Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii adevăratei credinţe şi a pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţă nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute.
Începătură oricărei învăţături mincinoase, a ereziilor, sectelor, dezbinărilor este lucrarea şarpelui, ispititorul a toate. Cea dintâi învăţătură mincinoasă, atotpăgubitoare i-a dat-o în rai, şarpele Evei, apoi lui Adam, apoi lui Cain, căruia diavolul, care a fost şi este dintotdeauna duşmanul de moarte al omului, i-a şoptit cuvânt bârfitor împotriva fratelui, Abel, anume că-i stă în cale, că unelteşte împotriva lui, nu gândeşte, nu simte, nu trăieşte ca el, ba chiar îşi bate joc de el şi-l vorbeşte de rău. De aici se trag toate ereziile, sectele şi dezbinările. Din dorinţa de a impune o altă învăţătură decât cea care vine de la Dumnezeu: una care vine de la tine însuţi şi de la patimile tale. De aici se trag adepţii lui Tolstoi, a lui Paskov, stundiştii etc.
Vi se pare că am venit să aduc pace pe pământ ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte, cinci dintr-o casa (Biserică lui Dumnezeu) vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei [Lc 12, 51-52]: catolici, reformaţi, luterani, răscolnici, sectanţi.
Ura împotriva Ortodoxiei, fanatismul şi prigonirea ortodocşilor, crimele străbat ca un fir roşu toate secolele de existenţă ale catolicismului. După roadele lor îi veţi cunoaşte! Acesta să fie oare duhul în care ne-a poruncit să trăim Hristos? Dacă da, atunci catolicilor, luteranilor, reformaţilor le putem spune mereu: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? [Lc 9, 55].
Cauza tuturor falsurilor Bisericii Româno- catolice este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al Bisericii Apusene. Oprimarea gândirii şi a credinţei, lipsa adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă; mâna grea a papei apasă şi se face simţită pretutindeni; de aici –dogmele false, duplicitatea şi viclenia în gând, în cuvânt, în faptă; de aici – tot felul de canoane şi rânduieli false la mărturisirea păcatelor; de aici indulgenţele; de aici denaturarea dogmelor; de aici modul de fabricare al sfinţilor în Biserică apuseană şi a unor moaşte inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu sub masca evalviei şi a râvnei pentru mai mare slavă a lui Dumnezeu.
Papa şi papistaşii s-au trufit şi s-au înălţat pe ei până acolo încât i-a dus mintea să-l critice pe Hristos, Intelpciunea Ipostatica a lui Dumnezeu şi au împins (sub pretextul dezvoltării dogmelor) mândria lor până acolo, încât au denaturat unele cuvinte, porunci şi lăsăminte ale Sale, care n-ar fi trebuit schimbate până la sfârşitul veacurilor. Bunăoară cuvântul despre Sfântul Duh, poruncă privitoare la potirul cu Preacuratul Său Sânge de care i-au lipsit pe mireni, nesocotind cu desăvârşire cuvintele Apostolului Pavel: căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni [1 Co 11, 26]; iar în loc de pâine dospită întrebuinţează la Liturghie azimă.
În rugăciunile mele de supunere şi ascultare către Domnul, când stau în faţa atotmântuitoarei şi înfricoşatei jertfe (Trupul şi Sângele lui Hristos), mulţumind Domnului, pomenesc şi marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit în credinţă, de la care în esenţă au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog şi pentru venirea la credinţa adevărată şi a tuturor popoarelor, precum şi schismaticilor [răscolnicilor] noştri.
Contele Lev Tolstoi s-a ridicat împotriva adevărului Evangheliei şi al întregii Sfinte Scripturi, a denaturat sensul Evangheliei, a cărei importanţă pentru oamenii din toate veacurile nu poate fi exprimată în cuvinte. S-a lepădat de credinţa în Hristos pe Care nu-l recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul şi Mântuitorul lumii; i-a ademenit pe mulţi să-l urmeze ducandu-i la pierzanie, s-a lepădat de Biserica întemeiată de Hristos, a nesocotit harul Botezului, al Mirungerii, al Pocăinţei, al împărtăşaniei şi al tuturor Tainelor, socotindu-se pe sine însuşi cu minte trufaşă, judecător al Cuvântului lui Dumnezeu şi arbitru suprem dar pe sine însuşi nu s-a verificat. Vai celui ce se încrede numai în propria sa înţelepciune, socotindu-se pe sine singurul înţelept (proorocul Isaia).
Sfântul Ioan de Kronstadt 