Să ne scrutăm viaţa şi păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu sincer, fără cruţare, cu inima înfrântă şi smerită şi să ne osamdim pe noi înşine în ele fără părtinire, să dorim cu sinceritate (cu fierbinte râvnă) îndreptarea de păcate şi de patimi, de care ni se împiedică în fiecare zi sufletul – iată adevărata pocăinţă.
Să ne străduim să ştergem vechile păcate şi patimi – iată adevărata pocăinţă! Să luăm hotărârea de a ne lepădă cu totul de o patimă sau alta, de un nărav sau de altul – iată adevărata pocăinţă! Altmiteri la ce am mai vorbi de pocăinţă?
Aproape întotdeauna nu ne aflăm în noi înşine, ci în afara noastră, fiindcă suntem preocupaţi cu toţii de lucruri şi probleme exterioare şi nu dăm nici o atenţie lumii nostre lăuntrice. Taina pocăinţei sau ziua pocăinţei ne dă prilejul şi imboldul de a pătrunde adânc în noi înşine şi de a încerca, verifica ceea ce se afla înăuntrul nostru, gândurile, dorinţele, intenţiile, credinţa noastră, problemele, demersurile, relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu oamenii, dragostea sau ura; de a ne cunoaşte deprinderile, patimile, înclinaţiile noastre – intr-un cuvânt, de a face rânduială, pe cât e cu putinţă, în lumea noastră lăuntrică sau în haosul nostru lăuntric.
Spovedania are drept scop curăţirea şi îndreptarea inimii. Fiule, dă-mi inima ta! Cel ce din orgoliu, nu vrea să-şi recunoască vina înaintea oamenilor, acela nu se poate căi sincer înaintea lui Dumnezeu. Recunoaşte-ţi greşelile cu inima curată şi cu smerenie înaintea oamenilor şi te vei putea căi în faţa lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan de Kronstadt 