Despre biserică, locaș de închinare – 5

Chipul Mântuitorului, ca prototip al nostru, ca model al nostru în viaţă, stă pe primul loc lângă uşile împărăteşti; vine la rând Preacurata Sa Maică în partea stânga, fiindcă prin Ea am fost îndumnezeiţi şi am fost duşi în rai. Cum trebuie să ne purtăm întotdeauna în biserică în timpul dumnezeieştilor slujbe? Cu credinţă, cu cucernicie, cu frică de Dumnezeu, deoarece suntem în casa lui Dumnezeu, unde neîncetat, ziua şi noaptea sunt ochii şi inima lui Dumnezeu, unde Dumnezeu cu mii de ochi mai strălucitori decât soarele îi vede pe cei ce vin la biserică, pe cei ce se roagă şi pe cei ce nu se roagă, rasplatindu-i pe cei râvnitori cu pace şi iertarea păcatelor şi pedepsindu-i pe cei neravnitori prin lipsirea de harul Său.

Creştinul însuşi este un templu al Duhului Sfânt şi se cuvine să fie sfânt cu sufletul şi trupul, să vină în biserica lui Dumnezeu pentru sfinţire, luminare, mângâiere. Slujind lui Dumnezeu pe pământ, în biserica pământească, ne pregătim pentru a sluji lui Dumnezeu în ceruri. Acolo îl voi slăvi pe Domnul în vecii vecilor; aici însă, în timp, voi pricepe prin a-I proslăvi puterea Sa (din stihurile pentru mucenici, de la canonic).

Este oare, pe pământ loc mai înalt, mai luminos, mai binefăcător decât biserica lui Dumnezeu? Nu! Fiindcă în ea este prestolul lui Dumnezeu, în ea se săvârşesc înfricoşătoarele Taine, în ea estre înnoirea; aici e pogorârea Duhului Sfânt, aici e arătarea Treimii de-viaţa-făcătoarele taine, aici este înnoirea şi îndumnezeirea noastră, aici este rugăciunea necontenită a Bisericii pentru noi, atât  timp cât suntem în viaţa cât şi după moarte; aici ni se ridică povara păcatelor; aici ni se dezleagă păcatele; aici e rugăciunea cu un singur suflet şi obştească; aici este mângâierea Duhului Sfânt; aici este întărirea şi încingerea cu o putere mai presus de noi, neputincioşii.

Cât de mult iubea casa lui Dumnezeu de-Dumnezeu-purtătorul împărat şi proroc David! Cât de mult o iubea şi Mântuitorul nostru, Hristos Domnul, în zilele trupului Său! Dar Maica Domnului, care a fost crescută în ea, în Sfânta Sfintelor! Cât de mult iubeau apostolii casa lui Dumnezeu!

Publicitate

Despre biserică, locaș de închinare – 4

Folosul, însemnătatea bisericii şi nevoia de a cunoaşte sfinţita limbă slavonă. în biserică fiecare găseşte dupa nevoia lui; aici e scăparea de desartaciunea şi de viforul grijilor vieţii; aici e limanul liniştitor al sufletelor care caută mântuirea; aici e hrana şi băutura nestricăcioasă pentru suflet; aici e lumina, luminarea oricărui om care vine în lume; aici e aerul curat, duhovnicesc, aici e izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică [în 4, 14]; aici se împart darurile Duhului Sfânt; aici e curăţirea sufletului.

Citirea şi cântarea în biserică se săvârşesc intr-o limba sfântă; toţi creştinii drept-măritori trebuie să o înveţe, ca să poată înţelege dulcile spuse ale maicii lor, care îi creşte şi-i învaţă pe copiii săi pentru cer, pentru viaţa veşnică. Se întâmpla însă ca maica să le vestească copiilor săi cuvintele adevărului, mântuirii şi înţelepciunii şi ei să n-o poată înţelege, ca şi când le-ar vorbi intr-o limba străină.

Aici, în biserică, omul descoperă adevărata nobleţe a sufletului său, preţul şi scopul vieţii, menirea lui; aici i se dezmeticeşte sufeltul din năuceala deşertăciunilor şi patimilor vieţii; aici îşi descoperă destinul vremelnic şi veşnic; aici îşi cunoaşte amara şi adânca sa cădere şi stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul şi mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele şi de-viaţă-făcătoarele Sale Taine, aici i se face cunoscută adevărata sa relaţie cu Dumnezeu, cu semneii, cu familia, cu societatea în care trăieşte. Biserica este cerul pe pmant, locul celei mai strânse uniri cu Dumnezeirea; şcoala cerească, care îi creşte pe creştini pentru cetăţenia cea cerească, care îi învaţă vieţuirea cerească, comportamentul ceresc; este pridvorul cerului, locul rugăciunii, mulţumirii şi doxologiei obşteşti înălţate lui Dumnezeu Cel în Trei Ipostase, creatorul şi păstrătorul a toate, locul unirii cu Sfinţii îngeri.

Ce-ar putea fi mai de cinste şi de onoare ca biserica? Nimic. în dumnezeieştile slujbe, sunt înfăţişate ca intr-o schiţă sinoptică destinele neamului omenesc, de la început şi până la sfârşit; dumnezeieştile slujbe – sunt alfa şi omega destinelor lumii şi omului.

Aici este şcoala pocăinţei, a împăcării omului cu Dumnezeu; de aceea auzim aici atât de des strigătul de căinţă al păcătosului smerit: “Doamne miluieşte!” – fiindcă acesta este strigatul celui ce se căieşte: “Dă Doamne!” este glasul celui sărăcit de păcat; Ajută-ne Doamne, căci am sărăcit foarte, ca degrabă să ne învrednicim de bunătăţile Tale.