Arta pocăinţei

Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei. Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepţi inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare? Eşti oare un mădular al ei viu sau mort? Oare te vor primi sfinţii, când vei trece din această viaţă vremelnică la cea veşnică? Nu te vor lepăda ca pe un mădular putred, urât mirositor, netrebnic? Nu va fi oare partea ta cu cei lepădaţi de Dumnezeu? – Grăbeşte-te să mai îndrepţi ceva, să-ţi îndrepţi toată purtarea ta. ţi s-a dat vreme pentru aceata.

Lucrarea mântuirii sufletelor noastre este un lucru foarte mare şi foarte înţelept şi acest lucru, această artă trebuie învăţată de la cei ce au descoperit şi au împlinit acest lucru. Dar acest lucru al mântuirii, al pocăinţei se descopera cu deosebire sfinţilor, ca unii ce s-au străduit îndeosebi, să şi-o însuşească şi înfăptuiască, intr-un chip plăcut lui Dumnezeu şi mântuitor sufletului. Sfinţii ne-au lăsat această moştenire duhovnicească, această artă a pocăinţei şi mântuirii prin Biserica Ortodoxă, aşezând în ea, ca intr-o visterie sigură, toată înţelepciunea lor, cuvântul lor, strădania, iscusinţa şi experienţa lor.

De la ea trebuie să învăţăm pocăinţa şi mântuirea. Iată, toţi am mers şi mergem la slujbele bisericeşti, la cele de duminică, din zilele de sărbătoare, la cele obişnuite şi la cele din Postul Mare. Toate aceste slujbe ne învaţă pocăinţa şi mântuirea. Aţi ascultat Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul? Aţi auzit rugăciunea Sfântului Efrem? Aţi auzit troparele şi canoanele din Postul Mare? Ce duh de pocăinţă respiră în ele! Câtă umilinţă, zdrobire pentru păcatele omenirii păcătoase! Câtă sete de mântuire şi de milostivire de la Dumnezeu! Câte suspine şi lacrimi a păcătoşilor care se căiesc! De aceea învăţaţi de la Sfânta Biserică pocăinţa şi milostivirea lui Dumnezeu. Ascultaţi cu luare-aminte, cugetaţi, aduceţi-vă aminte de păcatele voastre, zdrobiţi-vă inimile, căiţi-vă, nu vă sumeţiţi, faceţi faptele milosteniei; fiindcă cei milostivi se vor milui.

Publicitate

Păzeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine

Din punctul de vedere al teologiei dogmatice, învăţătura despre apropierea lui Dumnezeu de oameni coincide cu cea privitoare la faptul că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, altfel spus că omul poartă în sine însuşi chipul lui Dumnezeu. Părintele Ioan ştie, fireşte, că tocmai faptul că omul este chip al lui Dumnezeu îi determină acestuia relaţia apropiată cu El.

„Luaţi seama, cu cea mai minuţioasă şi mai râvnitoare atenţie, la chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat sufletul nostru – iată ce avem mai de preţ şi mai drag de la Dumnezeu şi de ce se cuvine să ne purtăm unii faţă de alţii cu dragoste şi să ne preţuim; sufletul nostru Îi este drag lui Dumnezeu: este chipul Lui, este portretul Lui viu. Dumnezeu este adevăr şi sfinţenie, nerăutate, smerenie, curăţie, răbdare şi năzuinţă liberă către tot lucrul bun”.

O idee asemănătoare exprimată mai clar apare şi în următorul fragment: „Ce-ar fi putut da Creatorul creaturii Sale mai mult decât i-a dat, facându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, făcându-l dumnezeu după părtăşie, după raţiune, după sfinţenie, dupa adevar si dupa liberul albitru? Pazeste, omule, mai mult decât orice pe lume, chipul si asemanarea lui Dumnezeu pe care le ai în tine, nu te da rob putreziciunii, pacatului”.

Părintele vorbeşte şi despre acea mare apropiere dintre Dumnezeu şi Maica Domnului, explicând cauza supremei bunăvoinţe a lui Dumnezeu faţă de ea, aceasta fiindcă „chipul si asemanarea de la Dumnezeu atingea în sufletul şi în chipul ei suprema curaţie. Magnifică este ea ca Maică a lui Dumnezeu, dar şi prin nemărginita iubire pe care Dumnezeu a aratat-o chipului Său în omul căzut, restaurat prin relaţia Sa cu omenirea, pentru a o aduce la desăvârşirea cea dintru început şi la fericirea veşnică”.

În predicile sale, părintele Ioan de Kronstadt exprima într-o formă mai completă şi mai sistematică decât în jurnal învăţătura de credinţă ortodoxă despre chipul lui Dumnezeu în om, despre vătămarea acestuia în urma păcatului strămoşesc şi despre restaurarea omului de către Iisus Hristos, apelând la limbajul vechilor Părinţi ai Bisericii: „Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să se facă dumnezeu, pe baza faptului că omul a fost creat dintru început după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică drept, curat, sfânt, raţional, liber, nemuritor; pentru a reuni din nou Tipul cu Prototipul (după căderea în pacat); pentru a-l răscumpăra pe cel cazut. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”.

Într-o convorbire despre crearea omului , părintele a comentat cuvântul obrazovanie din limba rusa ( în româneste, „instrucţiune, învăţătura”) ca pe o trimitere la obrazul („chipul”) lui Dumnezeu, iar cuvântul prepodobnyi (tradus în româneşte cu „preacuvios”) ca pe o trimitere la podobie, („asemănare”) cu Dumnezeu . În opinia unor Părinţi , „asemănarea cu Dumnezeu” înseamnă îndumnezeire, participare deplină la viaţa dumnezeiască, iar, dupa alţi dascăli ai Bisericii, constituie scopul final al vieţii. La această terminologie apelează şi părintele Ioan de Kronstadt. „Dumnezeu îi cere omului să i se asemene Lui, ca o reproducere în raport cu originalul.” În altă parte părintele Ioan descrie cum vor fi arătat oamenii întâi-creati, la care chipul lui Dumnezeu nu fusese „desfigurat” de păcat.

„Aveau o minte limpede şi întelegeau cu uşurinţă tot ce se afla în jurul lor. Lumina minţii lor era Domnul Însuşi, şi prima lor cunoştinţă, dătătoare de viaţă, a fost cunoaşterea de Dumnezeu. Inima le era plină de dragoste de Dumnezeu şi de iubire unul faţă de altul, fericiţi fiind de această iubire. Primii oameni trăiau prin Dumnezeu, îşi găseau mângâiere în Dumnezeu, respirau prin Dumnezeu…„

   Aşa teologhiseşte părintele Ioan în convorbirile şi în predicile sale, iar în Jurnalul său scrie: „Drag îmi este să mă rog în Biserica Domnului, mai ales în Sfântul Altar, în faţa Sfintei Mese şi a Jertfelnicului, fiindcă în biserică mă transform în chip miraculos, prin harul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pocăinţa, umilinţa fac să cadă de pe sufletul meu ghimpii, cătuşele patimilor, şi încep să simt uşurare; dispar amăgirea şi vrajă patimilor, nu mai exist, «mor» pentru lume şi lumea moare pentru mine, nu mai există, dispare cu toate bunătăţile ei; prind viaţă din nou, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, mă pătrund de El, ajung într-un duh cu El; mă simt mângâiat ca un copil care şade pe genunchii maicii sale, inima îmi este plină de o dulce adiere de lume cerească, toate îmi apar aşa cum sunt ele de fapt, nutresc prietenie şi dragoste pentru toată lumea. O, cât de fericit este sufletul cu Dumnezeu împreună! Pe drept cuvânt, Biserica este raiul pe pamânt!”

    Comparând cele doua fragmente reproduse mai sus, unul extras dintr-o convorbire a părintelui, celalalt din Jurnal, ne convingem că sursa teologhisiri părintelui Ioan este propria sa experienţă duhovnicească. De aceea, până şi aserţiunile pur dogmatice îmbracă în gura şi în scrisul părintelui o irezistibilă forţă, ca marturii de viaţă. Este evident că, numai după ce a experimentat el însuşi în sine o anumită restaurare a chipului lui Dumnezeu, putea să scrie spontan aceste cuvinte: „Doamne, aşa cum chipul cel dintru început poate să atragă la sine chipurile derivate din el, să se sălăşluiască şi să vieze în ele, fă ca şi cei creaţi dupa Chipul Tău să poată tinde, cu toată dragostea şi cu toată râvna, către Chipul primordial şi să se lege de El”.

Creştine, străduieşte-te aici pe pământ să te apropii de Dumnezeu!

Creştine! Până mai e vreme, străduieşte-te aici pe pământ să te apropii de Dumnezeu şi de sfinţii Lui prin credinţă şi evlavie; fii bisericos, hrăneşte în tine duhul bisericesc, duhul pocăinţei, al păcii sfinte, al gândirii la Dumnezeu, al iubirii, al blândeţii, smereniei, răbdării, bunei –supuneri, mântuirii. Să nu te ţii semeţ, să nu dispreţuieşti Biserica, Maica ta, cea care te mântuieşte; mergi deseori la biserică la vremea dumnezeieştilor slujbe, stai smerit, ascultă, cugetă, sau citeşte şi cântă.

Dacă nu te vei apropia acolo de Biserică şi prin ea, de Dumnezeu, vei rămâne străin şi de ea şi de Dumnezeu, iar după moarte, Dumnezeu nu te va primi la El, iar sfinţii Săi se vor lepăda de tine, ca de unul de ei străin cu duhul şi cu starea inimii şi a gândurilor şi vei fi izgonit intr-o ţară străină, intr-un loc întunecat şi în care arde foc nedomolit, locul duhurilor căzute şi al sufletelor omeneşti nepocaite. Fii înţelept, ca să nu cazi pradă vicleniei diavolului şi să fii vrednic de marea ta chemare.

Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia

În mărturisirile părintelui Ioan despre viaţa sa lăuntrică şi despre experienţa cunoaşterii de Dumnezeu apare pregnant o remarcă, în sensul că Dumnezeu se apropie de om graţie unei însuşiri naturale ale acestuia: „Dumnezeu ne este fiecăruia dintre noi mult mai aproape decât oamenii, oricare ar fi aceştia; este mereu lânga mine, mai aproape decât aerul, decât lumina, chiar şi decât hainele pe care le port.

Trăiesc prin El cu trupul şi cu sufletul, respir prin El, gândesc, simt, îmi închipui, pun la cale, vorbesc, întreprind, lucrez! Trebuie să fim şi să ne purtăm astfel încât să nu lăsăm să apară în noi nimic care să-L facă să nu patrundă în mintea şi în inima noastră, să-l stingherească, să-L împiedice! Dar când greşesc, când cedez unei patimi, fac ca inima să mi se îndeparteze de El iar El mă lipseşte de harul său”.

Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu

Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Creatorul, a pus bazele unei strânse comuniuni între Creator şi creatură, adică între Dumnezeu şi om. El trebuie să întreţină această fericită comuniune prin supunere necondiţionată faţă de Creator, prin împlinirea sfintelor, înţeleptelor şi de-viaţă –  făcătoarelor Sale porunci; ca esenţă a acestor porunci i-a fost dată omului prin poruncă de a nu mânca din rodul pomului cunostinteor binelui şi a răului.

Această reţinere trebuia să-i întărească voinţă şi să i-o pună în acord cu voia lui Dumnezeu, în aşa chip încât voia lui Dumnezeu să fie una cu voinţă omului, aşa cum voinţă unei persoane din Treime trebuie să fie aceeaşi cu voinţa celei de a doua şi de a treia persoane: După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una [în 17, 21].

Prin neascultare, omul a rupt cu neruşinare comuniunea sa cu Dumnezeu şi a fost izgonit de la Dumnezeu şi viaţa Lui. şi fiindcă plata păcatului este moartea, s-a supus morţii vremelnice şi veşnice cu toate nenumăratele şi păgubitoarele urmări ale păcatului: boli, necazuri, amărăciuni, întristări, putrezire, robia păcatului în toate aberantele sale manifestări. Nimeni altul în afară de Fiul lui Dumnezeu nu putea să restabilească aceatsa comuniune, şi în nemăsurata Sa bunătate şi pogorâre faţa de omul căzut El a restabilit-o cu intelpciune în chip minunat, astfel încât oamenii înţelepţi şi aleşi au putut să se folosească de această minunată şi binefăcătoare restabilire. Prin ce mijloace a restabilit El această comuniune?

Prin faptul că, fiind Fiul lui Dumnezeu, a luat firea omenească afară de păcat, a împlinit toată dreptatea lui Dumnezeu în firea omenească, a luat asupra Să jurământul nostru, a pătimit şi a murit pentru noi şi biruind moartea a înviat din morţi daruindu-ne  înviere şi neputreziciune. A aşezat pe pământ o singură Biserică, al cărei Cap este însuşi şi a cărei călăuză este Duhul Sfânt, dandu-ne în ea toate mijloacele de restabilire a comuniunii pierdute  cu Dumnezeu prin învăţătură şi Taine prin călăuzirea păstorilor; ne-a dat Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, dumnezeieştile slujbe, învăţătura statornică prin cuvântul lui Dumnezeu.

Acum, cei ce vor să trăiască în sfântă comuniune cu Biserică învăţătoare şi sfinţitoare spre sfinţenia şi adevărul împărăţiei lui Dumnezeu – şi se vor mântui.

Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate

Aşa cum adevărul şi binele se deschid inimii, aducându-i pace, bucurie, viaţă şi libertate, cu atât mai mult Dumnezeu Însuşi – Izvorul vieţii, al adevărului, al binelui şi al frumuseţii – înseamnă pentru inima omului libertate, adevăr şi viaţă.

„Hristos, pe care ni-L aduce în inimă credinţa, umple de pace şi de bucurie, scrie părintele Ioan; nu în zadar se spune că sfânt este Dumnezeu, Cel ce sălăşluieşte întru sfinţii Săi.” Iar în altă parte: „În inima omului se produc când o apropiere de Dumnezeu, când o îndepărtare de Dumnezeu şi, concomitent, când pace şi bucurie, când tulburare, spaimă, strâmtorare, când viaţă, când moarte duhovnicească”. „Când Îl avem pe Hristos în inima ne simţim satisfăcuţi; neîmplinirile ni se par împliniri alese, amărăciunile – dulci, sărăcia – bogăţie, foamea – îndestulare, necazul – bucurie. Când nu-L are pe Hristos în inimă, omul se arată nemulţumit în toate, nicăieri şi în nimic nu-şi află fericirea, nici în sănătate, nici în confort, nici în palate luxoase, în nimic!”

Şi, parcă în chip de concluzie: „Aşa cum corpul nu se poate lipsi nici de o clipă de aer, tot aşa nici sufletul nu poate trăi nici o clipă viaţa adevărată fără Duhul Sfânt. Dacă îţi doreşti o viaţă curată, înfrânată, caută să fii mereu în relaţie cu Dumnezeu, fiindcă fără El sufletul moare”.

Dumnezeu i-a legat pe credincioşi printr-o singură credinţă

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.

Puţin lucru este să te numeşti creştin; trebuie să o dovedeşti prin  fapte, să împlineşti poruncile lăsate de Hristos; trebuie să te căieşti neîncetat, să fie neîncetat cu tine luarea-aminte în duhul credinţei, să te rogi neîncetat, să te îndrepţi neîncetat, să te lupţi neîncetat cu tine însuti şi să te desăvârşeşti, şi ca să ajungi la acest ţel trebuie să te verifici neîncetat pe tine însuţi: sunt oare în credinţă? Trăiesc eu oare, după credinţă, sunt oare împreună cu Biserica? Mă duc oare la Biserică? Iubesc oare Biserică? împlinesc oare cele prescrise de Biserică sau poruncile lui Hristos propovăduite de Biserică? Iată cum ne învăţa Hristos Dumnezeu. De aceea, cel ce nu se căieşte, nu merge la biserică, ci la teatru, la felurite spectacole şi adunări lumeşti, în loc de biserică, dispreţuind biserica, acela nu este creştin.

Dumnezeu i-a legat cu El pe credincioşii drept-măritori prin Unul Duhul Sfânt şi prin Biserica cea una, printr-o singură credinţă, prin unitatea poruncilor, Tainelor, a ierarhiei, spre binele obştesc al făpturii celei cuvântătoare. Să ne ţinem de această legătură printr-o viaţă sfântă şi prin supunere unul faţa de altul.

Cine poate judeca inima şi constiinţa omului?

Dar dacă nu orice inimă este în stare să aprecieze corect şi în deplină libertate spre ce trebuie să ne îndreptăm în viaţă, aceasta putând să o faca doar o inimă curată sau pe cale de a se curaţa, cine ar putea spune despre o inimă că este sau nu aptă să devină o „instanţă„ capabilă să emită verdicte? Cine poate judeca inima şi constiinţa omului? Cu alte cuvinte, ce „autoritate” ar putea să se situeze peste inima omului, fără a o lipsi de drepturile sale fireşti şi fără a stânjeni în vreun fel libertatea omului?

Numai o inimă de o perfecţiune absolută poate deveni judecător de inimi sau o fiinţă de o libertate şi curatie supremă, care, din nesfârşita dragoste de om, să-i arate ce cale să urmeze, fără a impieta asupra lucrului cel mai de pret pe care îl are omul: libertatea. O asemenea fiinţă trebuie să fie, în acelaşi timp atotcunoscătoare şi atotputernică, la modul general, dar mai cu seamă atotputernică în iubire. Iar această Fiinţă nu poate fi decât Dumnezeu. Într-adevăr, în aceasta constă cea mai adâncă taină a vieţii creştine: un creştin adevărat ştie din experienţă că, în cele din urmă, numai Dumnezeu, numai Hristos, îi poate arăta calea cea dreaptă, fără să-i ştirbească libertatea; mai ştie că dacă inima i se va apropria de buna voie de bine şi dacă va alege binele, această nu se va datora hazardului sau vreunui trecator capriciu, ci fiindcă a fost inspirată de Dumnezeu.

Aici se potrivesc cel mai bine cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul: „Că dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul”(1 In. 3,20). Jurnalul părintelui Ioan oferă în mod constant mărturii că Dumnezeu Însuşi supune judecăţii cele aflate în inima sa, păzindu-i curăţia şi arătându-i calea cea dreaptă.

„Cu adevărat Hristos trăieşte în mine, scrie părintele Ioan; El, Cel atotsfânt, se arată foarte îndatoritor şi sensibil faţă de mine; la cea mai mică întinare a inimii mă trezeşte, îmi alungă din suflet cea mai neînsemnată pornire spre păcat. Dar vai! Diavolul stă gata, la fiecare pas să mă înghită, vrea să mă smulgă de dinaintea lui Dumnezeu, sau să mă facă să mă împart intre el şi Dumnezeu”. „În sufletul omului temător de Dumnezeu se produce o comunicare duhovnicească nevăzută cu Dumnezeu, scrie în alt loc părintele. Dumnezeu ne aprobă sau ne dezaprobă gândurile, intenţiile, dorinţele!”. Dar dacă ne încredinţăm în toate judecăţii lui Dumnezeu, nu înseamnă că ni se îngrădeşte libertatea? Şi aici experienţa lăuntrică demonstrează încă o data că tocmai Dumnezeu ne salvează şi ne apără libertatea, fiindcă El, ca Unul ce ne judecă inima, Se încredinţează pe Sine, în acelaşi timp, judecaţii inimii.

Apropierea de Dumnezeu, realitatea prezenţei Sale recunosc tocmai prin faptul că, din nemăsurata sa iubire faţă de noi, El ne păzeşte libertatea, nu ne constrânge în nici un fel, ci numai ne cheamă, ne atrage la Sine. „Domnul nu vrea să te aduca cu de-a sila la mântuire, scrie părintele Ioan, pentru că mântuirea facută cu forţa să nu întâmpine o reacţie de respingere, noi preţuim şi ne place doar ceea ce facem cu dragoste noi înşine, ce am dobândit prin eforturile noastre, ceea ce ne-a devenit apropiat, înrudit cu propria noastră natură. Iar acestea nu pot fi decât faptele bune, creştineşti.

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să o cunoaştem, să o iubim din toată inima şi să ne-o însuşim încă de aici, de pe pământ, să ni se înrădăcineze în inimă, să ne pătrundă şi să ne copleşească sufletul astfel încât să nu ne mai rămână în inimă nici un colţişor, oricât de mic, în care să se strecoare păcatul.” „Trebuie – spune în altă parte părintele – să credem în El (În Dumnezeu) nu fiindcă ne-au vorbit alţii despre El, ci pe baza propriei noastre experienţe, prin adevărul, lumina şi vitalitatea credinţei noastre: fiecare să vadă şi să guste că bun este Domnul.” În opinia părintelui Ioan „numai cel ce a gustat el însuşi darul ceresc şi s-a făcut părtaş Duhului Sfânt, gustând şi din cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterea veacului ce va să vină, numai acela are o credinţă puternică.”

Creştinul ortodox are nevoie de un puternic ajutor de sus

Aşadar, apartenenţa la Biserica lui Hristos, al cărei cap este atotputernicul împărat, Biruitorul iaduluui, Iisus Hristos, este o condiţie indispensabilă. împărăţia Lui este Biserica care duce război cu incepatoriile şi cu puterile şi cu stapaniile întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii din văzduhuri, care alcătuiesc un imperiu organizat artificial şi duc mare iscusinţă, inteligentă, precizie şi forţă război cu toţi oamenii, cunoscandu-le preabine toate patimile şi apucăturile.

În acest război nici omul singur, dar nici o comuniune mare, însă neortodoxă şi acefală, adică fără a-L avea drept cap pe Hristos, nu poate face nimic în faţa unor vrăjmaşi atât de vicleni, de subtili, mereu în ofensivă, care au învăţat cum nu se poate mai bine ştiinţa războiului lor. Creştinul ortodox are nevoie de un puternic ajutor de sus, de la Dumnezeu şi de la sfinţi, oşteni ai lui Hristos care au biruit pe duşmanii mântuirii cu puterea harului lui Hristos ; dar şi de la Biserica pământească, drept-măritoare, de la păstorii şi dascălii ei, şi apoi de la rugăciunea obştească şi de la Taine.

Iată deci cine este ajutoarea creştinului în războiul cu vrăjmăşii văzuţi şi nevăzuţi: Biserica lui Hristos, căreia, cu mila lui Dumnezeu îi aparţinem, şi noi. Catolicii au născocit un cap nou, înjosind astfel Capul unic şi real al Bisericii, pe Hristos; luteranii au căzut şi au rămas fără cap; anglicanii aşijderea; ei nu au Biserică, comuniunea cu Capul Bisericii a fost ruptă, ei s-au lipsit de ajutorul cel atotputernic, iar Veliar se războieşte  cu ei cu toată lumea, şi cu viclenia, tinandu-i pe toţi în trufia şi în pierzania lor. Necredinţa în Dumnezeu şi viaţa în desfaru pierde mulţime de oameni.

Inima trebuie educată

Părintele Ioan ştia, bineînţeles, că pentru a deveni barometru sau busolă, pentru a putea indica adevărul, inima trebuie să fie supusă ea însăşi unor încercări, trebuie verificată, curăţată, îndreptată. „Într-o singură clipă inima se poate schimba de câteva ori, înclinând fie spre bine, fie spre rău, spre credinţă sau spre necredinţă, spre sinceritate sau spre viclenie, spre dragoste sau spre ură, spre bunăvoinţă sau spre invidie, spre generozitatea sau zgârcenie, spre înfrânare sau spre desfrâu.

Câtă nestatornicie! exclama părintele Ioan, si câte primejdii! si cât de greu îţi este să fii mereu lucid şi atent faţă de tine însuţi!”

Iar în altă parte: „Dacă uneori creştinii noştri ortodocşi nu sunt în stare să se folosească de Sfintele Taine ale Bisericii, deşi se consideră credinciosi, înseamnă că atât mintea, cât şi inima nu le sunt curate şi că sunt copleşiti de patimi, că nu pot suporta curăţia şi lumina acestor Taine, aşa cum ochii bolnavi nu pot suporta lumina soarelui.” În alt loc părintele Ioan compara o inima necurată cu un ochi bolnav de albeaţă, iar pe omul cu o asemenea inima cu un orb. Insista necontenit că, înainte de orice, inima trebuie curăţată, educată.

Iată ce scrie referitor la educarea şi instrucţiunea copiilor: „Este foarte periculos să le dezvoltăm copiilor numai capacităţile intelectuale, neglijând educarea inimii. Inima înseamnă viaţă, dar viaţa afectată de păcat, acest izvor al vieţii trebuie curăţat,trebuie să întreţinem în inima flacăra curată a vieţii, să nu o lăsăm să se stingă, să ne-o ţinem drept călăuză întreaga viaţă, în tot gândul, în toată dorinţa şi în toată strădania”.