Explicarea Liturghiei

Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului…Aceste cuvinte vin în continuarea rugăciunii precedente: Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Sensul este acesta: trimite-ne Duhul Tău Cel Sfânt în ceasul acesta, pentru că Ele (Sfintele daruri) să slujească celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului (din patimile vieţii), spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre simţirea în noi înşine a Împărăţiei cerurilor, spre îndrăznire către Dumnezeu, iar nu spre judecată sau osândă.

Prin aceasta, Biserica luptătoare de pe pământ Îl înfăţişează parcă pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi răscumpără cu sângele Său păcatul lumii, pe toţi cei ce au trăit în Legea Veche şi în Legea Nouă: protoparinti, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, asceţi şi tot sufletul cel drept care s-a savrsit în credinţă; mulţumeşte pentru ei Mielului lui Dumnezeu care, în anii cei din urmă, a binevoit a Se întrupă din Preacurata Fecioară, a lua toată firea noastră, a ne lumina, a pătimi şi a muri pentru noi şi îi face pe aceştia mijlocitori pentru noi. Mai ales aduce în chip deosebit, un prinos de recunoştinţă Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvantatei, Slăvitei Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoare şi pururea Fecioară Maria; după care pomeneşte sfântul sau sfinţii zilei şi roagă pe Dumnezeu să ne cerceteze prin rugăciunile lor.

Urmează apoi o rugăciune plină de străpungere şi deosebit de mişcătoare a Bisericii adresată Mielului lui Dumnezeu pentru toţi cei răposaţi şi pentru cei vii; ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru ca sufletele celor adormiţi să-şi găsească odihnă acolo unde străluceşte faţa lui Dumnezeu şi roagă pe Domnul să pomenească întreg episcopatul ortodox, care drept învaţă cuvântul adevărului, toată preoţimea şi cea întru Hristos diaconime şi tot cinul bisericesc; se aduce slujba cuvântătoare pentru întreaga lume, pentru sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; pentru toţi cei ce petrec în curată şi cinstită vieţuire adică îndeosebi pentru monahii care au depus voturile curăţeniei şi castităţii, pentru Suveran, pentru toată casa împărătească, palatul şi oştirea lui, se cere de la Domnul să i se dea domnie paşnică, pentru ca şi noi întru liniştea lor să trăim în linişte şi pace, întru toată cucernicia şi curăţia.

Apoi se face cu glas înalt pomenirea stăpânirii bisericeşti legiuite celei mai înalte, Sfântul Sinod, a arhiereului cetăţii sau ţinutului şi Cel Atotbun e rugat să –i dăruiască pe dânşii sfintelor Sale biserici în pace, întregi – adică cu dreaptă înţelepciune -, cinstiţi, sănătoşi, îndelungaţi în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Său, ferindu-i de cugetarea cea vicleană şi stricăcioasă; apoi Domnul e rugat să-şi aducă aminte de oraşul acesta şi de cei ce locuiesc într-însul (sau întreaga ţară), de toate oraşele şi satele şi de cei ce cu credinţă locuiesc într-însele; de cei ce umblă pe mare, de cei ce călătoresc, de cei aflaţi în neputinţă şi în suferinţă, de cei robiţi şi pentru mântuirea lor, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele biserici, de cei ce-şi aduc aminte de cei lipsiţi (să ne aducem aminte de săraci – Ga 2, 10) cu fapta iar nu cu vorba, şi pentru că peste toţi Domnul să-Şi reverse mila Sa pentru măreaţa şi înfricoşătoarea Jertfă.

Urmează apoi ecfonisul: să ne dea Domnul nouă tuturor cu o gură şi cu o inimă a mări şi a cinsti preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Acest ecfonis şi această rugăciune vin aici la vremea potrivită; este mare lucru să se roage credincioşii “ cu o gură şi cu o inimă”; o asemenea unanimitate în rugăciune poate să ceară de la Dumnezeu toate bunătăţile; de aceea toţi trebuie îndemnaţi cât main des şi cât mai mult spre rugăciunea cu un suflet şi să se roage lui Dumnezeu cu o asemenea rugăciune. Dar deseori diavolul seamănă printre noi sămânţa sa şi-i cerne pe cei ce stau în biserică ca pe grâu [cf. Lc 22, 31].

Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi!: după ce mai înainte a pomenit aparte feluritele stăpâniri şi tagme omeneşti, acum li se doreşte în general tuturor să aibă parte de milă de la Dumnezeu. Urmează ectenia de cerere: fiindcă noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite [Rm 8, 26]. Pentru ce se roagă pentru noi Duhul Sfânt? Pentru zi sfântă, desăvârşită, cu pace, fără de păcat şi celelalte.

Publicitate

Nici un suflet să nu rămână rece

Pe Tine Te lăudam, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru. În timpul cântării acestor cuvinte, întreaga Biserică, toţi cei ce stau în sfântul locaş, trebuie să se roage împreună cu sfinţiţii slujitori ca Tatăl Ceresc să trimită Duhul Său Cel Sfânt asupra noastră şi a Darurilor ce sunt puse înainte şi să citească pentru sine rugăciunea: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie; Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepădă de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. În acest timp, nici un suflet nu trebuie să rămână rece, ci fiece suflet trebuie să se înflăcăreze de iubire pentru Domnul; răcesc sufletul – reamintesc ce am spus – grijile şi patimile de fiecare zi cum ar fi: plăcerile, lăcomia după câştig, iubirea de avuţii, mânia, vrajbă, invidia, gelozia. În aceste momente, mai mult ca oricând, sufletele noastre să ne fie asemeni unior făclii aprinse, unor cădelniţe arzande, răspândind bună-mireasma, asemeni tamaiei ce se înalţă sus: fiindcă în aceste minute se săvârşeşte înfricoşătoarea taină a prefacerii prin Duhul lui Dumnezeu a pâinii şi vinului în Preacuratul Trup şi Sânge ale lui Hristos iar pe Sfânta Masă Se arăta Dumnezeu în Trup.

 

 

 

Privelişte a nesfârşitei iubiri

Ce privelişte dumnezeiască Liturghia! Privelişte a nesfârşitei iubiri, înţelepciuni, atotputernicii, dreptăţi, sfinţiri şi înnoiri a fiinţei umane corupte de păcat; gustare a nesfârşitei dulceţi, frumuseţi, lumini, fericiri şi sfinţenii, a veşnicei dreptăţi, atotputernicii, bunătăţi şi înţelepciuni a lui Dumnezeu. Mintea nu se satură nicicând de această dulce şi luminoasă contemplare, nici inima de farmec şi fericire, cugetând la această taină a neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc aflat la pierzanie.

– Noi însă părăsim Biserica, preferăm să mergem mai bine la teatru, această şcoală a deşertăciunii, unde sufletul nostru nemuritor nu află nici o hrană, nici tămăduire, nici curăţie, nici ajutor; unde uneori se ajunge chiar la profanarea a tot ce-i sfânt, unde nu se obişnuieşte a se rosti numele lui Dumnezeu decât în glumă sau cu făţărnicie, unde aşa- numitele pasiuni nobile sunt aduse neruşinat la lumina zilei; unde ridică capul sus fără sfială o lume plină de vicii şi păcate, cea care L-a răstignit şi-L răstigneşte pe Domnul!

 

 

 

O sfântă cutremurare aleargă prin toate mădularele

Luaţi, mâncaţi…Beţi dintru acesta toţi…Cine poate pricepe pe deplin marea binefacere dată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos în taina Euharistiei sau Împărtăşaniei? Nimeni, nici chiar mintea îngerească, fiindcă aceatsa binefacere este infinită şi necuprinsă, ca Însuşi Dumnezeu, ca însăşi bunătatea, înţelepciunea şi atotputernicia Sa. Ce iubire ni se arată nouă, păcătoşilor, în fiecare zi, prin Liturghie! Ce apropiere a lui Dumnezeu de noi! Iată-L aici, pe sfântul prestol, în fiecare zi, în chip fiintial, în toată Dumnezeirea şi omenitatea Sa, dandu-Se spre gustare credincioşilor, sau pentru a fi dus de preot în casele credincioşilor spre impartsairea bolnavilor.

Ce minunată comuniune, ce prefacere a Dumnezeirii în omenitatea noastră căzută, neputincioasă, păcătoasă, dar nu în păcat, acesta fiind ars de focul harului! Ce noroc, ce fericire pentru firea noastră care primeşte întru sine Dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos Dumnezeu şi se uneşte cu El! În această primire a lui Hristos în credinţă înăuntrul nostru e curăţia, sfinţirea, izbăvirea noastră de păcatele noastre şi vrăjmăşii noştri, înnoirea, puterea, tăria inimii noastre, daruri cereşti ce ni se dau de la Dumnezeu prin Liturghie! Dar cum se arată a fi creştinii în faţa ei? Cei mai mulţi se poartă cu răceală devenită obişnuinţă, cu neatenţie şi cu indiferenţă. Se împărtăşesc foarte rar cu Sfintele taine ţinând parcă să respecte cu tot dinadinsul obiceiul pe care şi l-au statornicit: o dată pe an. De ce nepreţuită comoara dumnezeiască, de ce dar dumnezeiesc, fără de moarte şi dătător de viaţă, de ce ajutor dumnezeiesc nu se lipsesc ei însă prin aceasta! Iată de ce nu putem spune că creştinii ortodocşi duc o viaţă adevărată, o viaţă în duhul lui Hristos. Iată de ce s-au înmulţit viciile şi nenorocirile. Iată de ce împotriva noastră s-a înarmat toată făptură, toate stihiile aratandu-se răzbunătoare, asemeni vrăjmaşilor lui Dumnezeu: şi apa, şi focul, şi văzduhul, şi moartea în toate chipurile.

În cuvintele Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu e un ocean de iubire al Dumnezeirii pentru neamul omenesc. Are la ce să se gandeasac fiecare, cugetând adânc şi nepatimas la destinul pe care Dumnezeu L-a hărăzit neamului omenesc, adancindu-se în sine însuşi. O sfântă cutremurare aleargă prin toate mădularele, prin toată fiinţa fiecărui om ce nu vine la biserică cu idei preconcepute şi nu este legat de pofte şi desfătări lumeşti, atunci când aude cu urechea inimii aceste cuvinte rostite de sfinţii slujitori.

Câtă dragoste desăvârşită! Atotcuprinzătoare! Atotputernică! “Domnul şi Făcătorul a toate, fără de patimi fiind s-a sărăcit pe Sine, unindu-se cu noi şi datu-s-a pe Sine spre junghiere; mâncaţi cu adevărat trupul Meu şi va întăriţi în credinţă”. Ce-i aducem lui Dumnezeu semn de recunoştinţă pentru iubirea această pentru noi? Îi hrănim oare pe cei ce flămânzesc? Le dăm să bea celor ce însetează? Îi îmbrăcăm pe cei goi ? Îi cercetăm pe bolnavi şi pe cei închişi în temniţă ? Doar în persoana lor, ca nişte mădulare ale Sale, cere ajutorul nostru Însuşi Hristos, Mântuitorul nostru, Cel ce S-a jertfit pentru noi!

 

 

 

Răspundem oare sincer?

Sus să avem inimile! – cheamă preotul în timpul Liturghiei înainte de sfinţirea Darurilor. La chemarea lui poporul răspunde: Avem către Domnul! Răspundem oare sincer? Nu, sau într-o foarte, foarte mică măsură. Fiindcă inimile majorităţii oamneilor sunt înlăturate de pământ prin tot felul de împătimiri ale vieţii.

Nu este uşor ca inima să se înalţe dintr-odată la Domnul; pentru aceatsa creştinul trebuie să trăiască necontenit în Dumnezeu, să-L iubească, să mediteze adânc la faptele proniei Sale, să le preţuiască la adevărata, mântuitoarea lor valoare, să şi le însuşească cu sufletul şi cu inima şi să fie pe pământ un cetăţean al cerului.

Noi însă venim la biserică distraţi, apăsaţi d efelurite patimi şi pofte ale vieţii, care ne ţin legaţi de pământ. Unde este atunci acel “ sus să aveţi inimile”, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte. În acel timp ni se cere să ne predăm în chip desăvârşit Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici cu deplină credinţă şi încredere, cu cererile, cu mulţumirile, laudele aduse lui Dumnezeu; şi, pe lângă aceasta, cu inima curată, cu ura faţa de păcat în toate manifestările lui posibile şi iubire arzătoare faţă de dreptate în toate formele sale.

La fiecare sfântă Liturghie aducem jertfă de mulţumire pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pentru toţi Sfinţii; şi ei mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, cerandu-I să ne ierte greşelile şi să ne dăruiască mare milă.

 

 

 

Harul Domnului

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi [2 Co 13,13]. Această urare apostolică este rostită de sfinţitul slujitor într-un moment cum nu se poate mai potrivit, adică înainte de săvârşirea Tainei. Harul lui Iisus Hristos, miluitor, curăţitor, mântuitor, învăţător şi întăritor al sufletului nostru, ne este de trebuinţă în toată vremea şi în tot ceasul; acum însă în aceste minute înfricoşătoare şi cereşti, când împreună cu noi slujeşte mulţime de oaste cerească, înconjurând cu frică şi cutremur tronul (prestolul) dumnezeiesc, harul Domnului, care luminează şi întăreşte puteri slabe şi risipite ale duhului, ne este cu deosebire necesare pentru ca să putem înţelege înălţimea şi însemnătatea Tainei care ne stă înainte.

Dragostea lui Dumnezeu Tatăl trebuie să fie simţită de toţi în aceste minute, ca iubirea nemărginită faţă de noi, păcătoşii, a lui Dumnezeu Tatăl, Care atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel-Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică [In 3, 16] şi noi să-L iubim pe El, împreună cu Fiul Sau Cel Unul-Născut şi cu Duhul Sfânt, lepădând toate patimile lumeşti; iar împărtăşirea Sfântului Duh ne este de trebuinţă în acest timp mai mult că oricând, fiindcă fără împărtăşirea Lui, nu L-am putea iubi pe Dumnezeu Tatăl, pentru că numai prin Sfântul Duh Îl putem chema pe Dumnezeu, cu sinceră iubire, Avva! Părinte! [Rm 8, 15]. Fiindcă numai harul Sfântului Duh ne curăţă, ne sfinţeşte, ne luminează, ne face paşnici şi ne întăreşte pentru a sta înainte cu vrednicie şi cu bun rod în timpul celei mai sfinte Taine.

 

 

 

Taina Liturghiei se săvârşeşte cu uşile împărăteşti închise

La Liturghia credincioşilor creştini cântă Simbolul credinţei creştine, ca înaintea botezului, în caz de boală, înaintea spovedaniei etc., ca o condiţie indispensabilă pentru o participare cu vrednicie la taină şi înţelegerea puterii Tainei: Dacă crezi din toată inima [FA 8, 37], aşa cum crede Sfântă Biserică Ortodoxă, îţi este cu putinţă să fii de faţă la săvârşirea Tainei, sau să primeşti la timpul rânduit Sfintele Taine, dacă te-ai pregătit prin post şi printr-o pocăinţă sinceră; dacă însă nu crezi, nu eşti vrednic să fii de faţa la Taină, cu atât mai puţin să te împărtăşeşti.

Taina o săvârşesc în altar sfinţii slujitori, care îl închipuie pe Iisus Hristos, ea se săvârşeşte cu uşile împărăteşti închise, dacă slujeşte un preot, nu un arhiereu, fiindcă la început această Taină a fost săvârşită de Iisus Hristos într-un foişor în taină, pregătit ca pentru o solemnitate deosebită, de faţă fiind numai ucenicii Săi şi pentru ca Taina să fie apărată de priviri nevrednice spre o mai mare evlavie a credincioşilor, fiindcă inima şi ochiul omului sunt viclene şi pentru necurăţia şi viclenia lor, nu sunt vrednice să vadă Taina la care şi îngerii privesc cu frică.

 

 

 

Sus să avem inimile

Pentru ce se face Vohodul Mare la Liturghie? Pentru aducerea-aminte a cortegiului Mântuitorului spre crucea de pe Golgota, dincolo de porţile cetăţii, fiindcă Iisus a pătimit în afara porţii [Evr 13, 12] Ierusalimului, după cuvântul apostolului, împreună cu tâlharii, dintre care unul s-a arătat înţelept, grăind către Hristos: Pomeneşte-mă Doamne, când Vei veni întru împărăţia Ta [Lc 23, 42] ; – pentru aducerea-aminte a răstignirii sale pe Cruce, a coborârii Lui de pe cruce de către Iosif şi Nicodim.

În general, tot ritualul, actele liturgice şi rugăciunile sfinţilor slujitori la Liturghie cer multă atenţie şi un gând curat, duh vioi şi viguros, credinţă şi dragoste înflăcărată : fiindcă toată această slujire sfântă este înţelepciunea lui Dumnezeu. Într-un timp atât de scurt şi într-un spaţiu atât de mic ni se reamintesc atâtea evenimente măreţe săvârşite în timpuri diferite şi în locuri diferite – evenimente care oglindesc infinitatea înţelepciunii, bunătăţii, puterii, îndelung-răbdării, dreptăţii, milostivirii lui Dumnezeu.

Fiecare secundă se cere urmărită aici cu văzul, cu auzul, cu mintea, cu inima ; fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare ritual, nimic să nu fie neglijat, să nu treacă neobservat, să rămână fără atenţie, învăţătură, zidire. Da, Liturghia cere un suflet iubitor de înţelepciune, mai dinainte curăţit şi dezlegat de grijile şi patimile lumeşti, năzuitor spre cele înalte (sus să avem inimile).

De ce te gândeşti la fleacuri, atunci când stai la această cerească şi dumnezeiască Liturghie; de ce sufletul tău este preocupat de dichisuri, de coafuri, de podoabe aurite, de calcule lumeşti? Înfăţişează-ţi în acest răstimp lui Dumnezeu sufletul, împodobit cu credinţă, cu toată înţelepciunea, blândeţe, smerenie, milostivire, nepatimire, dragoste de înţelepciune. Aceasta să-ţi fie îmbrăcămintea! Acesta este aurul plăcut lui Dumnezeu!

În Împărăția lui Dumnezeu nu intră nimic întinat sau necurat

Stau și mă minunez în fața măreției Jertfei Trupului și Sângelui lui Hristos, în fața sfințeniei, înțelepciunii, atotcuprinderii sale, în fața imensei iubiri ascunse în ea, în fața puterii ei răscumpărătoare, în ce măsură ea șterge orice păcat al celui ce se căiește cu adevărat și se împărtășește cu credință, în fața vieții ascunse în ea, în fața puterii ei de a ne îndumnezei pe noi, muritorii, prin puterea lui Dumnezeu, în fața darului ei de a face minuni. O, Doamne, Iisuse Hristoase! Tu ești întreg aici! Te vedem, Te percepem, Te pipăim, Te simțim!

Liturghia începe cu cuvintele: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Cine vine în locașul bisericii lui Dumnezeu este ca și cum ar veni în Împărăția lui Dumnezeu și se cuvine să-I aducă Acestuia mai întâi pocăința pentru păcatele sale, fiindcă în Împărăția lui Dumnezeu nu intră nimic întinat sau necurat [cf. Ap. 21, 27; Ef 5, 5].

Organizarea Sf Liturghii

 Măreția, sfințenia, puterea de-viață-făcătoare, extensiunea nemăsurată a înfricoșătoarei jertfe a lui Hristos ni se dezvăluie din însuși cuprinsul primei părți a Liturghiei a€“proscomidia -€“ în timpul căreia se pregătește materia tainei Euharistiei: pâinea și vinul, sau Mielul lui Dumnezeu -€“ Agnetul- care se înjunghie mereu pentru păcatele lumii întregi și ca jertfă de mulțumire pentru toți sfinții.

Aici, așezată de-a dreapta Agnetului, sub formă unei părticele triunghiulare scoasă dintr-o prescură stă Împărăteasa cerului și pământului, Preasfânta Fecioară Maria: Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și preainfrumusetata [Ps 44, 10]; preainfrumusetata de Duhul Sfânt; după Ea se așează, în ordinea cinurilor, tot sub forma unor astfel de părticele, sfinții lui Dumnezeu

1) Înainte-mergătorul;

2) prorocii din vechime: Moise și Aaron, Ilie și Elisei, David și Iesei, Daniil și ceilalți sfinți proroci; urmează

3) Sfinții Apostoli Petru și Pavel și ceilalți sfinți apostoli;

4) Sfinții Ierarhi ai lui Hristos: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Nicolae al Mirelor Likiei, Mihail al Kievului, Petru, Alexie și Iona ai Moscovei, Nikita al Novgorodului, Leontie al Rostovului și alți sfinți; urmează:

5) Sfinții mucenici și mucenice;

6) Cuvioșii, bărbați și femei;

7) Sfinții doctori fără-de-arginți;

8)drepții Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului; sfinții zilei și

9) Sfântul a cărui Liturghie se săvârșește.

Aceasta înseamnă că infricoșătoarea, universală și rascumparatoarea Jertfă va fi săvârșită și pentru ei, adică în semn de recunoștință față de Dumnezeu pentru ei ca unii răscumpărați încă de pe pământ, au atins desăvârșirea prin  jertfa pe cruce a lui Hristos și se bucură acum în Biserica cerească, triumfătoare; urmează apoi persoanele din Biserica pamanteasac, luptătoare: păstorii ei, ierahii, cinstita preoțime și întru Hristos diaconime și toți frații cei întru Hristos chemați să între în comuniune cu Domnul în sanurile lui Dumnezeu; apoi, întâiul fiu al Bisericii, Domnul cu Doamna și copiii Săi, și toți drept-măritorii creștini, sub forma unor părticele mici (miride); după cei vii urmează cei ce au murit întru credința și nădejdea învierii, a vieții de veci.

Aceasta înseamnă că infricoșătoarea și a toată-lumea răscumpărătoare Jertfă se aduce pentru toți, adică ca mijlocire și cerere a milostivirii pentru toți și pentru toate, vii și morți (parte bărbătească și parte femeiască).

Cât de mare este Jertfa lui Dumnezeu! Cât de nemăsurată și vastă! Pe câți nu i-a mântuit, câte păcate n-a șters, câte suflete nu le-a făcut vii, le-a înnoit, le-a sfințit, le-a întărit în lupta cu păcatul, cu ispitele, cu vrăjmașii cei trupești și netrupești! Câte suflete nu le-a îndumnezeit, le-a făcut cerești, le-a bine-înmiresmat, le-a făcut nestricăcioase, nemuritoare, le-a preamărit! Pentru câte mulțimi nenumărate de suflete ale oamenilor ce viețuiesc încă pe pământ sau au murit nu se aduce ea întru a face milostiv pe Domnul Dumnezeu,  întru mijlocirea pentru iertarea păcatelor sau pentru bună-sporirea, sănătatea și mântuirea lor! Ce extensiune imensă! Câtă iubire nemăsurată față de o mulțime infinită de oameni, vii și morți, revărsată răscumpărător, tămăduitoare luminătoare și îndumnezeitoare! Minunată Jertfă! Cu adevărat o Jertfă dumnezeiască! Cu ce vastă, atotcuprinzătoare iubire trebuie să o savarseasac preotul! Dar noi, preoții, suntem în general atât de lagati de cele trupești, leneși, păcătoși, necurați, împătimiți de cele pământești, stricăcioase. O, Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le plinesti, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, pentru a săvârși această atât de măreață taină, cu vrednicie, cu inimă curată, cu minte și cu duh înalt. a€“ Proscomidia este ca un sumar al Liturghiei, un synopsis [rezumat].