Când intri în biserică trebuie să laşi deoparte toată grija lumească

Locaşul bisericii este loc de sfinţire a creştinilor, casă de rugăciune, de preamărire şi mulţumire Creatorului şi Răscumpărătorului nostru, loc de comuniune cu Dumnezeu şi de îndumnezeire. În biserică este viaţa cerească pe pământ şi împreună-şedere cu îngerii. Scris este: şi va fi casa Mea casă de rugăciune [Lc 19, 36], a spus Domnul. Casei Tale se cuvine sfinţenie întru lungime de zile [Ps 92, 7].

Sfântul împărat şi proroc (David), înfăţişează cu entuziasm în mulţi psalmi ai săi folosul şi necesitatea templului (bisericii) pentru om. Ce spun însă, în zilele noastre, liber-cugetătorii şi oamenii răzvrătiţi? N-au nevoie de biserică, mă pot ruga şi acasă. Acasă? Adică în sălaşul păcatului şi al deşertăciunii.

În locaşul bisericii, mai cu seamă în biserică se produce apropierea sufletelor credincioase care Îl căuta pe Dumnezeu, de Prototipul lor, Începătorul şi Creatorul a toate; aceasta se întâmpla mai cu seamă în timpul Liturghiei ai al împărtăşirii cu Sfintele Taine, al vorbirii lor iubitoare şi cucernice cu Dumnezeu, al mulţumirii şi laudei lor, al logodirii lor cu El. Biserica este cerul pe pământ, cu tronul lui Dumnezeu. Aici găsim întotdeauna pe Maica Domnului, toate puterile cereşti, pe toţi sfinţii care au bineplacut lui Dumnezeu – aceşti oameni care au atins desăvârşirea.

Stai în biserică ca şi cum te-ai afla în cer, cu Dumnezeu, fiindcă în biserică totul este ceresc: aici se proslăveşte numele lui Dumnezeu – Tatăl şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Biserica este casă de rugăciuni, casă în care se săvârşesc Tainele ce stau înaintea cerului; unde totul rosteşte cuvânt de slavă; aici este preaslăvită şi chemată să mijloceasac pentru noi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, toate puterile cereşti şi toţi sfinţii – aceşti îngeri pământeşti şi oameni cereşti; aici sunt proslăvite virtuţile cereşti ale sfinţilor; aici are loc rugăciunea obştească, nu pentru ceva din cele ale vieţii, ci pentru mântuirea sufletului şi iertarea păcatelor, pentru sporirea în tot lucrul bun şi pentru ca să ne dea sufletelor noastre fericită nemurire – o rugăciune pentru toţi. Când intri în biserică şi stai în ea trebuie să laşi deoparte toată grija lumească.

Publicitate

Biserica aduce făclii aprinse

Noi venim la biserică aducând duhoarea păcatelor noastre; Sfânta Biserică îi aduce întotdeauna lui Dumnezeu bună-mireasma cădelniţei dar şi bună-mireasma rugăciunilor şi nevoinţelor sfinţilor, ca bună-mireasma duhovnicească şi ca semn al mijlocirii lor pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Noi aducem inimi răcite; Biserica aduce făclii aprinse, pe sfinţii lui Dumnezeu şi flacăra lumânărilor şi candelelor.

Cu adevărat biserica este un cer, mai cu seamă altarul, iar preotul, atunci când se afla în altar, trebuie să lase deoparte toate dorinţele pământeşti care omoară în el viaţa duhului şi îl rup de Hristos, de harul Său, de lucrarea Sa mântuitoare, de întreaga Sa economie, de dragostea ce I se cuvine Lui, precum şi omenirii oe care a mântuit-o.

Gânduri lângă prestolul lui Dumnezeu

Gânduri lângă prestolul lui Dumnezeu. Unde mă aflu? În ceruri fiindcă văd înaintea mea tronul lui Dumnezeu. Unde stau? Oare nu pe Golgota? Fiindcă văd înaintea mea răstignit pentru păcatele lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat, a pătimit şi a murit din extremă bunătate. Unde mă aflu? Oare nu în foişorul din Sion, împreună cu apostolii Mântuitorului meu? Fiindcă văd savarsindu-se Cina cea de Taină, aud cuvinte tainice (spuse apostolilor ca unor reprezentanţi ai întregii lumi) încărcate de nemăsurată iubire pentru lumea lovită de pieire: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi [Mt 26, 26-28]…şi celelalte.

În minunatele Lui Taine văd, gust şi pipăi pe Însuşi dumnezeiescul meu Mântuitor – simt lucrarea Lui în mine, lucrare de pace, lucrare de curăţie, de sfinţire, de viaţă făcătoare, de luminare a minţii, de înnoire, fiindcă ele îi înnoiesc pe toţi cei ce se împărtăşesc din ele, cu inimă curată. Unde mă aflu? Oare nu înaintea Crucii Domnului meu care a murit pentru păcatele lumii? Fiindcă văd cartea legământului sau poruncii Sale lăsate credincioşilor Săi: Poruncă nouă dau vouă: să va iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să va iubiţi unul pe altul [În 13, 34].

Unde stau şi ce aud oare? Fiindcă aud adeseori sfânta istorisire a vieţii Sale, a minunilor Sale, a patimilor Sale mântuitoare, a morţii, învierii şi înălţării la cer. Stau în biserica Lui, păzitoarea legământului Său, a poruncilor Sale, a Tainelor Sale, a darurilor Sale de-viaţă-făcătoare. Unde stau? Văd deschizandu-se uşile acestui cer închipuit, ale acestei Golgote închipuite! Văd, pe aceste uşi pe arhanghelul Domnului binevestind Preacuratei Fecioare minunata zămislire şi naştere; văd pe aceste uşi pe cei patru evanghelişti ai Mântuitorului cu simbolurile lor şi cu vestirile lor cereşti minunate, văd că oarecând Sfântul Ioan Teologul scrise pe zidurile tainicei cetăţi cereşti numele celor doisprezece apostoli ai Mielului [Ap 21, 14].

Stau aici cu gândul în Nazaret, în casa teslarului, unde vieţuia Preacurata Fecioară şi văd începutul mântuirii mele şi arătarea tainei din veac, hotărâtă în judecăţile  Celui veşnic mai înainte de facerea lumii văzute . Îi văd oe uşile împărăteşti pe cei patru martori, pe cei patru binevestitori scriitori ai minunatei şi mântuitoarei vieţi a preadulcelui meu Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat în chip minunat din Fecioară; ei sunt patru la număr, după cum lumea şi lumea se împarte în părţile ei în patru: răsărit şi apus,  miazăzi şi miazănoapte; în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la (cele patru) margini ale lumii cuvintele lor [Rm 10, 18].

Patru martori sunt mai mult decât de ajuns penru a arăta adevărul istorisirii; ei stau pe uşile împărăteşti ca pe uşile Împărăţiei cerurilor: fiindcă prin credinţa în binevestirea lor intrăm în cerul deschis nouă de Iisus Hristos prin crucea Sa; lor le datorăm mântuirea noastră, ca unor educatori, dascăli şi părinţi ai noştri. Unde stau? Fiindcă văd în faţa mea de-o parte a uşilor împărăteşti pe Domnul, iar de cealaltă pe Preacurata Sa Maică, tot aici văd închipuirile evenimentelor celor mai de căpetenie din viaţa Mântuitorului meu: naşterea Să, botezul Său şi celelalte; văd stând înaintea mea pe apostoli, proroci, mucenici, cuvioşi, pe protoparintii şi patriarhii cei de demult. Puzderie de sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu.

Unde sunt? Oare nu în cer? Aşa cum biserica este un cer închipuit, aşa şi noi, mădulare ale unicei biserici a lui Dumnezeu şi toţi sfinţii care au bineplacut lui Dumnezeu, sunt aproape de noi, ca mădulare vii ale aceluiaşi trup tainic – Biserica- având un singur cap – Hristos. De aceea diaconul pomeneşte adeseori în ectenii pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, ca mădulare ale unui singur Cap şi ale unui singur Trup, care se predau pe ei înşişi şi pe toţi rugătorii Capului – Hristos.