Trebuie să reflectăm adânc asupra praznicelor Domnului

Ne interesează, oare, marile praznice creştine sau acele fapte de cea mai mare însemnătate săvârşite de Domnul pentru noi, pentru a noastră mântuire, pentru a ne ridica din păcat, din blestem, din chinul cel veşnic? în minunata sa purtare –de-grijă privitoare la neamul omenesc, Domnul ni se înfăţişează ca un Părinte şi ca un drept Judecător, ca un Doctor priceput, ca un Artist înţelept, ca un începător al nevoinţelor, ca un Atlet atotputernic şi de nebiruit, ca un dătător de lumină şi Luminător, ca o Căpetenie a oştirii Sale duhovniceşti, ca un Gospodar al viei şi ţarinei Sale, ca un Mântuitor al neamului omenesc cel căzut, ca un Arhitect preaînţelept, ca un Topitor, ca un iscusit Modelator şi Olar, ca un Giuvaergiu sau şlefuitor de nestemate.

Viaţa noastră e un mare semn de întrebare, o enigmă, a cărei rezolvare deplină se află numai dincolo de mormânt. Sărbătorile creştineşti ne oferă explicaţia faptelor măreţe şi minunate ale lui Dumnezeu, fapte ale mântuirii neamului omenesc de păcat, de blestem, de moarte.

Trebuie să reflectăm adânc asupra praznicelor Domnului şi să le descoperim înţelesul şi ce a voit Dumnezeu să ne transmită prin ele cu privire la noi. Astfel, în praznicul întâmpinării Domnului de către dreptul Simeon Făcătorul legii se arataEl însuşi împlinitor al legii Sale şi se aduce după lege la templul Tatălui ceresc şi Lui însuşi, aducând în acelaşi timp pentru sine ca jertfă două turturele şi doi pui de porumbel; aceasta este pentru noi o lecţie cum că trebuie să păzim cu tărie şi să împlinim legile lui Dumnezeu.

Prin toată viaţa Sa, Domnul ne învaţă să ne supunem stăpânirilor rânduite de Dumnezeu; înaintea naşterii Sale, El a binevoit ca odată cu Maica Sa şi cu Iosif, tatăl său văzut, să se înscrie ca supus al Cezarului; El a plătit dajdie Cezarului şi ne-a învăţat să ne supunem stăpânirii, să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi cezarului ce este al cezarului.

Publicitate

Pe Sfinți îi cinstim, nu-i facem dumnezei

În ce tagmă sfântă, măreaţă şi vrednică de cinstire ne-a sezat Domnul încă de la naşterea noastră, facandu-ne mădulare ale sfintei, apostoleştii şi soborniceştii noastre Biserici! Mulţi însă, prin marea lor necredinţă şi printr-o viaţă vicioasă, lipsită de căinţă, s-au făcut nevrednici de această tagmă, necredincioşi, nerecunoscători, răi, trufaşi, dispreţuitori, nesupuşi, fii văzuţi ai celui viclean.

Pentru a ne aduce aminte mereu că suntem creştini ortodocşi că alcătuim Biserică pământească şi suntem un trup cu Biserica cerească sau cu sfinţii bineplacuti lui Dumnezeu – le zugrăvim chipurile şi ne închinăm acestora, cinstindu-le prin cădire cu tămâie şi aprinzând înaintea lor lumânări şi candele; prin aceasta închipuim aceea că ei sunt o bună – mireasmă, plăcută lui Dumnezeu pentru sfinţenia şi dreptatea vieţii lor şi că ei au devenit pentru noi lumina duhovnicească, că ei au intrat în lumina cea neinserata din cer, că văd prealuminata Faţă a Domnului şi că mijlocesc pentru mântuirea noastră veşnică.

Nu-i facem dumnezei, ci le dăm cinstea ce li se cuvine ca unor apropiaţi şi prieteni ai lui Dumnezeu, îi cinstim potrivit dorinţei lui Dumnezeu exprimată în cuvântul Sau, îi chemăm în rugăciunile noastre; dar Numele lui Dumnezeu, care este mai presus de orice alt nume, îl chemăm ca pe un Creator, Atottiitor şi Dumnezeu, prin Care trăim, ne mişcăm şi ne mântuim, ne luminăm şi căpătăm tărie, în care avem pace, libertate, îndrăzneală, putere, îndumnezeire şi mântuire.

Fericit cel ce are sămânţa sa în Sion şi neamuri în Ierusalim [îs 31, 9], adică acei sfinţi pe care îi cinsteşte cu osârdie şi a căror viaţă o imită. Sfânta Biserică îi cinsteşte în fiecare zi ca pe nişte stâlpi şi temelii ale credinţei, invatandu-i şi pe credincioşi aceasta (să-i cinstească).