Voi schimonosiţi fizionomia voastră morală

Cine nu merge la Biserică şi la dumnezeieştile slujbe şi cine n-a auzit de economia lui Dumnezeu privitoare la mântuirea noastră, care n-a auzit şi nu ştie nimic de oamenii lui Dumnezeu cei minunaţi, sfinţi şi binefăcători, acela îşi va pierde cu desăvârşire fizionomia morală şi nu va putea cunoaşte de ce este în stare omul când este umbrit de harul lui Dumnezeu, inaltandu-se moral deasupra simţurilor şi sporind în iubire de Dumnezeu, în predarea totală Lui; cu ce virtuţi şi cu ce fapte de seamă se împodobeşte şi de câtă fericire se va învrednici; până la ce împărătească înălţime se poate urca ştiind că Apostolul Pavel a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut lucruri despre care nu se poate grăi, pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit – iată ce a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El.

Dar voi schimonosiţi fizionomia voastră morală, uitaţi scopul existenţei voastre şi trăiţi în lipsa unui sens moral şi fără un tel, supunandu-vă fără crâcnire patimilor şi poftelor.

De ce anume se lipsesc cei ce se îndepărtează de Biserică şi de dumnezeieştile slujbe, de participarea la ea cu mintea şi cu inima? Se lipsesc de cele mai preţioase şi mai vii izvoare: de lumina duhovnicească, de însuşirea de către Dumnezeu, de pace, de libertatea duhului, de bucuria în Duhul Sfânt, de comuniunea vie cu Dumnezeu; se răcesc faţă de Dumnezeu, se sălbăticesc şi se înstrăinează de rugăciune şi de orice sfinţenie, mintea şi simţurile li se învârtoşează, se abrutizează faţa de tot ce este spiritual şi devin incapabili să judece sănătos asupra celor duhovniceşti, cad în rătăciri grosolane, pierd din vedere adevăratul scop al vieţii, urmărind numai scopuri pământeşti, cel mai adeseori josnice, pătimaşe, nedemne de numele de om, îşi supun gândurile şi sentimenetele unei condiţii josnice, devin robi ai stricăciunii.

Publicitate

În sufletele voastre trebuie să ia chip Hristos

Copiii mei, sufăr pentru voi, până când Hristos va lua chip în voi [Ga 4, 19]. În sufletele voastre trebuie să ia chip Hristos, adică dreptatea şi sfinţenia, blândeţea, smerenia, “înţelepţiţi-vă întru cele înalte, unde este Hristos”. Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi sfinţilor sunt mijloace ajutătoare prin care trebuie să-L facem pe Hristos să ia chip în noi şi să se întipărească în noi virtuţile sfinţilor.

De ce nu poate creştinul să ducă o viaţa adevărată fără Biserică (casă a rugăciunii), fără dumnezeieştile slujbe, fără participarea la taine? Fiindcă omul este fiinţa căzută, coruptă, întinată în păcat sau de mari şi funeste patimi, este prizonierul nenumăratelor sale patimi; este şi ţinta permanentă a diavolului, cel ce a luat în robie neamul omenesc şi care ţinteşte mereu cu săgeţile sale bine ochite în oameni; o fiinţa rănita peste tot, bolnavă de păcat, urât mirositoare din pricina nenumăratelor sale patimi, desfrânată şi potrivnică lui Dumnezeu nu poate fi în comuniune cu El, cât timp nu se pocăieşte, nu se schimbă în bine, nu se leapădă de păcat, nu se îndepărtează de la năravurile şi deprinderile păcătoase, dacă nu agoniseşte credinţă, duh de rugăciune şi pocăinţă, nu se împodobeşte cu înfrânarea, blândeţea, smerenia, simplitatea, predarea totală lui Dumnezeu şi Sfintelor Sale Biserici.

Biserica noastră ne este luminătoare şi vindecătoare; în ea găsim sfinţire şi împăcare cu Dumnezeu, îndumnezeire.

De ce oare a trebuit ca Sfântă Fecioară să fie crescută anume în templu?

Timp de aproape cinci mii de ani, omenirea, prin cei mai aleşi reprezentanţi ai săi, a aşteptat ziua în care avea să se nască cea menită să fie Maica Domnului, Fecioara, precum şi acea zi mare în care Ea avea să fie dusă în templul lui Dumnezeu, spre a fi crescută în casa intrutot-sfântă a lui Dumnezeu, ca şi ziua când avea să stea înaintea Ei Gavriil, căpetenie a oştilor cereşti, aducând vestea cea bună, plină de bucurie, minunata veste a zămislirii şi naşterii din Ea a Fiului lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci.

Și ce minunată şi sfântă privelişte a fost în sfânta cetate a Ierusalimului atunci când părinţii Preacuratei Fecioare, indeplinindu-şi făgăduinţă făcută lui Dumnezeu de a rămâne acolo până la o anumită vârsta, pentru a învăţa Sfânta Scriptură, pentru a vorbi cu Dumnezeu şi cu îngerii şi pentru a deprinde lucrul de mâna al femeilor!

Părinţii Ei au adunat la casa lor însoţitoare – copile curate fără prihană şi, însoţită fiind de ele, îmbrăcate  în sărbătoare şi purtând în mâini lumânări aprinse au dus-o intr-un triumf cu cântări sfinte la templu, iar acolo, mai-marele preoţilor şi prorocul Zaharia a dus-o pe Ea solemn în Sfântă Sfintelor, unde nu intra decât arhiereul şi acela doar o dată pe an. A fost dusă în Sfântă Sfintelor ca una ce avea să nască Cuvântul, mai sfânt decât toţi sfinţii şi Care avea să deschidă porţile cerului.

Aici, în templu, Ea se ruga des, citea cuvântul lui Dumnezeu, primea hrană cerească de la înger şi stătea de vorba cu el, învăţând de la el tainele cereşti. De ce oare a trebuit ca Sfântă Fecioară să fie crescută anume în templu şi nu intr-o casa de oameni obişnuiţi? Pentru că templul este casă a lui Dumnezeu şi locaş ceresc şi în el sălăşluieşte Dumnezeu; în el se află inima şi ochii Lui, după cuvântul Scripturii, în toată vremea, ziua şi nopatea, în timp ce în casele oamenilor domneşte deşertăciunea şi tot păcatul.

Cine nu este în Biserică, acela nu este cu Hristos

În timpul Liturghiei, când o săvârşesc eu însumi, la prefacerea Cinstitelor daruri în Preacuratul Trup şi Sânge, ţin în mâini Sfântul Disc cu Agneţul şi Potirul cu Preacuratul Sânge şi mă rog Domnului pentru mine însumi şi pentru toţi; ţin pe rând discul şi potirul, aşa cum ţinea desfaranata cu mâinile de picioarele Domnului Iisus Hristos, plâng pentru păcatele mele şi mă rog Lui de iertare.

Cât de minunat este că Domnul S-a apropiat de noi, prin Sfintele taine, că a coborât până la firea nostra întinată şi stricăcioasă, dandu-Se pe Sine însuşi mâncare şi băutură: “Mâncaţi Trupul meu şi întru credinţă vă întăriţi!”

Cine nu este în Biserică, acela nu este cu Hristos şi nu va avea comuniune cu Dumnezeu nici aici pe pământ, nici acolo în cer. Cine nu merge la biserică, acela se răceşte faţă de Dumnezeu şi faţă de rugăciune şi se lipseşte de harul lui Dumnezeu. Astăzi, mândri de ştiinţa lor, savanţii au devenit nepăsători faţă de Hristos şi faţă de dumnezeiesteile slujbe, în timp ce în biserică se afla întreaga bogăţie harica a cuvântului evanghelic, a minunatelor rugăciuni, a de-viata-făcătoarelor Taine, suflul Duhului Sfânt.

Adepţii lui Tolstoi propavaduiesc că copiii, îndeosebi cei de vârsta şcolară, nu trebuie să frecventeze biserica, să se ducă mai bine la teatru şi la cursurile în care este răspândită învăţătura lui Tolstoi, acesta putând, chipurile, să risipească superstiţiile, adică credinţa în tot ce este sfânt; şi intr-adevăr adepţii învăţăturii lui Tolstoi încetează să mai frecventeze Biserica, să se mai spovedească şi împărtăşească.

Minunată înțelepciunea Ta

Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Domnul savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Lui (cântărea heruvimilor). Ce biruinţă celebrează şi proslăveşte în cântare oastea îngerească? Biruinţa supra şarpelui cel vechi, ucigător de oameni, asupra diavolului şi a satanei, care s-a ridicat împotriva Creatorului sau şi alcătuirii Lui: neamul omenesc. Cine a obţinut această slăvită biruinţa şi cum?

Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii, a biruit prin Sângele Său vărsat pentru lume, prin patimile şi moartea Sa pentru noi, prin învierea şi înălţarea Sa la cer, fiindcă împreună cu El s-a înălţat la cer întrega făptură omenească, pe care a învrednicit-o să şadă, împreună cu El, de-a dreapta Tatălui. Liturghia săvârşită în Biserica Ortodoxă este cel mai mare triumf al dreptăţii şi milei lui Dumnezeu faţă de noi nevrednicii.

Fiindca cei ce se roagă Lui din inimă, caindu-se şi impartasindu-se cu Sfintele Taine dobandesc iertarea păcatelor şi nimicesc în ei lucrarea diavolului prin puterea Celui ce S-a răstignit, a murit şi a înviat; de fiecare dată în ei, în sufletele lor, triumfă biruinţa castigata asupra păcatelor lor, Iisus Hristos. Liturghia este câmpul de luptă al lui Goliat, diavolul cel din vechime, cu blândul împărat David care este Hristos Domnul, care a venit după trup în casa lui David. Minunate sunt lucrările tale, Doamne, spre mântuirea neamului omenesc! Minunată intelepciunea Ta, dreptatea, mila, puterea, izbăvirea şi mântuirea! Treime Sfântă, mântuieşte-ne pe noi toţi!

Citiți

Citiţi rugăciunile de pocăinţă, stihirile şi canoanele rânduite la slujbele vecerniei, pavecerniţei, utreniei de fiecare zi sau cele din postul mare şi luaţi aminte cum alcătuitorii acestor dumnezeieşti slujbe suspină pentru mulţimea păcatelor lor şi ale întregii omeniri şi aceste suspine pornesc din inima omului şi firea omenirii căzute, citit şi veţi învăţa necontenită osândire-de-sine şi pocăinţă sinceră cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, încercate în inima şi înăuntrul nostru.

Mulţi sfinţi au fost atât de porniti împotriva trupului lor încercat de mulţimea patimilor, încât au lăsat cuvânt că, după moarte, el să fie aruncat intr-o baltă; iar Sfântul Ignatiei Teoforul dorea cu tărie ca trupul să-i fie sfâşiat şi mâncat de lei, pentru a se preface astfel intr-o pâine curată lui Dumnezeu.

Biserica

Biserica este edificiul minunat, preaînţelept, indestructibil al Arhitectului ceresc, Iisus Hristos, înţelepciunea ipostatica a Tatălui, Cel ce în chip înţelept şi atotputernic a alcătuit  lumea şi întreaga ierahie cerească şi pământeană. Luaţi aminte la alacatuirea dumnezeieştilor slujbe ale Bisericii; ce relaţii indestructibile stabileşte Biserica între toate acestea! în toate rugăciunile, credincioşii se adresează întâi de toate atotputernicului cap al Bisericii, Iisus Hristos, pe care ea [Biserica] îl roagă să-i miluiască fiii prin rugăciunile Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu; se adresează apoi cinstitelor puteri cereşti celor fără de trup, înainte-mergătorului, slăviţilor apostoli, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor şi tuturor sfinţilor.

Ce puternice legături au membrii [mădularele] Bisericii cu Capul acesteia şi ce membri are Biserica! Oare se va clătină înainte-mergătorul în rugăciunea sa către Dumnezeu ca o trestie bătută de vânt? Dar apostolii şi nebiruiţii mucenici, pe acre nu i-au plecat toate puterile iadului! Dar sfinţii ierarhi şi cuvioşi, stâlpii de neclintit ai credinţei şi cucerniciei, care au ţinut credinţa lui Hristos îndurând prigoana de la eretici şi care au păstrat-o întreagă şi nevătămată!

Sfinţii ne ajuta în nevoi ca şi cum n-ar fi murit

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui ! Odată cu sfârşitul fiecărui an a venit din nou pomenirea iernatică a marelui sfânt al lui Dumnezeu şi stâlp al Bisericii Ortodoxe, Ierarhul Nicolae al Mirei Lichiei, Făcătorul –de-minuni; ea se prelungeşte, an de an de mai bine de un mileniu şi jumătate: intr-atât de slăvită, de neveştejită, vie şi  roditoare este amintirea sfinţilor lui Dumnezeu!

Monumente vii ale acestui sfant al lui Dumnezeu se inalata în toată lumea în nenumărate inimi ale oamenilor din toate veacurile, fiindcă minunile lui binefăcătoare faţă de oamenii care-l cheamă cu credinţă sunt nenumărate pe pământ şi pe mare. Prin slăvita sa pomenire sfântul da mărturie cu mare glas şi în auzul tuturor despre credinţa noastră plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoarea noastră; despre viaţa nemuritoare ce va fi şi despre dreapta răsplătire de care vor avea parte toţi oamenii, despre paza neclintită cu care Dumnezeun înconjoară Sfântă Biserică faţa de care sfântul lui Dumnezeu s-a arătat râvnitor în timpul vieţii; despre marea sa îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu şi despre puterea sa de a mijloci pentru noi.

Amintirea  sfinţilor lui Dumnezeu trăieşte veşnic în Sfânta Biserică a lui Hristos, nu însă aşa ca amintirea oamneilor ce s-au proslăvit prin ceva anume în lumea aceasta, fiindcă lumea trece şi poftele ei, şi cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac [1 in 2, 17]. Lumea imită Biserica în privinţa imortalizării amintirii bărbaţilor slăviţi şi, în acelaşi timp, vrea să umbrească luminoasa amintire a sfinţilor, nerecunoscandu-le vrednicia şi veridicitatea celor ce se povestesc despre ei, spunând că aceste povestiri sunt poveşti şi basme; dar adevărul Bisericii triumfă şi amintirea sfinţilor lui Dumnezeu se reînnoieşte în fiecare an, cu noi minuni binefăcătoare săvârşite de ei şi de sfintele lor moaşte şi icoane, iar monumentele neînsufleţite ale oamenilor lumii acesteia se deterioreaza şi se dărâmă cu timpul şi cad în uitare.

Oamenii mărginiţi ai veacului acestuia, mânaţi de necredinţă, trufie şi viclenie, ne învinuiesc pentru cinstirea sfinţilor şi icoanelor lor, acuzandu-ne pe nedrept de idolatrie şi cum că le împodobim peste măsură; ei înşişi însă se străduiesc din răsputeri ca să înalţe oamenilor din lume care s-au remarcat cu ceva monumenete costisitoare, care nu spun nimic oamenilor neinstruiţi şi foarte puţin celor instruiti, fiindcă oamenii culţi ştiu şi fără ajutorul monumentelor prin ce anume s-au evidenţiat oamenii renumiţi. şi astfel, slăvită şi binefăcătoarea amintire a sfinţilor este veşnică şi neveştejită după cuvântul împăratului şi psalmistului David: Dreptul fi-va veşnic întru pomenire şi nu se va teme de zvonul cel rău.

Este deosebit de folositor şi de instructiv să fie săvârşită minunata pomenire a sfinţilor, din an în an, în cântări şi în citiri, în sfinţite şi de biruinţă slujbe, fiindcă în acest chip învie şi se înnoiesc în sufletele noastre chipul lor sfânt, faptele şi minunile lor, credinţa lor nezdruncinată, viaţa lor de după moarte, mijlocirea şi inteventiile lor pentru noi în faţa lui Dumnezeu. Dacă cei ce se numesc creştini ar citi sau ar da ascultare în simplitatea inimii, povestirilor despre viaţa şi minunile sfinţilor şi ar vrea să le urmeze exemplul, după puteri, în viaţa lor, o! Cât de tare ar fi atunci credinţa creştinilor; cum s-ar mai schimbă moravurile spre bine: fiindcă sfinţii au fost oameni pătimaşi că şi noi, dar cât de minunat s-au schimbat prin credinţa şi prin sârguinţa lor către Dumnezeu, prin râvna către faptele bune, prin înfrânare, răbdare, post şi rugăciune şi prin faptele milosteniei.

Ei s-au asemănat îngerilor şi lui Dumnezeu însuşi, şi de aceea Dumnezeu i-a cinstit cu slavă veşnică, slavă a minunilor şi semnelor, a vieţii fără de moarte. Sfinţii ajută şi după moarte creştinilor care trăiesc cu cucernicie pe pământ, atât unor persoane individuale, cât şi oraselor şi împărăţiilor şi se arată în chip văzut oamenilor cucernici cu puternicul lor ajutor. De câte ori Sfântul Ierarh Nicolae Făcătorul-de-minuni nu s-a arătat pe pământ şi pe mare, în toate ţările unde a fost chemat cu credinţă! Pe câţi oameni nu i-a izbăvit de la moarte! De câte ori nu s-au arătat cu ajutor ceresc Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul –de-biruinţă sau Sfântul Serghie din Radonej şi mulţime de alţi sfinţi! Sfinţii ne ajuta în nevoi ca şi cum n-ar fi murit ca şi cum trăiesc împreună cu noi.

Minunatele arătări ale sfinţilor din lumea de dincolo de mormânt ne fac dovada vieţii viitoare fără de sfârşit şi a necontenitei purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de sfânta Biserică a Sa care luptă pe pământ şi ne slujesc dret puternic îndemn către toată fapta cea bună şi pregătire pentru viaţa viitoare. întocmai cum în nişte pepiniere de pe pământ se sădesc puieţi de arbori şi flori pentru a fi răsădiţi apoi intr-o grădină cerească, aşa şi creştinii sunt ca nişte răsaduri tinere sădite în Biserică că intr-o Grădina cerească care, atunci când vor ajunge la maturitate, vor putea fi răsădite în Grădina cerească veşnică, pentru a creşte în desăvârşire şi a aduce roadele vieţii veşnice şi ale fericirii veşnice.

Preacuratul pântece al Fecioarei Născătoare-de-Dumnezeu mai încăpător decât cerurile

În Maica Domnului s-a sălăşluit şi sălăşluieşte în veşnicie Ochiul înţelegător şi atoatevăzător – Dumnezeu Cuvântul care s-a întrupat din Ea şi S-a făcut om. De aceea Ea, ca Maică a Atoatevăzătorului Dumnezeu ne vede Ea însăşi pe toţi; vede toate gândurile şi mişcările inimilor omeneşti; toată viaţa fiecărui om, de la început şi până la sfârşit. De aceea noi, nevrednicii robii Ei, trebuie să ne ducem viaţa în toată fapta cea bună şi în curăţie şi în frică lui Dumnezeu.

în urmă cu aproape două mii de ani a pogorât pe pământ în chip omenesc din ceruri Cuvântul Cel împreună-fără-de-început cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, sau Fiul lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Tatăl a creat toate veacurile, nu numai pe cele pământeşti, stihice, ci şi pe cele cereşti, îngereşti, mai înainte de existenţa lumii văzute. De aceasta s-a înfricoşat tot cerul şi s-au mirat toate marginile pământului că Dumnezeu S-a arătat oamenilor în trup, făcând preacuratul pântece al Fecioarei Născătoare-de-Dumnezeu mai încăpător decât cerurile.

Dumnezeu – Cuvântul, prin care s-au făcut toate, cele văzute şi cele nevăzute, Cel mai presus de tronuri, de stăpânii, de începătorii, de puteri şi de toate cinurile îngereşti, şi-a ales Lui şi pe pământ împreună-lucrători, ajutători, pe care I-a numit Apostoli, cărora le-a dat puteri şi atribuţii extraordinare, că să facă tot felul de minuni: pe bolnavi să-i vindece, pe leproşi să-i cureţe, pe draci să-i izgonească, pe morţi să-i învie şi i-a trimis în cetăţile şi satele Palestinei, ca să propovăduiască pocăinţa (înnoirea duhovnicească) şi apropierea împărăţiei cerurilor. Fiului lui Dumnezeu I-a fost încredinţată din ceruri, mai înainte de a fi veacurile, în sfatul Treimii, o misiune extraordinară pe pământ: răscumpărarea, restaurarea şi înnoirea neamului omenesc celui căzut, care fusese menit dintru început nemuririi şi fericirii în Dumnezeu şi care căzuse în stricăciune şi moarte veşnică.

Domnul a chemat să slujească acestei restaurări şi înnoiri a neamului omenesc nu pe îngerii din cer, strălucitori ca fulgerul (vederea lor ca fulgerul – Mt 28, 3) şi respirând numai sfinţenie şi dreptate, ci pe oamenii cei simpli şi mai neînvăţaţi, pe care El i-a umplut cu înţelepciunea şi cu puterea Sa şi le-a dat putere să binevesteasca Evanghelia în toată lumea şi să prefacă lumea din temelii, scoţând-o din amorţire şi abrutizare în necredinţă, necurăţie şi idolatrie. Lucru cu neputinţă unor simpli muritori.

Acest adevăr – cel mai mare dintre toate – prefacerea neamului omenesc de către nişte simpli pescari, lipsiţi de învăţătură, Iisus Hristos l-a mărturisit solemn înaintea norodului spunând: Te slăvesc pe Tine, părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns toate acestea de cei preaînţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost binevoirea ta înaintea Ta [Mt 11, 25-26; Lc 10, 21]. Un asemenea “prunc” simplu, lipsit de răutate şi care a primit din toată inima intelpciunea lui Dumnezeu, este şi Apostolul Andrei Cel-întâi-chemat de la năvoadele pescăreşti – pe care îl praznuim la 30 noiembrie.

Simţi tu, oare, această legătură, vie, cu cerul?

Numai în Biserică, Care este stâlpul şi temelia adevărului, omul dobândeşte adevărata cunoaştere de sine – despre originea, despre crearea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, despre căderea şi stricăciunea sa prin păcat, despre retaurarea, sfinţirea, înnoirea şi împăcarea cu Făcătorul şi Legiuitorul, cu Proniatorul şi Mântuitorul său. Dară fără îndrumarea Bisericii, omul, fie el cât de cultivat şi cu cele mai mari aptitudini cade în cele mai mari şi mai păgubitoare rătăciri, ca şi scriitorul nostru rus Lev Tolstoi.

Membrii Bisericii cereşti – patriarhii, prorocii, apostolii, sfinţiţii ierarhi, mucenicii, cuvioşii, doctorii fără de arginti, nebunii pentru Hristos şi toţi sfinţii – sunt mădulare vii, care au legături vii strânse cu Biserica pământească, cu toţi ierarhii, cu toţi sfinţii slujitori şi cu toţi mirenii ortodocşi. Ei ne vin în ajutor mijlocind pentru noi înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunile lor, prin minunile lor şi adesea prin arătările lor minunate. Simţi tu, oare, omule, această legătură vie, cu cerul? Simţi tu, oare, această legătură, vie, cu cerul? Simţi tu, oare această legătură neîntreruptă a Bisericii cereşti cu Biserica pământească, mai cu seamă în timpul dumnezeieştilor slujbe?