Cultul divin al Bisericii Ortodoxe este, pe de o parte, o expresie bine alcătuită prin Duhul Sfânt de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi faţă de Supremul Creator şi Proniator al lumii a evlaviei, uimirii, recunoştinţei, pocăinţei noastre, a cererii de milostivire, a dragostei noastre de fii, a laudei, bucuriei şi a feluritelor noastre nevoi şi cereri în legătură cu Dumnezeu; iar, pe de altă parte, cultul divin este un izvor al harului, prin care harul ceresc revarsă din belşug toate darurile Lui asupra celor ce Îl slujesc cu inima deschisă: darul milei, al păcii, al mângâierii, curăţiei, sfinţirii, luminării, vindecării, înnoirii şi – ceea ce este culmea mărinimiei dumnezeieşti – darul îndumnezeirii (în Liturghie sau împărtăşanie).
Lăcaşul bisericii şi cultul divin este o personificare şi esenţializare a întregului creştinism: aici se vesteşte în cuvânt, în persoane şi în acte toată economia mântuirii noastre, întreaga istorie sfântă şi bisericească, toată bunătatea, înţelepciunea, credincioşia şi neschimbabilitatea lui Dumnezeu în actele şi făgăduinţele Sale, dreptatea şi sfinţenia Lui, veşnica Lui putere. Există aici o armonie întru totul minunată, o extraordinară relaţie logică între întreg şi parte: acea înţelepciune dumnezeiască, accesibilă celor simpli, celor credincioşi, celor ce iubesc din inimă; acea inteleociune a lui Dumnezeu ascunsă, rânduită mai înainte de veac [cf. 1 Co 2, 7; Rm 1, 11].
Cultul divin este pentru fiinţele cuvântătoare o expresie înaintea Fiinţei Supreme a evlaviei, uimirii, recunoştinţei, iubirii, laudei şi feluritelor nevoi, împreună cu rugăciuni pentru realizarea lor. Cultul divin, îndeosebi cel al Bisericii Ortodoxe e o preamărire de cea mai mare evlavie a Creatorului, Proniatorului şi Mântuitorului nostru cu pomenirea minuantelor Sale fapte întru bună vieţuire şi mântuire a noastră prin intermediul sfinţiţilor slujitori ai altarului Domnului; o manifestare a recunoştinţei pornite din adâncul inimilor, pentru nenumăratele binefaceri de care ne-a învrednicit, îndeosebi pentru mântuirea în Hristos de păcat, de blestem şi de moarte, o exprimare smerită a feluritelor noastre trebuinţe, cu rugăciuni de îndeplinire a lor.
În cultul divin se exprimă întreg destinul omenirii, de la început şi până la sfârşitul veacurilor: îl el se exprimă pe de o parte, tot măreţul chip al lui Dumnezeu în om, iar, pe de altă parte, toată stricăciunea lui prin păcat, toate neputinţele lui, conştiinţa acestei stricăciuni şi a acestei neputinte; în cultul divin se arată tot ce are mai bun omenirea, cu toată deschiderea şi sinceritatea, fără a ascunde părţile de umbră. De aceea, a nu iubi cultul divin e ca şi cum nu te-ai iubi pe tine însuti. Toţi cei ce-şi poartă de grijă cu adevărat, de sufeltul său de trupul lor, iubesc din tot sufeltul cultul divin şi le place să ia parte la el.
Cultul divin al Bisericii Ortodoxe, cel zilnic, cel săptămânal sau anual este foarte variat, cu un conţinut bogat are un efect plăcut şi înviorător asupra sufeltului: pe de o parte, în el sunt zugrăvite neîncetat bunătatea, înţelepciunea, măreţia, dreptatea, sfinţenia şi puterea cea mai presus de fiinţă a Domnului, prin care a creat, ţine şi conduce întreaga făptură; în ele se închipuie îndeosebi (la Liturghie) viaţa lui Iisus Hristos, învăţătura să, minunile, patimile, moartea, îngroparea, învierea şi inaltarea Sa la ceruri; pe de altă parte, sunt închipuite şi proslăvite feluritele nevoinţe ale sfinţilor care au bineplacut lui Dumnezeu cu rugăciuni de mijlocire pentru noi înaintea lui Dumnezeu; mai este închipuită de asemenea toată viaţa omului păcătos, căderea lui, sărăcia şi goliciunea lui sufletească de după cădere, suspinele sale, lacrimile de pocăinţă, rugăminţile de milostivire către Dumnezeu şi chemarea drept mijlocitori a sfinţilor lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan de Kronstadt 