Omule păcătos, tremură în faţa chipurilor sfinţilor!

Candelele şi lumânările aprinse în faţa icoanelor înseamnă că Domnul  este lumina cea neapropiata şi focul care îi pârjoleşte pe toţi păcătoşii care nu se căiesc, dar pentru cei drepţi acest foc este curăţitor şi dătător de viaţă; mai înseamnă că Maica Domnului este Maica Luminii şi ea însăşi cea mai curată, netrecătoare, lumina luminând lumii întregi, că Ea este rugul care arde şi nu se mistuie şi care a primit întru Ea focul cel nemistuitor al Dumnezeirii, tronul de foc al Celui Atotputernic, , focul mistuitor pentru cei necurati si dătător de viaţă pentru cei bine-cinstiţi; mai înseamnă că sfinţii sunt făclii care luminează lumii întregi prin credinţă şi prin virtuţile pe care le-au săvârşit toţi; că ei sunt, deopotrivă, foc mistuitor pentru cei ce nu-i cinstesc: fiindcă Duhul Sfânt Care-i luminează cu luminarea veşnică şi Care sălăşluieşte nedespărţit întru ei este Foc. Astfel, omule păcătos, tremură în faţa chipurilor sfinţilor din pricina păcatelor tale şi teme-te să nu iasă din ele foc mistuitor şi cinsteşte-le feţele după cuviinţă ca pe nişte chipuri sfinţite ale lui Dumnezeu Însuşi, ca pe nişte prieteni şi robi necredincioşi ai Săi.

Prin aceasta vei dobândi folos pentru tine însuţi: dacă îi vei cisnti cu sârguinţă şi îţi vei aduce aminte de viaţa şi nevoinţele lor, tu te vei asemănă în credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, viaţă curată, în blândeţe, smerenie, nerăutate, compasiune, milostivire, supunere voii lui Dumnezeu.

Publicitate

Casa Mea este casă de rugăciune

Când vi la biserică creştine, vi la însuşi Izvorul vieţii, vino deci cu credinţă, cu smerenie, cu inima deschisă, cu frică.

Fiind creat de Dumnezeu, sufletul trebuie să slujească neapărat Fiinţei supreme, atotdesavarsite, de la Care a primit totul: viaţă, suflare, minte, voie liberă, inimă; în aceasta este viaţa, desăvârşirea, puterea, desfătarea şi fericirea lui. În caz contrar, el va sluji duhului vicleniei şi răutăţii, sau poftelor şi patimilor lui, fiindcă nu poate rămâne fără lucrare, ca unul ce este o fiinţa spirituală, activă şi dacă doreşte aşa va sluji pieirii şi degenerării sale, chinului său veşnic. Sau va sluji lui Dumnezeu sau va sluji, inevitabil, păcatului: diavolul nu doarme.

Casa Mea este casă de rugăciune [Lc 19, 46]. Venind la biserică, parcă am intrat în cer, parcă am lăsat în urmă tot ceea ce e lumesc; cel puţin, într-o asemenea stare ar trebui să intrăm în biserică.

Acasă la noi, atenţia ne este distrasă de la rugăciune de o sumedenie de lucruri; la biserică însă, totul ne respiră evlavie şi rugăciune: şi prestolul lui Dumnezeu şi feţele Domnului şi ale sfinţilor, şi chipul de-viaţa-făcătoarei Cruci, şi Evanghelia de pe prestol şi uşile împărăteşti care duc în latar şi în acest cer pământesc şi însuşi aspectul altarului ca loc mai înalt decât celeleate părţi ale bisericii şi citirea şi cântarea, caditul, lumânările şi candelele aprinse, şi preoţii – înfăţişarea preoţilor îmbrăcaţi în sfintele odăjdii – totul, absolut totul, respiră evlavie şi rugăciune; totul îţi spune că te afli în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi.