Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Necugetand la cele duhovniceşti, sufletul moare puţin câte puţin pentru Dumnezeu şi pentru aceste lucruri, rămâne surd faţă de ele. Ce poate fi mai important, mai măreţ, mai sfânt, mai dumnezeiesc, mai făcător de minuni, mai mişcător decât Liturghia? Dar mulţi dintre creştini sunt morţi şi surzi pentru ea; asistă fără nici un chef, rece, în timp ce privirile şi gândurile rătăcesc cine ştie pe unde.

De ce? Din pricină că n-au destulă credinţă în această Taină şi, mai cu seamă, fiindcă nu cugetă îndeajuns la măreţia, la sfinţenia, la puterea ei de-viaţă-făcătoare şi la roadele ei: înnoirea şi viaţa veşnică. Mulţi rămân surzi fiindcă au inima alipită de bogăţiile cele vremelnice, stricăcioase, de desfătările vieţii, de tot felul de pofte trupeşti. Pentru aceasta se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem [Evr 2, 1].

Cât de josnici, de pământeşti, de pătimaşi, de nevrednici de Liturghie – de această slujire a lui Dumnezeu, cerească şi mai presus de ceruri, împlinită de Dumnezeu în nemărginita Sa iubire de oameni! – suntem noi. Venim la Liturghie cu împrăştierea noastră, cu patimile noastre şi visele noastre pământeşti, cu necurăţia şi deşertăciunile noastre, cu ordinele şi calculele vieţii de fiecare zi, de care sufletul nostru nu se poate dezlipi nicicum.

Ia seamă, suflete de creştin, ce se cântă la începutul Liturghiei: Unule-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria, Care neschimbat Te-ai întrupat şi rastignindu-Te Hristoase, Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat; Unul fiind din Sfântă Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfant, mântuieşte-ne pe noi! Ai auzit? Dumnezeu S-a întrupat pentru tine, S-a făcut om…Simţi oare ce înseamnă aceasta? Te înalţă oare aceasta? Te desprinde de pământ?

Priveşte cât de îngăduitor, înfricoşător, minunat şi grozav se apropie de noi Împărăţia luiDumnezeu. Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. : Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ! Ce bucurie, ce încântare, ce minune! Care este împărăţia aceasta ? Biserica lui Hristos.

Publicitate

Liturghia – izvor de viață adevărată

Toţi iubim viaţa, dar adevărata viaţă este în noi numai atunci când ne adăpăm de la Izvorul Vieţii – Iisus Hristos. Liturghia este o comoară, izvor de viaţă adevărată, fiindcă în ea Însuşi Domnul, Stăpânul vieţii, se dă pe Sine Însuşi mâncare şi băutură celor ce cred în El şi dă viaţă din belşug celor ce se împărtăşesc cu El, precum Însuşi spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă [In 6, 54; 10, 10].

Dar cel ce îndeamnă necontenit la păcat şi moarte, diavolul, folosind toate şiretlicurile iadului, caută să-l îndepărteze pe creştin de la Paharul vieţii, insuflandu-i credinţă puţină, indiferenţă şi neravna pentru această Taină a credinţei creştine – cea mai mare dintre toate – spre a-i ţine pe oameni în lanţurile păcatului şi ale morţii.

Trebuie să ţinem aprinsă în inimi mereu flacăra credinţei în Iisus Hristos, în dragostea Lui nesfârşită; să medităm mai des la minunatele fapte ale economiei Sale; să citim mai des Sfânta Evanghelie, să pătrundem în cele citite, să se cerceteze fiecare pe sine însuşi, să-şi recunoască sărăcia duhovnicească, apăsarea  blestemului, orbirea, goliciunea, să înseteze după dreptate, adică pentru a îndrepta şi a lucra dreptatea, fără de care este cu neputinţă o împărtăşire sinceră şi cu fierbinte dragoste, rodnică, cu Sfintele Taine; trebuie să ne lepădăm de orice patima şi desfătare pământească, acestea fiind oprelişti extreme în calea iubirii cereşti.

Toată grijă lumească acum să o lepădăm – aceste cuvinte deosebit de importante ale imnului Heruvic rămân pentru majoritatea creştinilor glasul celui ce strigă în pustiu. Atât de mult ne-am lăsat cuprinşi de cele deşarte, grijile vieţii şi patimile lumeşti ne-au ticăloşit sufletele! Acum Liturghia se săvârşeşte pe scenă la teatru! Dar între ele este o deosebire infinită, ca între cer şi pământ!

Liturghia este de la un capăt la altul o slujire cerească pe pământ, în timp ce teatrul este o operă pur pământească, plină de toate patimile pământeşti posibile, o întruchipare şi o şcoală pentru pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii [In 2, 16], o şcoală a lumii acesteia vicioase şi păcătoase, un divertisment păcătos cu păcate şi patimi, în care ca într-o oglindă sau într-un caleidoscop – faimos aparat de fizică – se reflectă lumea cu moravurile, obiceiurile, tentaţiile, desfătările, nelegiuirile sale şi cu urmările lor jalnice.

Sfinţirea celor întinaţi prin căderea în păcat

Să nu se lase nimenea amăgit de uniformitatea slujbei, adică a Liturghiei, de faptul că găseşte în ea mereu acealeasi lucruri, ci fiecare creştin ortodox să pătrundă cu auzul şi cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei, în înălţimea, adâncimea, lărgimea şi durata dragostei arătate de Dumnezeu lumii care pierea în robia păcatului; să cugete la infinit la măreaţa jertfă adusă de Iisus Hristos în propria Sa Persoană Părintelui Ceresc pentru păcatele lumii; să simtă cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, dandu-i-l acesteia pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi să se minuneze de minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii noastre prin El, şi să rămână veşnic recunoscătoare Domnului, răspunzând iubirii cu iubire înflăcărate, puternică, ca apostolii, mucenicii, cuvioşii.

Liturghia este pentru credincioşi o pavăză şi o ripostă în faţa necontenitei dezamăgiri care domneşte în lume; este sfinţirea celor întinaţi prin căderea în păcat, îndreptare pentru cei căzuţi în greşeală, ajutor celor înfrânţi, izgonire a duhorii păcatului, revărsare a bunei-miresme a Duhului Sfânt.

Voi, cei vătămaţi de stricăciune, copiii pământului, veniţi cu gânduri şi simţăminte curate la Sfânta Liturghie şi luaţi de aici cele nestricăcioase; voi, cei pământeşti şi care v-aţi lipit de pământ, veniţi, desfătaţi-vă de împărăţia cerească în împărăţia de har a lui Hristos Dumnezeu.

Liturgia este totul pe lume

Ce poate fi mai măreţ, mai mişcător, mai de-viaţă-făcător pe pământ decât slujirea Liturghiei? Aici se închipuie şi se săvârşeşte cea mai mare taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc – unirea lui Dumnezeu cu oamenii prin întrupare, prin dumnezeiasca sa învăţătură, prin pătimire, moarte, îngropare şi înviere – taina înnoirii şi îndumnezeirii omenirii, taina unirii oamenilor cu Dumnezeu prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Prin măreţia sa, această taină covârşeşte mintea şi stârneşte pe fiecare creştin raţional spre cucernicie, mulţumire şi preamărire adusă lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa orice altă lucrare dumnezeiască în lume şi însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cereasac a lui Dumnezeu pe pământ, pe care se cuvine să o primim cu înţelegere şi vrednicie; este o fericire, pace şi bucurie pentru suflet! Hrăneşte mintea, veseleşte inima, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie, de recunoştinţă, îndeamnă la nevoinţele tagaduitoare de sine ale iubirii, milostivirii şi compasiunii faţă de toţi oamenii; îi înveseleşte pe toţi întru nădejdea învierii şi nemuririi.

Oare de ce se arată oamenii atât de nepăsători faţa de Liturghie? Din sărăcia judecăţii, de puţină credinţă şi din necredinţă şi din pricina patimilor acestei vieţi.

De ce oare iubesc mai mult teatrul decât biserica? Mai mult tiradele şi năzbâtiile actorilor decât dumnezeieştile slujbe? Teatrul înfăţişează viaţa omenească de fiecare zi, plină de griji, de patimi, speranţe, de amăgiri şi dezamăgiri, cu bucuriile şi amărăciunile ei, cu viciile şi virtuţile ei, cu iubirea trupească, pătimaşă şi cu ura; omul se vede acolo ca într-o oglindă, se distrează, rămâne încântat de sine, adeseori chiar de propriile sale vicii, le aplaudă, le aprobă, răsplătind cu mărinimie măiestria cu care sunt redate.

Pentru Liturghie însă omul rămâne în majoritatea cazurilor nepregătit, nevrednic de a trăi viaţa ei, de a-i pătrunde măreţia şi rosturile ei mântuitoare, de a se induhovnici şi îndumnezei: cei pământeşti se desfată cu cele pământeşti. Sunt însă şi oameni pentru care Liturgia este totul pe lume.

Despre dumnezeiasca Liturghie

Ce este Liturghia? Dumnezeiasca cină, nunta Mielului, în care Mielul lui Dumnezeu se uneşte cu sufletele credincioşilor.

Ce este prestolul? Este noul Sinai al arătării lui Dumnezeu, pe care răsare adevăratul Legiuitor şi Judecător al lumii. Stând ca şi Moise, înaintea Domnului şi vorbind cu Domnu, ca şi cum ar vorbi cu un Prieten, preotul săvârşeşte înfricoşătoarea Taină a împăcării oamenilor cu Dumnezeu, aducând jertfă nesangeroasa de ispăşire şi curăţire pentru păcatele sale şi pentru greşelile oamenilor [cf. Evr 9, 7].

Ce este prestolul? Este dumnezeiasca Golgota, pe care a fost răstignit şi a murit pentru păcatele lumii Mielul lui Dumnezeu. Iată, pe prestol şi în spatele lui aveţi în faţă crucea, ca pe Golgota; în faţa ochilor voştri stau, lângă crucea Fiului său plângând cu amar Maica Domnului şi Ioan Teologul, ucenicul iubit şi confidentul lui Iisus Hristos, plângând şi el. Stă în faţa voastră Golgota, adevărata Golgota. Aduceţi-vă repede aminte ce s-a petrecut pe Golgota pentru voi; plângeţi-vă păcatele şi nu-L răstigniţi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu, fiindcă dacă veţi trăi nepocaiti şi veţi păcătui fără de pedeapsă, îl veţi răstigni a două oară pe Mielul lui Dumnezeu [cf. Evr. 6, 6].

Ce este prestolul? Este tronul Împăratului împăraţilor şi al Domnului domnilor de pe care îşi împarte credincioşilor poruncile Sale; este scaunul de Judecată de pe care judecă lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său [Ps 9, 5]; este catedrala dumnezeiescului Învăţător, Care învaţă cuvintele vieţii veşnice [In 6, 68].

Ce este prestolul? Este cerul, Împărăţia cerurilor, raiul, care le-a fost închis odinioară celor născuţi pe pământ, pentru păcatele lor şi care, în vremea din urmă, a fost deschis prin Crucea Fiului lui Dumnezeu.

Ce sunt uşile împărăteşti? Sunt uşile Împărăţiei cerurilor, ale cerului, ale raiului. De ce este închipuită în ele Buna vestire a Preasfintei născătoare de Dumnezeu? Fiindcă Buna vestire este începutul mântuirii noastre; dacă n-ar fi fost ea, nu s-ar fi deschis pentru noi uşile Împărăţiei cerurilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fiind numită Ea Însăşi Uşa prin care intrăm în rai; fiindcă Ea ne-a deschis nouă raiul prin întruparea din Ea a Fiului lui Dumnezeu. Pe uşile împărăteşti vedem pe Arhanghelul Gavriil şi pe Fecioara Maria; aceasta înseamnă că prin întrupare cerul s-a unit cu pământul, îngerii s-au amestecat cu oamenii, alcătuind împreună o singură Biserică.

Evangheliştii sunt închipuiţi  pe uşile împărăţeşti ca vestititori ai mântuirii noastre, ca nişte călăuze care ne arată drumul spre Dumnezeu prin vestea lor cea bună despre întrupare, despre invatatura, faptele minunate, patimile, moartea, învierea şi înălţarea lor la cer a Fiului lui Dumnezeu, ca unii cărora le datorăm credinţa noastră în Hristos, prin care, toţi, fără nici o oprelişte, ne putem duce în rai.

Biserica este cerul pe pământ

Biserica este loc de rugăciune, de pocăinţă, de preamărire şi mulţumire Creatorului şi Domnului, Mântuitorului şi Judecătorului nostru şi nu unul de cugetări lumeşti sau patimi ale vieţii şi ale trupului; de aceea aici să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic din cele pamanesti să nu cugete (tropar în loc de Heruvic în Sâmbăta Mare); nimic şi nimeni să nu treacă mai presus de Creatorul, sa nu râvnească la nimeni şi la nimic, ci cu toată mintea şi cu inima sa să se cufunde în Domnul, în contemplarea adevărului Său, a sfinţeniei, a bunătăţii, înţelepciunii, atotvederii, atotputerniciei, frumuseţii şi bunătăţii Sale fără seamăn; să se îndulcească de dulceaţa Sa nesfârşită, să dorească şi să se roage pentru ei înşişi şi alţii numai pentru mântuirea sufletului şi pentru întreaga lume şi să aducă Mântuitorului, Care a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc [FA 17, 26], rugăciune pentru pacea, luminarea şi mântuirea lor. Biserica este cerul pe pământ; aici este tronul Împăratului cerului şi pământului; aici se săvârşeşte înfricoşătoarea, şi mai înainte de ceruri jertfă a Trupului şi Sângelui Stăpânului, iar credincioşii se unesc cu Domnul, se îndumnezeiesc cu îndumnezeire minunată.

Intrând în biserică vedeţi feţele Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, ingeririlor şi sfinţilor, apostolilor, prorocilor, ierahilor, cuvioşilor, într-un cuvânt vedeţi Biserica cerească; vedeţi şi Biserica pământească, sfinţiţii slujitori şi mirenii care se roagă, chemând în ajutorul şi întărirea slabelor lor rugăciuni mijlocirea sfinţilor. Iar atunci când se deschid uşile împărăteşti, vedeţi ca şi cum aţi fi pe Golgota, iar pe ea crucea Domnului slavei răstignit, tronul Împăratului ceresc; vedeţi Sfântul Potir, din care credincioşii beau sângele scurs din preacuratul Trup al lui Hristos. Cât de mult şi de convingător vorbesc toate acestea minţii şi inimii creştinului! Cât de mult îi lărgesc ele orizontul religios! Cât de mult îl însufleţesc, îi mişcă inima, facandu-i-o atotcuprinzătoare prin dragostea faţă de Dumnezeu şi de sfinţi, faţă de toţi oamenii! Cât de mult înalţă toate acestea duhul către cele de Sus! Cum să nu te rogi aici cu inimă largă pentru toţi, când vezi cu ochii credinţei cum se roagă sfinţii pentru noi toţi! Fecioara astăzi se arăta stând înainte în biserică, şi împreună cu sfinii, nevăzut se roagă lui Dumnezeu pentru noi; îngerii cu arhiereii i se închină, apostolii cu prorocii se veselesc – iată ce cântă Biserica la praznicul Acoperământului Preaslăvitei Născătoare de Dumnezeu.

Bună întocmire în bisericile noastre!

Ca şi locaşul bisericesc ortodox, tot aşa şi obiectele ce îi aparţin – sfântul prestol, jertfelnicul, iconostasul şi în general, întreaga iconografie bisericească şi de asemenea dumnezeieştile slujbe ale Bisericii, cu toate rânduielile lor, sunt întruparea unei măreţe şi mântuitoare idei: şi anume că Biserica ortodoxă este Trupul Său, iar El, Domnul – Capul Care strânge laolaltă mădularele cereşti şi pământeşti ale Bisericii şi chiar pe îngerii înşişi; că El este unsă Împărăţiei, ca şi Preacurata Să Maică; că El a deschis această uşă cu crucea Sa; că prin El firea omenească cea stricată de păcat s-a făcut bine-mirositoare (tămâia), s-a luminat (lumina lumânărilor), s-a încălzit şi s-a făcut vie, ea care se răcise şi murise, s-a sfinţit şi îndreptat (prin sfinţi), s-a învrednicit de fericire (Fericiţi cei săraci cu duhul…) etc. Etc.; a fost înfiată (prin botez), a fost îndumnezeită (prin împărtăşanie), curăţită (prin pocăinţă), a fost miluită şi este miluită (Doamne miluieşte); că El a împărăţit dar a rămas printre noi (Domnul a împărăţit), învaţă, face minuni, vesteşte viitorul (Apocalipsa), pătimeşte, moare, înviază, se inalata la cer, pentru noi (fără a se despărţi de noi însă), ne paşte, ne conduce (ierarhii), ne îndrumă spre desăvârşire. Minunată bună întocmire în bisericile noastre! Gânduri minunate!

Prin biserică pământul se uneşte cu cerul, sau, altfel spus, biserica este un cer pământesc. Ea este adevăratul element al sufletelor noastre; aici este hrana noastră duhovnicească, băutura noastră duhovnicească (în sfintele cântări şi citiri), dulceaţa, frumuseţe nestricăcioasă, putere, lumină, înnoire, adevărata slavă, înţelepciune; aici este un liman liniştit când ne înconjoară furtuna păcatelor, de care, nu putem scăpa în lume; curăţire şi spălare de întinăciunea păcatelor; comoara şi avere nestricăcioase; aici este izvorul vieţii duhovniceşti şi începătura unei vieţi cereşti, drepte şi sfinte; aici este cea mai strânsă unire cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Biserica este pentru un creştin o comoara nepreţuită.

Intrând în timpul Dumnezeieştilor slujbe în biserica lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fără de sfârşit, Creatorul a toată creatura, suneti ca şi cum aţi fi trecut pragul timpului şi auziţi neîncetata lăuda adusă Celui veşnic şi celor bineplacuti Lui care s-au învrednicit de viaţa veşnică. Aici învăţaţi voi înşivă să nu vă legaţi de ce este vremelnic şi trecător, ci să năzuiţi spre ce este statornic şi veşnic, nestrămutat şi neschimbat.

Când intri în biserică trebuie să laşi deoparte toată grija lumească

Locaşul bisericii este loc de sfinţire a creştinilor, casă de rugăciune, de preamărire şi mulţumire Creatorului şi Răscumpărătorului nostru, loc de comuniune cu Dumnezeu şi de îndumnezeire. În biserică este viaţa cerească pe pământ şi împreună-şedere cu îngerii. Scris este: şi va fi casa Mea casă de rugăciune [Lc 19, 36], a spus Domnul. Casei Tale se cuvine sfinţenie întru lungime de zile [Ps 92, 7].

Sfântul împărat şi proroc (David), înfăţişează cu entuziasm în mulţi psalmi ai săi folosul şi necesitatea templului (bisericii) pentru om. Ce spun însă, în zilele noastre, liber-cugetătorii şi oamenii răzvrătiţi? N-au nevoie de biserică, mă pot ruga şi acasă. Acasă? Adică în sălaşul păcatului şi al deşertăciunii.

În locaşul bisericii, mai cu seamă în biserică se produce apropierea sufletelor credincioase care Îl căuta pe Dumnezeu, de Prototipul lor, Începătorul şi Creatorul a toate; aceasta se întâmpla mai cu seamă în timpul Liturghiei ai al împărtăşirii cu Sfintele Taine, al vorbirii lor iubitoare şi cucernice cu Dumnezeu, al mulţumirii şi laudei lor, al logodirii lor cu El. Biserica este cerul pe pământ, cu tronul lui Dumnezeu. Aici găsim întotdeauna pe Maica Domnului, toate puterile cereşti, pe toţi sfinţii care au bineplacut lui Dumnezeu – aceşti oameni care au atins desăvârşirea.

Stai în biserică ca şi cum te-ai afla în cer, cu Dumnezeu, fiindcă în biserică totul este ceresc: aici se proslăveşte numele lui Dumnezeu – Tatăl şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Biserica este casă de rugăciuni, casă în care se săvârşesc Tainele ce stau înaintea cerului; unde totul rosteşte cuvânt de slavă; aici este preaslăvită şi chemată să mijloceasac pentru noi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, toate puterile cereşti şi toţi sfinţii – aceşti îngeri pământeşti şi oameni cereşti; aici sunt proslăvite virtuţile cereşti ale sfinţilor; aici are loc rugăciunea obştească, nu pentru ceva din cele ale vieţii, ci pentru mântuirea sufletului şi iertarea păcatelor, pentru sporirea în tot lucrul bun şi pentru ca să ne dea sufletelor noastre fericită nemurire – o rugăciune pentru toţi. Când intri în biserică şi stai în ea trebuie să laşi deoparte toată grija lumească.

Biserica aduce făclii aprinse

Noi venim la biserică aducând duhoarea păcatelor noastre; Sfânta Biserică îi aduce întotdeauna lui Dumnezeu bună-mireasma cădelniţei dar şi bună-mireasma rugăciunilor şi nevoinţelor sfinţilor, ca bună-mireasma duhovnicească şi ca semn al mijlocirii lor pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Noi aducem inimi răcite; Biserica aduce făclii aprinse, pe sfinţii lui Dumnezeu şi flacăra lumânărilor şi candelelor.

Cu adevărat biserica este un cer, mai cu seamă altarul, iar preotul, atunci când se afla în altar, trebuie să lase deoparte toate dorinţele pământeşti care omoară în el viaţa duhului şi îl rup de Hristos, de harul Său, de lucrarea Sa mântuitoare, de întreaga Sa economie, de dragostea ce I se cuvine Lui, precum şi omenirii oe care a mântuit-o.

Gânduri lângă prestolul lui Dumnezeu

Gânduri lângă prestolul lui Dumnezeu. Unde mă aflu? În ceruri fiindcă văd înaintea mea tronul lui Dumnezeu. Unde stau? Oare nu pe Golgota? Fiindcă văd înaintea mea răstignit pentru păcatele lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat, a pătimit şi a murit din extremă bunătate. Unde mă aflu? Oare nu în foişorul din Sion, împreună cu apostolii Mântuitorului meu? Fiindcă văd savarsindu-se Cina cea de Taină, aud cuvinte tainice (spuse apostolilor ca unor reprezentanţi ai întregii lumi) încărcate de nemăsurată iubire pentru lumea lovită de pieire: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi [Mt 26, 26-28]…şi celelalte.

În minunatele Lui Taine văd, gust şi pipăi pe Însuşi dumnezeiescul meu Mântuitor – simt lucrarea Lui în mine, lucrare de pace, lucrare de curăţie, de sfinţire, de viaţă făcătoare, de luminare a minţii, de înnoire, fiindcă ele îi înnoiesc pe toţi cei ce se împărtăşesc din ele, cu inimă curată. Unde mă aflu? Oare nu înaintea Crucii Domnului meu care a murit pentru păcatele lumii? Fiindcă văd cartea legământului sau poruncii Sale lăsate credincioşilor Săi: Poruncă nouă dau vouă: să va iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să va iubiţi unul pe altul [În 13, 34].

Unde stau şi ce aud oare? Fiindcă aud adeseori sfânta istorisire a vieţii Sale, a minunilor Sale, a patimilor Sale mântuitoare, a morţii, învierii şi înălţării la cer. Stau în biserica Lui, păzitoarea legământului Său, a poruncilor Sale, a Tainelor Sale, a darurilor Sale de-viaţă-făcătoare. Unde stau? Văd deschizandu-se uşile acestui cer închipuit, ale acestei Golgote închipuite! Văd, pe aceste uşi pe arhanghelul Domnului binevestind Preacuratei Fecioare minunata zămislire şi naştere; văd pe aceste uşi pe cei patru evanghelişti ai Mântuitorului cu simbolurile lor şi cu vestirile lor cereşti minunate, văd că oarecând Sfântul Ioan Teologul scrise pe zidurile tainicei cetăţi cereşti numele celor doisprezece apostoli ai Mielului [Ap 21, 14].

Stau aici cu gândul în Nazaret, în casa teslarului, unde vieţuia Preacurata Fecioară şi văd începutul mântuirii mele şi arătarea tainei din veac, hotărâtă în judecăţile  Celui veşnic mai înainte de facerea lumii văzute . Îi văd oe uşile împărăteşti pe cei patru martori, pe cei patru binevestitori scriitori ai minunatei şi mântuitoarei vieţi a preadulcelui meu Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat în chip minunat din Fecioară; ei sunt patru la număr, după cum lumea şi lumea se împarte în părţile ei în patru: răsărit şi apus,  miazăzi şi miazănoapte; în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la (cele patru) margini ale lumii cuvintele lor [Rm 10, 18].

Patru martori sunt mai mult decât de ajuns penru a arăta adevărul istorisirii; ei stau pe uşile împărăteşti ca pe uşile Împărăţiei cerurilor: fiindcă prin credinţa în binevestirea lor intrăm în cerul deschis nouă de Iisus Hristos prin crucea Sa; lor le datorăm mântuirea noastră, ca unor educatori, dascăli şi părinţi ai noştri. Unde stau? Fiindcă văd în faţa mea de-o parte a uşilor împărăteşti pe Domnul, iar de cealaltă pe Preacurata Sa Maică, tot aici văd închipuirile evenimentelor celor mai de căpetenie din viaţa Mântuitorului meu: naşterea Să, botezul Său şi celelalte; văd stând înaintea mea pe apostoli, proroci, mucenici, cuvioşi, pe protoparintii şi patriarhii cei de demult. Puzderie de sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu.

Unde sunt? Oare nu în cer? Aşa cum biserica este un cer închipuit, aşa şi noi, mădulare ale unicei biserici a lui Dumnezeu şi toţi sfinţii care au bineplacut lui Dumnezeu, sunt aproape de noi, ca mădulare vii ale aceluiaşi trup tainic – Biserica- având un singur cap – Hristos. De aceea diaconul pomeneşte adeseori în ectenii pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, ca mădulare ale unui singur Cap şi ale unui singur Trup, care se predau pe ei înşişi şi pe toţi rugătorii Capului – Hristos.