Când vi la biserică creştine, vi la însuşi Izvorul vieţii, vino deci cu credinţă, cu smerenie, cu inima deschisă, cu frică.
Fiind creat de Dumnezeu, sufletul trebuie să slujească neapărat Fiinţei supreme, atotdesavarsite, de la Care a primit totul: viaţă, suflare, minte, voie liberă, inimă; în aceasta este viaţa, desăvârşirea, puterea, desfătarea şi fericirea lui. În caz contrar, el va sluji duhului vicleniei şi răutăţii, sau poftelor şi patimilor lui, fiindcă nu poate rămâne fără lucrare, ca unul ce este o fiinţa spirituală, activă şi dacă doreşte aşa va sluji pieirii şi degenerării sale, chinului său veşnic. Sau va sluji lui Dumnezeu sau va sluji, inevitabil, păcatului: diavolul nu doarme.
Casa Mea este casă de rugăciune [Lc 19, 46]. Venind la biserică, parcă am intrat în cer, parcă am lăsat în urmă tot ceea ce e lumesc; cel puţin, într-o asemenea stare ar trebui să intrăm în biserică.
Acasă la noi, atenţia ne este distrasă de la rugăciune de o sumedenie de lucruri; la biserică însă, totul ne respiră evlavie şi rugăciune: şi prestolul lui Dumnezeu şi feţele Domnului şi ale sfinţilor, şi chipul de-viaţa-făcătoarei Cruci, şi Evanghelia de pe prestol şi uşile împărăteşti care duc în latar şi în acest cer pământesc şi însuşi aspectul altarului ca loc mai înalt decât celeleate părţi ale bisericii şi citirea şi cântarea, caditul, lumânările şi candelele aprinse, şi preoţii – înfăţişarea preoţilor îmbrăcaţi în sfintele odăjdii – totul, absolut totul, respiră evlavie şi rugăciune; totul îţi spune că te afli în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi.
Sfântul Ioan de Kronstadt 