– Diavolul nu ţi-ar face nici un rău dacă n-ar găsi ceva în tine de care să se agaţe

Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei, îndurărilor şi al iubirii de oameni (Psalmul 102, 8 ş.a.), şi nu Dumnezeul chinurilor şi al pe­depselor. Chinurile vin ca o consecinţă a păcatului, ele fiind şi partea acelor fiinţe fără trup care l-au părăsit pe Dumnezeu. De aceea, dacă te căieşti, sin­cer, din inimă, poţi crede că vina pentru chinurile şi suferinţele tale o poartă păcatul şi diavolul, dar nu numai acestea, ci şi tu însuţi, fiindcă diavolul nu ţi-ar fi putut face nici un rău dacă n-ar fi găsit ceva în tine de care să se agate.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

– Cât de repede şi de uşor ne poate mântui Domnul nostru!

Cât de repede şi de uşor ne poate mântui Domnul nostru! într-o clipită, pe neaşteptate, pe nebăgate în seamă. Adesea am fost în tim­pul zilei un mare păcătos, iar seara, după rugăciune, am mers la culcare în­dreptat şi mai alb decât zăpada, prin darul Sfântului Duh, cu inima plină de dulceaţă şi de o adâncă pace.

Cât de uşor îi este Domnului să ne mântuiască, în seara vieţii noastre, în amurgul zilelor noastre! Mântuieşte-mă, mântuieş-te-mă, o, Preabunule Doamne, primeşte-mă în cereasca Ta împărăţie. Totul îţi este cu putinţă. Sluga „pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-1 facă să stea” (Romani 14, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Viaţa noastră este o necontenită punere la încercare

Viaţa noastră este o necontenită punere la încercare prin împre­jurările lumeşti şi prin ciocnirile cu oa­menii, ca să se vadă câtă aplecare au sufletul şi inima noastră către credin­ţă, către nădejde, către dragostea de Dumnezeu, Făcătorul lor, şi către dra­gostea de aproapele, şi câtă aplecare au către păcat şi către feluritele patimi trupeşti lumeşti sau către ascultarea faţă de diavol, care lucrează prin pati­mile trupeşti şi prin înşelările lumii.

Fericit cel care va pricepe această adâncă sarcină şi va merge cu pas si­gur spre Dumnezeu, biruind ispitele venite de la trup şi de la lume, luptându-se cu lumea şi cu stăpânitorul ei, care ne caută neîncetat să ne amă­gească prin pofta trupului, prin pofta ochilor şi prin trufia acestei vieţi. Sfin­ţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu ne slu­jesc drept pildă în viaţa noastră.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

– Schimbă-te! Dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12). Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumne­zeu, puterea harului, şi puterea dia­volului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.

 

Omul este dator să se silească pentru a aţâţa în sine focul dumnezeiesc, fo­cul credinţei şi al iubirii de Dumne­zeu şi de aproapele. Omul şi-a pier­dut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blân­deţea, şi a umplut sufletul său de toate păcatele. Iată, de pildă, nici tu nu ai curăţia inimii: este o mare pier­dere, trebuie să redobândeşti curăţia aceasta. Nu ai împreună-simţire faţă de aproapele în necazul, nevoia, să­răcia, boala lui? Schimbă-te.

 

Nu ai osârdie la rugăciune, nu ai gust du­hovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cu­vântului lui Dumnezeu ? Preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi au­zul duhovnicesc, ca să asculţi cu dra­goste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi a fapte­lor celor bune. Răul se luptă din răs­puteri cu omul, trăgându-l la sine, iar binele îl atrage prin frumuseţea sa duhovnicească, prin pacea sufleteas­că, prin libertatea duhovnicească pe care o dă; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice ca plată pentru biruinţa asupra patimilor. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pre scaunul Meu, precum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl pre scau­nul Lui (Apoc. 3,21).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele Însemnări)

 

 

– Omul se amuză de stare lui de păcătoşenie

Deci, dacă v-aţi sculat împreună cu Hristos, cele de Sus să cău­taţi, unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col. 3,1). Pen­tru a înţelege pe deplin cuvintele acestea, trebuie să ne amintim că prin păcat omul a căzut pe deplin de la Dumnezeu şi s-a făcut cu totul pă­mântesc, lumesc, nu al lui Dumne­zeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, cum se cădea să fie; s-a făcut rob al nebu­niei, al deşertăciunii şi stricăciunii, şi nu numai că nu era turburat de sta­rea sa, ci chiar se amuza, cum face şi acum; la pocăinţă nu se gândea şi nu-şi dădea seama că are neapărată e voie de ea, la fel cum nu-şi dau seama acum de lucrul acesta scriitorii t mândri şi îndeobşte toţi oamenii cei mândri, care au uitat că sunt viermi, nu oameni, pământ şi cenuşă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele Însemnări)

– Deprinde-te să birui în tine păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu

Împărăţia Cerurilor, adică sfinţe­nia, curăţia, dreptatea, înfrânarea, rugăciunea, întreaga înţelegere, dragostea de Dumnezeu şi de aproa­pele se ia cu sila (Mt. 11, 12), altfel spus se atinge cu ajutorul haric al lui Dumnezeu de către cel ce plăteşte preţul necontenitei silinţe proprii.

Trupul se împotriveşte duhului, adi­că oricărei virtuţi, ca să nu facem ceea ce vrem pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului şi pentru folosul aproapelui. Se cere din partea omului împotrivire faţă de orice rău, faţă de orice patimă, faţă de orice poftă, şi deprinderea, însuşirea fiecă­rei virtuţi. Viaţa de acum este şcoală duhovnicească, luptă, nevoinţă, răz­boi cu păcatul sau cu duhurile răută­ţii cele de sub cer, care se luptă cu noi în scop rău.

Fiecare are nevoie să se deprindă a birui în sine păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu, căci fără Dumnezeu nu ajungi nici până la prag, şi de la Dumnezeu sunt date toate puterile spre viaţă şi bună cre­dinţă: trebuie doar să nu ne lenevim a le folosi. Vreţi să vă învăţaţi a răpi cu sila împărăţia Cerurilor ? învăţa-ţi-vă de la sfinţi felul cum s-au nevoit ei, cum s-au silit în fel şi chip, ce le­pădare de sine aveau, ce neîmpătimire de bogăţie, de cinstea şi de slava lu­mească, de îndulcirile trupeşti, ce osârdie pentru Dumnezeu, ce rugă­ciune neîncetată, ce osteneală, ce fap­te bune !

Şi cât de neabătuţi au ajuns la împărăţia lui Dumnezeu! Niciunul dintre ei nu a fost ruşinat – toţi au pri­mit viaţa nestricăcioasă şi slava veş­nică, veşnica fericire, şi se află în afara oricărei temeri de a pierde împărăţia Cerurilor, pe care au agonisit-o. Urmaţi-le şi voi, fiecare după puterea sa; citiţi, ascultaţi Cuvântul lui Dum­nezeu, luaţi aminte, pricepeţi, năzuiţi fără încetare către scopul vieţii voas­tre, şi veţi primi fericirea cea veşnică. V-aţi ostenit, într-un fel sau altul, pentru bunăstarea cea pământească: osteniţi-vă mai ales pentru primirea vieţii veşnice. Căutaţi mai întâi împără­ţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte (bunătăţile pământeşti) se vor adăuga vouă (Mt. 6,33).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

 

– Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor

Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor şi bă­gau de seamă dacă nu cumva se cui­băreşte în ea vreo lipsă de bunăvoin­ţă, vreo răutate sau ură faţă de cine­va, vreo părtinire, vreo lăcomie – şi smulgeau neîntârziat aceste rădăcini diavoleşti, aruncau această plămadă a iadului, după cum făceau şi cu toa­te celelalte patimi. Ei tăiau neîntârzi­at, din râvnă dumnezeiască, toate ră­dăcinile şi rădăcinuţele şi nu le îngă­duiau să se întindă, ca să nu-i înăbu­şe, ca să nu-i despartă de Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Doctoria duhovnicească a pocăinţei

Ca un Doctor milostiv, Dumne­zeu ne-a dăruit nouă, păcăto­şilor, care bolim de nenumărate pa­timi, doctoria duhovnicească a pocă­inţei, ca să trăim prin ea. Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumi­nă.

Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a pli­nit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatu­lui.

Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine de bunăvoie jert­fă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa: dar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei înţelepţi cu adevărat se folosesc de ea cu osârdie, se schimbă cu schimbarea dumnezeiască, se fac oa­meni noi, cu gânduri, dorinţe, pla­nuri, fapte noi, şi se mântuiesc, se lu­minează şi devin ai lui Dumnezeu. Numai necredincioşii sunt vicleni, trufaşi, încăpăţânaţi şi leneşi: ei pier.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Aş vrea să-L văd pe Dumnezeu

Aş vrea să văd Bunătatea, Lu­mina, Frumuseţea Cea dintâi, înţelepciunea Cea nesfârşită, Puterea Care a zidit toate, Care le poartă şi le îndrumă, dar nu sunt gata – sunt ne­curat cu inima. Am această făgăduin­ţă: sa ne curăţim pre noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, fă­când sfinţenie întru frica lui Dumnezeu (2 Cor. 7,1).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

– Cu cât faci mai mult păcatul cu atât slăbeşti în voinţa de a face binele

Doar Dumnezeu ne poate da putere să facem binele, prin iertarea păcatelor în faţa preotului.

Pe măsură ce sunt repetate pă­catele, ia naştere deprinderea cu ele; pe măsură ce sunt repetate pă­catele, voinţa de a face binele slăbeş­te tot mai mult, iar voinţa de a face răul se întăreşte – aşa încât devine greu să te mai împotriveşti păcatului. Trebuie să ne învăţăm cu fiecare vir­tute în aşa fel ca ea să se facă în om ca o însuşire firească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)