunătatea lui Dumnezeu mă curăţeşte, mă sfinţeşte, mă lumi­nează, mă înnoieşte, mă bineînmiresmează şi mă împodobeşte neîncetat. Slavă Domnului pentru acest lucru !

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)