Comoara milostivirii

În Domnul Dumnezeu se află o nesecată comoară de bunătate şi milostivire. Căci aşa mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său, Cel Unul-născut L-a dat ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică [in 3, 16].  şi iată, această comoară de milostivire se găseşte în Biserică, în Taina Botezului, în Taina Preoţiei, care dă puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, în Taina împărtăşirii cu Preacuratul Trup şi sânge al lui Hristos Dumnezeu, în puterea mijlocitoare a sfintilor slujitori, care este o mijlocire a lui Hristos însuşi, fiindcă este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om – Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine izbăvire pentru toţi [1 Tim 2, 5], prin împlinirea, după omenitate, în Persoana sa, a întregii dreptăţi dumnezeieşti; prin luarea asupra Sa a blestemului care apasă asupra neamului omenesc pentru păcatele sale, prin predarea Sa de bunăvoie caznelor chinuitoare ale răstignirii pr cruce şi morţii pentru toţi.

În Liturghie, în această slujire a răscumpărării şi împăcării, a iertării a toate, a rezidirii şi reunirii noastre se găseşte îndreptarea şi împăcarea noastră de-a pururea cu Dumnezeu, înnoirea, sfinţirea, întărirea, îndumnezeirea, izvorul nemuririi, aici se dă de şaptezeci de ori câte şapte, iertare celor ce au căzut în păcat, dar se căiesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine.

Publicitate

Credința în Iisus Hristos

Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, în patimile sale răscumpărătoare, în moartea pe Cruce, mi-au adus şi îmi aduc zi de zi un nesfârşit folos, o nesfârşită izbăvire de felurite ispite şi patimi, necazuri şi întristări. Fie şi numai chemarea cu credinţă şi pocăinţă nefăţarnică a numelui lui Iisus Hristos, mă mântuie de o sută de ori pe zi şi îmi asigură libertatea faţă de patimi, pacea, împăcarea cu Dumnezeu, un duh drept, un orizont larg, îndrăzneală, putere, bucuria de a trăi.

La ce ne obligă credinţa lui Hristos? – La schimbare duhovnicească, la neîncetată pocăinţă, rugăciune, la iubire, la dreptate şi ura pentru orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, smerenie, ascultare, bunătate, înfrânare, curăţie, milostivire, sensibilitate, compasiune, împreună-suferinţă în întristări, împreună- bucurie în izbânzi, tăgăduire de sine, răbdare, sinceritate în toată dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun.

De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă. Ce se află însă în omul cel vechi? Ce însuşiri, ce patimi? Viclenie, minciună, înşelătorie, egoism, iubire de desfătare, aviditate, invidie, lipsa de bunăvoinţă, mândrie, vanitate, neascultare, înfumurare, favoritism, dispreţ faţă de semeni, ură, împietrirea inimii zgârcite, avariţie, ghiftuiala, lăcomie, beţie, desfarnare, hoţie, escrocherie, clevetire, mărturie mincinoasă, lene la rugăciune, necredinţă, nerăbdare, iritare, mânie, nelegiuire, blasfemie, hulă împotriva lui Dumnezeu, cârteală, deprimare, disperare, crimă, sinucidere.

Diavolul a semănat în inimile oamenilor un noian de patimi; l-a corupt pe om, facandu-l să apară în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor ca duşman al lui Dumnezeu şi străin de El, dar apropiat de diavol. Numai credinţa lui Hristos îl împacă pe om cu Dumnezeu şi îl trece la El, îl schimbă în chip minunat, facandu-l moştenitor al lui Dumnezeu, restaurând în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, alterată şi pierdută prin păcat.

Împărate ceresc, Mangaietorule

Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi [in 16, 7]. La răscumpărarea neamului omenesc au luat parte deopotrivă toate Persoanele Sfintei Treimi. Duhul Sfânt îi face pe oameni să-şi însuşească răscumpărarea neamului omenesc săvârşită de Iisus Hristos. El lucrează asupra minţii şi inimii lor, curată, luminează, sfinţeşte, întăreşte, mângâie în întristări, boli, năpaste; păzeşte Biserica neatinsă şi neştirbită apărând-o de orice atacuri ale vrăjmaşilor, biruie pe toţi vrăjmăşii, dă în vileag ereziile, dezbinările, sectele.

Împărate ceresc, Mangaietorule…îl numeşti pe Duhul Sfânt Mângâietorul, fiindcă El este intr-adevăr, aşa, după fiinţa Lui. Dar îţi este El oare Managaietor în viaţa ta? Nu cumva altceva îţi este mângâiere, ceva lumesc, trupesc, ceva păcătos? Poate onorurile lumeşti, poate banii, poate podoaba locuinţei sau a veşmintelor, poate desfătarea la teatru, la circ, la hipodrom, în jocuri, dansuri, serate şi în alte îndeletniciri de ruşine şi distracţii lumeşti, poate citirea de cărţi deşarte şi ziare?

Mângâierea Duhului Sfânt este o mângâiere cerească, nestricăcioasă, mângâierea sfinţeniei, dreptăţii, milei, compasiunii faţă de semeni, biruinţa asupra patimilor cu care se luptă creştinii şi înlăturarea lor, mângâierea conştiinţei curate, a rugăciunii sincere, mângâierea pocăinţei sincere, mângâierea biruinţei supra ereziilor, sectelor, dezbinărilor. Cea mai mare parte a mângâierilor omeneşti sunt deşertăciuni, ca oamenii înşişi.

Păcatelor omeniriii sunt “zece mii de talanţi”

Atunci când a trebuit să se facă un bilanţ al păcatelor omeniriii a reieşit că ele sunt “zece mii de talanţi”, adică mulţime fără număr, mai multe decât nisipul mării şi nici un mijlocitor, nici un înger nu putea plăti dreptului Dumnezeu această datorie afară de singur Fiul lui Dumnezeu, Cel Preasfânt şi fără-de-păcat; numai El a putut împlini pentru noi toată dreptatea; numai El, binecuvântat fie în vecii vecilor, a putut lua asupra Sa blestemul nostru şi să ne izbăvească de el, daruindu-ne binecuvântare. Numai El a putut să pătimească drept răscumpărare pentru noi, să moară şi să ne izbăvească de moartea veşnică.

Cât de mult trebuie să-L iubim, să-I mulţumim, să-L slăvim şi să-I împlinim sfintele sale porunci!

învierea din morţi a lui Hristos ne aduce aminte, în primul rând de învierea duhovnicească, cea care trebuie să se săvârşească în noi în fiecare zi printr-o pocăinţă tainică, fiindcă noi păcătuim necontenit şi muţim prin păcat, lăuntric, în adâncul sufletelor noastre, bunăoară prin mânie, prin gânduri rele, în general prin feluritele patimi ale vieţii; în al doilea rând să ne aducem aminte de învierea obştească a tuturor oamenilor în ziua cea de pe urmă şi că trebuie să fim gata mereu să-L întâmpinăm pe Domnul la a doua a Sa slăvită şi înfricoşătoare venire.

Amin, amin zic vouă…

Se poate vedea că în sfânta credinţă creştină e ceva de mare preţ, viu şi desfătător care atrage la el inimile credincioase, bune şi drepte. Care să fie acel element atât de preţios, inestimabil şi incomparabil pentru sufletul creştinului? Această comoara este însuşi Hristos Dumnezeu, Viaţa noastră veşnică, Puterea noastră, Lumina noastră, Pacea noastră, Bunătatea şi Frumuseţea infinită, Fericirea care rămâne în veci nesfârşită.

Necredincioşilor de astăzi, făgăduinţele lui Hristos vi se par visuri irealizabile, jocuri ale imaginaţiei; dar realitatea bunurilor viitoare este confirmată însă de înseşi cuvintele Adevărului întrupat – căpetenia şi înfăptuitorul credinţei noastre, Iisus Hristos: El este Calea, Adevărul şi Viaţa noastră, El care a pecetluit toate făgăduinţele sale cu cuvântul “amin”: “amin, amin grăiesc vouă” (adevărat, adevărat grăiesc vouă), iar cuvântul Său l-a confirmat prin fapte: învierea din morţi, El isusi aratandu-se biruitorul morţii.

Toţi necredincioşii din zilele noastre, ar trebui să mediteze adânc asupra sensului acestui cuvânt (amin) rostit de însuşi Adevărul Cel Veşnic: fiindcă acest cuvânt îi va judeca în ziua din urmă a lumii pe toţi scriitorii care tăgăduiesc adevărata credinţă şi s-au lepădat de ea. Cuvântul pe care l-am spus lor îi va judeca pe ei în ziua cea din urmă [in 12, 48]. şi acest cuvânt este Amin.

La catolici, capul propriu-zis al Bisericii nu este Hristos, ci papa, iar catolicii se arată râvnitori pentru papa, nu pentru Hristos, pentru papa se luptă, nu pentru Hristos şi râvna lor trece întotdeauna din credinţă în fanatism pătimaş, în ura turbată faţa de om, în fanatismul sângelui şi sabiei (rugurilor), în intoleranţă, duplicitate, minciună, viclenie.

Amin, amin zic vouă…(adevărat, adevărat, grăiesc vouă) Hristos Mântuitorul, Adevărul ipostatic cel veşnic, prin Care toate s-au făcut îşi pecetluieşte vorbele Sale cu cuvântul “amin”, atunci când vorbeşte de adevăruri, morale sau dogmatice veşnice şi nestrămutate, când statorniceşte mântuitoarele Taine: Botezul, împărtăşania cu Preacuratul Sau Trup şi Sânge; când vorbeşte despre judecată şi răsplată, despre învierea morţilor, despre fericirea veşnică a drepţilor şi despre chinul veşnic al păcătoşilor care nu se căiesc. Oare faimoşii noştri scriitori acordă vreo atenţie acestui cuvânt, acestui sfânt şi nestrămutat sigiliu al cuvintelor Domnului? Sau cred ei oare în acest cuvânt care pecetluieşte adevărurile nestrămutate ale credinţei?

Cugetă cum se cuvine să stai în casa lui Dumnezeu

Cugetă cum se cuvine să stai în casa lui Dumnezeu, căci este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului [1 Tim 3, 15]. Cât de mareată , de minunată, de sfântă este casa lui Dumnezu – Sfanata Biserică! în ea se întâlnesc toţi sfinţii îngeri şi toţi oamenii credincioşi, toţi sfinţii şi creştinii ortodocşi, care au trăit pe pământ şi care s-au săvârşit în credinţă şi evlavie. Ce casă slăvită! Cât de solidă, indestructibilă, veşnică! Prin Duhul Sfânt ea este stâlpul şi temelia adevărului, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

Cugetă cum se cuvine să stai în casa lui Dumnezu, căci este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului. Biserica Ortodoxă este casa lui Dumnezeu, în care Dumnezeu este Tatăl, sfinţii sunt copiii Lui cei întâi-născuţi: toţi sfinţii din cer; ierahia pamanteasca, mădularele Lui: păstorii şi păstoriţii. Dumnezeieştile slujbe ale Bisericii Ortodoxe sunt o închipuire a Bisericii ca şi casă a lui Dumnezeu (proscomidia).

Neamul omenesc căzut adânc în năpastă, prin neascultare, supus blestemului cel drept al lui Dumnezeu, s-a înălţat pe sine, biruitor în persoana fără-de-prihană şi preabinecuvantata a Fecioarei Măria, Care pentru curăţia ei fără seamăn, pentru blandetea şi smerenia ei s-a vrednicit să fie Maica Ziditorului şi Mântuitorului neamului omenesc, precum şi în persoana numeroşilor sfinţi ai Testamentului celui Nou, fecioare şi femei şi chiar copii care s-au nevoit şi care i-au răpus pe duşmanii mântuirii prin suferinţă, post şi rugăciuni.

Ca să nu mai spunem nimic de mulţimea fără număr a mucenicilor şi asceţilor credinţei, care au strălucit prin mucenicie şi post. în acest chip, credinţa şi Biserica ortodoxă au avut şi au de partea lor, în trecut şi în prezent, mulţime nenumărată de fii credincioşi care au demonstrat prin întreaga lor viaţă şi prin nevoinţele lor toată puterea de-viaţă-făcătoare şi nebiruită ca atribute eterne ale ei [ale Bisericii]. Și în acest veac, orice creştin sau creştină are de ce şi pentru ce să se nevoiască fiindcă bunătăţile cele veşnice, gătite de Dumnezeu celor ce cred şi îl iubesc pe El sunt atât de mari încât nici o limbă omenească nu le-ar putea exprima.

Biserica este comuniunea cu Dumnezeu

Biserica este comuniunea cu Dumnezeu, cu cerul, izvorul luminii, al adevărului şi dreptăţii, al puterii lui Dumnezeu, al nestricaciunii, al sfinţeniei, izvorul păcii, al libertăţii duhului; izbăvirea din robia patimilor.

Cât de minunată este comuniunea de aur a Bisericii lui Hristos cerească, pământească, subpământeană având un singur Cap, pe Atotputernicul Făcător şi împărat, Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii; aflandu-ne în această minunată comuniune cerească prin credinţă, rugăciune, pocăinţă însoţită de fapte bune, suntem apăraţi de vrăjmăşii văzuţi şi nevăzuţi, putem avea nădejde bună în mântuirea noastră, ne putem simţi fericiţi mereu şi mereu, în fiecare zi, încercăm înăuntrul nostru şi asupra noastră puteri dumnezeieşti, făcătoare de viaţă, care ne apară, ne sfinţesc, ne vin intr-un ajutor, ne înnoiesc şi ne întăresc, ne luminează minţile, ne călăuzesc spre viaţa cea nestricăcioasă, spre îndumnezeire şi spre Imparatia cerurilor.

Ținând această sfântă comuniune bisericească ne aflăm în fiecare zi intr-o legătură vie cu Maică Domnului, cu îngerul păzitor, cu toate puterile cereşti, cu patriarhii, protoparintii, prorocii, apostolii, sfinţii Bisericii creştine – urmaşii apostolilor, mucenicii, cuvioşii, doctorii fără-de-arginţi, drepţii şi toţi sfinţii; viaţa lor, ca şi nevoinţele, scrierile, minunile care s-au făcut prin ei să ne fie de învăţătură şi să-i mulţumim necontenit lui Dumnezeu Care ne-a aşezat intr-o asemenea minunată, sfântă şi mântuitoare comuniune. Sunt adânc întristat că acesta sfântă comuniune a fost ruptă în Apus şi prin Apus de către faimosul romano-catolicism, de către luterani şi reformaţi, iar la noi de răscolnici şi secte.

Adevărata Biserică este şi va fi una, nedespărţită şi singură mântuitoare, anume Biserică ortodoxă. Dovada acestui fapt o vedem, neîncetat de minunatele, mântuitoarele, de-har-dătătoarele puteri, care se arată în Biserică, în Tainele săvârşite de ea, în dumnezeieştile slujbe, în moaştele cele făcătoare –de – minuni, în sfintele icoane din care izvorăsc minuni de vindecare, şi nenumăratele alte puteri dumnezeieşti, care se revarsă din milostivirea lui Dumnezeu, asupra credincioşilor.

Ziua de nastere sau onomastica

Ce moment reprezintă ziua de nastere sau onomastica cuiva: de ce o sărbătorim? Iată semnificaţia momentului: este ziua intrării în funcţie!- aşa ar spune un om din lume. Iar ce zic eu: ce neghiobie! Te întreb: Ce este mai important: când păşeşti în viaţă, în această lume, sau când intri în funcţie? Cred că atunci când păşeşti în viaţă, fiindcă dacă nu te-ai fi născut, n-ai fi văzut lumina, n-ai fi intrat în funcţie. Este bine şi drept să sărbătoreşti aniversarea zilei de naştere şi onomastica; ele sunt deopotrivă zile ale intrării în funcţie, în funcţie, în serviciul împăratului ceresc. Chiar şi Irod, mare pentru răutăţile sale, recunoştea necesitatea de a se sărbători ziua de naştere.

Toţi oamenii cinstesc această zi mare pentru ei, ziua în care s-au născut, în care au fost scoşi afară din nefiinţă şi a nu o sărbători, mai bine zis, a nu o cinsti, este o lipsă de recuniostinta faţă de Creator, faţă de nepreţuitul dar al vieţii, un gest de dispreţuire a acestui dar. Noi sărbătorim solemn naşterea Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, a Preacuratei Sale Maici, a înainte – mergătorului şi Botezatorului Ioan, zilele apostolilor, prorocilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor şi ale tuturor sfinţilor. în felul acesta, ziua de naştere este un moment important, fiindcă în această zi Dumnezeu ne-a dat existenţa raţională, iar ziua onomastică ne aduce aminte că am primit un nume creştinesc şi că am intrat în obştea celor ce se mântuiesc întru Hristos Iisus.

Pentru ce sunt posturile?

Posturile sunt un exerciţiu de omorâre a trupului şi de răstignire a lui împreună cu toate patimile şi poftele. Rău fac cei ce trăiesc fără să simtă nevoia să postească. Pentru a ne pregăti pentru acea viaţă în care nu va mai fi nevoie de mâncare şi băutură, trebuie să postim încă de aici. De aceea au fost rânduite atâtea posturi la creştinii ortodocşi, ele sunt o pregătire treptate pentru acea viaţă în care nu se mănâncă şi nu se bea. A te deda aici lăcomiei de mâncare şi de băutură este sub demnitatea omului menit cerului. De aceea, sfinţi lui Dumnezeu, dorind cu înflăcărare nemurirea cea fericită, şi-au veştejit trupul lor cu post şi rugăciune, şi-au omorât patimile lor trupeşti.

Pentru ce sunt posturile, slujbele dumnezeieşti din Postul Mare, metăniile, pocăinţa, bătăile de clopot rare şi timpurii? Pentru a-l aduce pe om la conştiinţa şi simţământul păcatelor sale, al faptului că s-a îndepărtat de Dumnezeu şi se află în primejdie de a se pierde, pentru a surpa zidul despărţitor al păcatului şi a-l uni pe om cu Dumnezeu, pentru a-i curăţi inima de păcat şi ca ea să-L vadă pe Dumnezeu.