Vezi-te pe tine însuţi în ceilalţi

Văzând faţa altora, mi-o văd pe a mea, fiindcă noi toţi, ca unul, suntem creaţi de Dumnezeu, dintr-un singur om, dintr-un singur sânge şi toţi, deopotrivă, suntem după chipul lui Dumnezeu şi de aceea la toţi trebuie să ne uităm curat, fără toane, fără vrăjmăşie, fără viclenie, fără lăcomie, cu iubire curată dumnezeiască.

De asemenea, văzând la icoane feţele sfinţilor, faţa Maicii Domnului şi a însuşi Dumnezeului-om, Domnul nostru Iisus Hristos, mă văd în ei pe mine însumi; fiindcă ei sunt oameni, iar Iisus Hristos, Domnul nostru, prin întrupare şi înomenire a luat întru totul firea mea omenească, dând omenirii o cinste nemăsurată, risipind duhoarea păcatului din cei ce cred şi se botează în numele Lui, înmiresmându-i cu sfinţenia Duhului Sfânt şi sălăşluindu-se în ei prin credinţă, Botez şi împărtăşirea cu dumnezeiescul Său Trup şi Sânge.

Aşadar vezi-te pe tine însuţi în ceilalţi, ca şi ceilalţi să se vadă pe ei înşişi în tine, iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuti; şi aşa te vei vedea în Hristos, în Preacurata Sa Maică şi în feţele sfinţilor pe tine însuti şi omenirea, ca şi ei să vadă în tine pe ei înşişi, în măsura în care te vei asemăna lui Dumnezeu şi după virtuţi şi ei vor recunoaşte în tine mădularul lor, când vei veni la judecata a toată lumea şi când vei fi socotit ca pe unul de-al lor.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este mângâierea mea tare, care nu mă părăseşte nicicând; este plină de bunătate, de sfinţenie, milostivire, compasiune – ceea ce eu nu am şi este în Ea cu prisosinţă. În mine nu este curăţie, sfinţenie, bunătate sinceră şi milostivire; în Ea însă toate acestea sunt cu prisosinţă şi prin rugăciunile şi prin mijlocirea Sa, Ea poate să ceară orice de la Fiul şi Dumnezeul Său. De aceea mă rog Ei; oceanul iubirii Tale de oameni, izvorul cel nesecat al bunătăţii şi mărinimiei, revărsa-le şi asupra mea, blestematul; fereşte-mă de toată greşeală, dandu-mi înţelepciune, pastrandu-mi neîntinat sufletul şi trupul – Amin, Amin!

Roagă-te neîncetat cu convingerea că vei primi ceea ce ceri

Sfântul Tău Trup Doamne, să-mi fie mie  pâine  de viaţă veşnică iar scumpul Tău Sânge tănăduire de mulţimea păcatelor. Ce iubire gingaşă, minunată, sfântă, preaînţeleaptă, neapropiata, faţa de omenirea păcătoasă şi credincioasă în Biserica creştină ortodoxă!

Ce roade aduce împărtăşania: curăţire, sfinţire, înnoire, pace, bucurie, îndumnezeire, viaţa veşnică! De aceste bunătăţi fără seamăn nu se bucura schismaticii (răscolnicii) noştri. De aceste bunătăţi minunate s-a lipsit şi Lev Tolstoi, cel ce aduce injurii credinţei.

În ce anume constă marea iubire a lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui faţa de noi, păcătoşii? între altele, în aceea că Dumnezeu şi sfinţii Lui ne dau, neîntârziat, prin har, după rugăciunile şi cererile noastre bunătăţi duhovniceşti şi adeseori şi materiale, dacă ne sunt de  neapărată nevoie. De aceea, roagă-te neîncetat cu convingerea că vei primi ceea ce ceri.

Ce educaţie (pedagogie) dă Sfânta Biserică omenirii prin învăţătură, Tainele şi rânduielile ei? Una duhovnicească, nestricăcioasă, pentru veşnica şi fericita împreună – împărăţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi în ceruri. Pentru aşa ceva însă oamenii trebuie mai întâi pregătiţi, luminaţi, curăţiţi, schimbaţi cu bună schimbare, înnoiti, învăţaţi nestricaciunea, viaţa fără vicii, blândeţea, smerenia, curăţia, ascultarea, curajul, răbdarea, înfrânarea, iubirea nefăţarnică, milostenia, nădejdea nezdruncinată, credinţa neşovăitoare, lipsa de avuţii, comuniunea bunurilor pământeşti, materiale şi duhovniceşti.

Potrivit rânduielilor Sfintei noastre Biserici, în fiecare zi, în fiecare săptămână, lună sau an în timpul săvârşirii dumnezeieştilor slujbe de zi, de dimineaţă, de seara, ne veselim împreună cu Maica Domnului, cu sfintele puteri cereşti şi cu toţi sfinţii: patriarhi, proroci, apostoli, ierarhi, cuvioşi, drepţi, proslăvindu-le viaţa lor dreaptă şi nevoinţele. Îi rugăm să fie rugători pentru noi, mijlocitori înaintea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile lor, nădăjduim să ne învrednicim să dobândim împărăţia lui Dumnezeu pe care au dobândit-o ei şi cu deosebire harul, generozitatea şi iubirea de oameni a Unuia- Născut Fiul lui Dumnezeu, Care S-a adus jertfă pentru noi pentru greşelile noastre cele de voie şi fără de voie.

Slavă Bisericii Ortodoxe!

La orice slujba dumnezeiască bisericească, fie ea privată, la casa creştinului, fie ea comunitară, în faţa ochilor duhovniceşti ai creştinului ortodox se înfăţişează ideea trupului duhovnicesc unic, care este Trupul lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului, al cărui Cap este însuşi Hristos Dumnezeu. Aceasta este Biserica lui Hristos, sau Trupul duhovnicesc al lui Hristos alcătuit din trei părţi: una cerească, alta pământească, alta fiind cea a celor aflaţi în întunericul iadului.

De aceea Sfânta Biserică pământească (sau partea pământească) mijloceşte în fiecare zi prin rugăciunile sale înaintea Capului ei, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi în credinţă şi în pocăinţă şi pentru aşezarea lor în împărăţia cerurilor; şi mijlocirea ei cheamă mijlocirea membrilor Bisericii cereşti şi pe însăşi începătoarea înţelegerii celor bisericeşti, Maica lui Dumnezeu, pentru că, prin rugăciunile lor, să ne acopere păcatele şi să nu ne lipsească de împărăţia cerurilor.

Nouă, ca mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu care trăim pe pământ, ne este întotdeauna foarte plăcut şi mângâietor să credem, să ştim, să nădăjduim că Maică noastră duhovnicească, Sfânta Biserică se roagă pentru noi neîncetat şi în taină, ziua şi noaptea; că ne aflăm mereu sub acoperământul harului însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a Sfinţilor îngeri, a Înainte – mergătorului şi a tuturor sfinţilor.

La catolici, capul Bisericii este papa, om supus greşelii (deşi este considerat pe nedrept infailibil) şi, aşa fiind, a îngăduit mulţime de greşeli în Biserică lui Hristos, aratandu-se ca atare prin propriile fapte, şi a denaturat însăşi noţiunea de Biserică a lui Hristos, subjugând libertatea  de conştiinţă a creştinilor cataolici, supunând totodată unei nedrepte calomnii şi ostilităţi a catolicilor Sfânta Biserică ortodoxă, stâlpul şi temelia adevărului. La protestanţi, nemţi şi englezi, noţiunea de Biserică este fundamental denaturată, fiindcă ei s-au lipsit de harul legiuit al preoţiei; nu au Taine afară de Botez şi (lucrul principal!) împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos; nu au partea cerească (Biserică cerească): nu-i recunosc pe sfinţi; nu au nici Biserică celor de dedesubt – a morţilor – nu o recunosc şi nu se roagă pentru morţi, socotind aceasta fără nici un folos.

Slavă Bisericii Ortodoxe! Slavă lui Hristos Dumnezeu, Capul Preasfânt al unicei Biserici a lui Dumnezeu pe pământ! Slavă lui Dumnezeu în Treime, că noi n-am căzut în hulă împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut şi nu vom recunoaşte în veci drept cap al Bisericii un om păcătos!

Edificiul mântuirii noastre veşnice se construieşte timp îndelungat

Chiar dacă omul nostru cel din afară trece, cel dinăuntru se înnoieşte însă în fiecare zi [2 Co 4, 16]. Stricăciunea a intrat în lume prin păcat; nestricaciunea a înflorit prin împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu; nici un om nu putea să împlinească pe de-a-ntregul această dreptate; a împlinit-o doar Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu –om. El Singur dezrădăcinează stricăciunea omenirii păcătoase după credinţa ei.

El Singur a deschis din belşug izvoarele nestricaciunii în Biserica Sa prin credinţa şi prin naşterea din nou în noi: Botezul, prin bună-mireasma Mirungerii prin care ni se da Duhul Sfânt, prin Care tot sufletul viază şi cu curăţie se înaltă; El restabileşte mereu nestricaciunea în noi, în noi cei care păcătuim mult în tot ceasul, prin Taina Pocăinţei şi prin împărtăşirea Sfintelor Taine, prin rugăciuni şi prin dumnezeieştile slujbe de fiecare zi, prin citirea şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi ascultarea de El.

Edificiul mântuirii noastre veşnice se construieşte timp îndelungat; el are o temelie deosebit de durabilă şi drept constructor un Artist de o nesfârşită iscusinţă, atot-puternic şi atotbun: însuşi Hristos Iisus, Domnul Cel Veşnic este constructorul ei, Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt. Fericiţi toţi cei ce li se alătură cu inima deschisă şi cei care iau parte la ea!

În acest chip, fraţilor, voi toţi, ca nişte pietre vii, va zidiţi într-un templu duhovnicesc, înălţaţi jertfe duhovniceşti bineplăcute lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru [1 Ptr 2,5], nădăjduind cu tărie să dobândiţi veşnica mântuire în Iisus Hristos, prin credinţa voastră şi prin faptele iubirii. O, cât de înţelept alcătuit este edificiul manturiii noastre! Cât de rezistent! Ce călăuze şi mijlocitori are însuşi Domnul, Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, îngerii Domnului, sfinţi ai lui Dumnezeu! Întăreşte-ne Doamne! Luminează-ne Doamne!

Să nu-ţi precupeţeşti ostenelile trupeşti

Să nu-ţi precupeţeşti ostenelile trupeşti pentru semeni, dar nu pentru lucrurile stricăcioase. Dumnezeu Cel Atotbinecuvântat Care S-a făcut om întru toate asemenea mie, m-a unit pe mine, pe toţi creştinii bine-cinstitori, cu Dumnezeirea Sa. De aici şi datoria mea şi a fiecărui om de a ne uni cu alţii prin credinţă şi mai cu seamă prin iubire. Trebuie să mă îngrijesc de comuniune, trebuie să mă socotesc nu altceva decât mădular al Bisericii, trebuie să iubesc pe orice om ca pe mine însumi.

Biserica este păzitoarea şi învăţătoarea nestriăaciunii, sfinţeniei, dreptătii, milosteniei, infrânării, curaţeniei şi înţelepciunii.

Să ne arătăm râvnitori către comuniunea iubirii

Iubirea este comunitară. Dumnezeu este iubire infinită şi desăvârşită şi este infinit de comunitar şi milostiv, fiindcă chiar dintru început, când l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a chemat să între în comuniune cu El, dandu-i porunca pe care omul, dacă ar fi împlinit-o, comuniunea sa cu Dumnezeu s-ar fi întărit fără sfârşit şi în veci.

Şi atunci când cu uşurinţă şi fără ruşine omul a încălcat aceatsa poruncă, rupând legătură sfântă cu Creatorul sau şi intrând în comuniune cu vrăjmaşul, diavolul, ademenit fiind de acesta –Dumnezeu, Cel în Trei Impostase L-a chemat din nou pe omul căzut să reintre în comuniune cu El, dându-i porunci limpezi, poveţe, făgăduinţe, ameninţări, mijloace pentru înnoire a lui, făgăduindu-i că va veni în lume un Răscumpărător, Fiul Sau Cel Unul –Născut.

Când a venit vremea s-a arătat Răscumpărătorul, s-a arătat însuşi Dumnezeu în trup, devenit om desăvârşit de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi rămânând mereu Dumnezeu, neamestecat şi neîmpărţit cu firea noastră; de vreme ce pruncii s-au făcut părtăşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El s-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stârpirea morţii, adică pe diavolul [Evr 2, 14]. Ce extradordinara, uimitoare, pentru orice minte, îngerească şi omenească, această comuniune a lui Dumnezeu cu omul, a Creatorului Cel fără- de –început şi atotdesavarsit cu creatura! Spăimântatu-s-au de aceasta cerul şi pământul, miratu-s-au marginile lumii că Dumnezeu s-a făcut om în trup .şi pentru a-şi arăta dorinţa Sa de comuniune nu numai oamneilor contemporani arătării Dumnezeului-om în lume, ci şi oamenilor tuturor timpurilor, El a dat Bisericii Sale o poruncă preabună, preaînţeleaptă şi de mare bucurie: să săvârşească până la sfârşitul veacurilor Taina atotmântuitoare şi de mare trebuinţă a Trupului şi Sângelui Său şi a împărtăşirii credincioşilor. Şi astfel avem fericirea de a ne împărtăşi foarte, foarte des de Dumnezeire – şi ce strânsă, apropiată comuniune!

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru El. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Şi mai zice Domnul: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi [în 6, 53-56]. Aceasta este comuniunea de iubire, cum a fost dintru început şi cum nu încetează să fie!

Maica lui Dumnezeu, Pururea – Fecioara Maria, e de asemenea plină de dragoste pentru omenire şi îndeosebi pentru neamul creştin care o cinsteşte după dreptate şi cum se cuvine. Şi cât de mişcător, de minunat, de binefăcător şi de mântuitor s-a arătat şi se arăta comuniunea. Ei cu oamenii încă de la începuturile proslăvirii Ei şi până astăzi, în nenumărate semne uimitoare şi minunate!

Câte minuni ale ocrotirii, apărării, salvării unor împărăţii şi popoare drept-măritoare, unor evlavioase persoane particulare sau unora ce s-au pocăit cu sinceritate de păcatele şi de nedreptăţile lor! Câte icoane făcătoare de minuni, fericite şi proslăvite după dreptata! După asemănarea Domnului şi Maicii Sale, ce comuniune în dragoste şi mântuire au arătat şi arăta faţă de creştinii drept –măritori sfinţii îngeri, arhangheli, mulţi, foarte mulţi sfinţi din Biserica lui Hristos, de pildă Sfântul Ierarh Nicolae, Făcătorul-de-minuni, marii mucenici Gheorghe şi Pantelimon, alţi mucenici şi mucenice: Teodor Tiron, Teodor Stratilat, doctorii fără de arginti şi făcători de minuni Cosma şi Damian, marile mucenice Parascheva, Ecaterina, Varvara şi mulţi alţi sfinţi. Să ne arătăm râvnitori către această comuniune şi să o imităm, după puteri şi noi, fiind părtăşi ai Duhului Sfânt ai ai harului lui Hristos, prin credinţa ortodoxă! Să ne purtăm sarcinile unii altora ca să împlinim poruncile lui Hristos [Ga 6, 2]!

Sensul şi scopul întrupării

25 decembrie, ziua Naşterii lui Hristos. Astăzi s-a arătat taina dinainte hotărâtă mai înainte de toţi vecii în sfatul Celui Preaveşnic, adică venirea pe pământ a lui Dumnezeu în Trup, a Dumnezeului – om. Taină menită pentru mântuirea neamului omenesc; taină atât de binecuvântată, atât de înţeleaptă, de dreapta, la îndemâna oricărui credincios drept – măritor care vrea să se mântuiască şi care se străduieşte să primească în minte şi în inima şi în toată viaţa sa, puterea acestei taine mântuitoare.

Această taină s-a arătat pentru toate popoarele, precum întregul neam omenesc, dar ea este proslăvită, lucrează sfinţitor şi poate fi însuşită numai în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, cea una, întemeiată pe pământ de însuşi Dumnezeu întrupat, în sfintele slujbe dumnezeieşti, în Sfintele Taine şi în sfintele canoane.

În acest chip, prin taina întrupării Fiului lui Dumnezeu ni s-au dat tuturor cele mai adevărate mijloace de mântuire. Dar eu mă întreb: primit-au şi primesc oare toţi puterea acestei taine? Aparţin oare toţi Bisericii cea una şi apostolească?

Care este sensul şi scopul întrupării, a pătimirii şi morţii Fiului lui Dumnezeu? Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în sfinţenie şi adevăr, omul a căzut prin păcat de la Dumnezeu şi s-a supus vrăjmaşului luiDumnezeu, diavolul, care are stăpânirea morţii şi a făcut firea supusă la tot răul şi la toată viclenia, supusă blestemului, bolilor şi morţii. Legătura cu Dumnezeu a fost ruptă, comunicarea permanentă a omului cu Dumnezeu s-a întrerupt.

Omului îi era peste puteri să restabilească această comunicare, această legătură a creaturii cu Creatorul, fiindcă trebuia restabilită sfinţenia, în firea cea căzută, care trebuia curăţită de toată viclenia, renăscută, înnoită, scoasă de sub puterea blestemului şi trebuia împăcat omul cu Dumnezeu şi dărâmat zidul despărţitor  dintre Dumnezeu şi om –păcatul. Iar acest lucru putea să-l facă numai un Mijlocitor fără seamăn, nu vreaun înger sau altcineva, ci numai însuşi Dumnezeu.

Pentru aceasta, trebuia ca El să-şi asume natura omenească, lipsită însă cu desăvârşire de orice păcat şi prin ea să se împlinească întreaga dreptate dumnezeiască, să sfinţească prin Sine – prin învăţătura şi viaţa Sa – firea omenească cea întunecată de păcat, să sădească în ea credinţa cea adevărată şi sfinţenia, să mijlocească iertarea prin credinţa cea adevărată şi sfinţenia, să mijlocească iertarea prin credinţă şi pocăinţă şi de aceea să sufere pentru păcatele omenirii şi să moară pe lemnul crucii, aducând prin aceasta răscumpărarea omenirii de păcat, de blestem, de moarte; să mijlocească revărsarea binecuvântării dumnezeieşti peste omenirea miluită şi toate puterile harului, spre viaţa şi buna-cinstire.

Iată sensul şi scopul înomenirii, pătimirii şi morţii Dumnezeului –om, care de bunăvoie şi numai din bunătate s-a adus pe Sine însuşi jertfă pentru omenire, pentru a-i ridica blestemul cel după dreptate, pentru a o binecuvânta şi a-i deschide prin El drum către Dumnezeu prin credinţă şi pocăinţă, prin îndepărtarea de păcat şi lucrarea dreptăţii. Aceste merite ale Fiului lui Dumnezeu sunt atât de mari, răscumpărarea pe care ne-a adus-o atât de bogată şi de generoasă încât este cu prisosinţă îndestulătoare pentru răscumpărarea păcatelor lumii întregi, pentru miluirea şi mântuirea întregului neam omenesc, dacă întreaga omenire ar crede şi s-ar căi. Dar nu toţi au credinţă.

Există o multim de necredinciosi, vicleni, trufaşi, înfumuraţi care resping credinţa în Hristos, ca Dumnezeu-om, Răscumpărător şi Mântuitor, sau cred la modul rece, raţional, fără a face fapte bune, nu dau dovadă de pocăinţă şi asemeni smochinului neroditor pier. Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Pentru a înlătură boldul morţii, care a rănit neamul omenesc şi pentru a nimici blestemul pentru păcat a trebuit că însuşi Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze, să se facă om, să îndeplinească toată dreptatea lui Dumnezeu pe care trebuia s-o împlinească oamenii, dar n-au făcut-o; a trebuit să îndure moartea pe lemnul crucii pentru toate păcatele omenirii şi să guste moartea, fiind fără de păcat, preacurat, cu trup de Dumnezeu-om, pentru a desfiinţă osânda noastră la moarte şi a dărui înviere întregului neam omenesc; să se înalţe la cer după omenitate, ca să ne deschidă nouă cerul şi să stea la dreapta lui Dumnezeu – Tatăl, pentru ca cei ce au biruit păcatul şi lumea să-i aşeze cu Sine pe tronul slavei.

Minunate sunt lucrurile Tale, minunată grijă Ta, Doamne, pentru neamul omenesc!

Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă?

Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii adevăratei credinţe şi a pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţă nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute.

Începătură oricărei învăţături mincinoase, a ereziilor, sectelor, dezbinărilor este lucrarea şarpelui, ispititorul a toate. Cea dintâi învăţătură mincinoasă, atotpăgubitoare i-a dat-o în rai, şarpele Evei, apoi lui Adam, apoi lui Cain, căruia diavolul, care a fost şi este dintotdeauna duşmanul de moarte al omului, i-a şoptit cuvânt bârfitor împotriva fratelui, Abel, anume că-i stă în cale, că unelteşte împotriva lui, nu gândeşte, nu simte, nu trăieşte ca el, ba chiar îşi bate joc de el şi-l vorbeşte de rău. De aici se trag toate ereziile, sectele şi dezbinările. Din dorinţa de a impune o altă învăţătură decât cea care vine de la Dumnezeu: una care vine de la tine însuţi şi de la patimile tale. De aici se trag adepţii lui Tolstoi, a lui Paskov, stundiştii etc.

Vi se pare că am venit să aduc pace pe pământ ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte, cinci dintr-o casa (Biserică lui Dumnezeu) vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei [Lc 12, 51-52]: catolici, reformaţi, luterani, răscolnici, sectanţi.

Ura împotriva Ortodoxiei, fanatismul şi prigonirea ortodocşilor, crimele străbat ca un fir roşu toate secolele de existenţă ale catolicismului. După roadele lor îi veţi cunoaşte! Acesta să fie oare duhul în care ne-a poruncit să trăim Hristos? Dacă da, atunci catolicilor, luteranilor, reformaţilor le putem spune mereu: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? [Lc 9, 55].

Cauza tuturor falsurilor Bisericii Româno- catolice este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al Bisericii Apusene. Oprimarea gândirii şi a credinţei, lipsa adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă; mâna grea a papei apasă şi se face simţită pretutindeni; de aici –dogmele false, duplicitatea şi viclenia în gând, în cuvânt, în faptă; de aici – tot felul de canoane şi rânduieli false la mărturisirea păcatelor; de aici indulgenţele; de aici denaturarea dogmelor; de aici modul de fabricare al sfinţilor în Biserică apuseană şi a unor moaşte inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu sub masca evalviei şi a râvnei pentru mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Papa şi papistaşii s-au trufit şi s-au înălţat pe ei până acolo încât i-a dus mintea să-l critice pe Hristos, Intelpciunea Ipostatica a lui Dumnezeu şi au împins (sub pretextul dezvoltării dogmelor) mândria lor până acolo, încât au denaturat unele cuvinte, porunci şi lăsăminte ale Sale, care n-ar fi trebuit schimbate până la sfârşitul veacurilor. Bunăoară cuvântul despre Sfântul Duh, poruncă privitoare la potirul cu Preacuratul Său Sânge de care i-au lipsit pe mireni, nesocotind cu desăvârşire cuvintele Apostolului Pavel: căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni [1 Co 11, 26]; iar în loc de pâine dospită întrebuinţează la Liturghie azimă.

În rugăciunile mele de supunere şi ascultare către Domnul, când stau în faţa atotmântuitoarei şi înfricoşatei jertfe (Trupul şi Sângele lui Hristos), mulţumind Domnului, pomenesc şi marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit în credinţă, de la care în esenţă au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog şi pentru venirea la credinţa adevărată şi a tuturor popoarelor, precum şi schismaticilor [răscolnicilor] noştri.

Contele Lev Tolstoi s-a ridicat împotriva adevărului Evangheliei şi al întregii Sfinte Scripturi, a denaturat sensul Evangheliei, a cărei importanţă pentru oamenii din toate veacurile nu poate fi exprimată în cuvinte. S-a lepădat de credinţa în Hristos pe Care nu-l recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul şi Mântuitorul lumii; i-a ademenit pe mulţi să-l urmeze ducandu-i la pierzanie, s-a lepădat de Biserica întemeiată de Hristos, a nesocotit harul Botezului, al Mirungerii, al Pocăinţei, al împărtăşaniei şi al tuturor Tainelor, socotindu-se pe sine însuşi cu minte trufaşă, judecător al Cuvântului lui Dumnezeu şi arbitru suprem dar pe sine însuşi nu s-a verificat. Vai celui ce se încrede numai în propria sa înţelepciune, socotindu-se pe sine singurul înţelept (proorocul Isaia).

Ţelul credinţei drept-măritoare

Din nemăsurata iubire a lui Dumnezeu şi pentru necuprinsa Sa înţelepciune şi dreptate, omul căzut s-a învrednicit de cinstea de a mărturisi numele lui Dumnezeu înaintea necredincioşilor şi de a pătimi pentru acest Nume, pentru Domnul Dumnezeu, Cel în Treime lăudat şi închinat. De această cinste s-au învrednicit îndeosebi sfinţii apostoli, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, drepţii. De această cinste se învrednicesc şi astăzi toţi cei ce se nevoiesc cu inima curată pentru credinţa creştină drept măritoare şi pentru faptele bune, cei ce apară cu tărie sfânta credinţă ortodoxă şi Biserică, suferind hulă şi mucenicie de la vrăjmăşi.

Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu n-au vrut să trădeze credinţa şi legea creştină nici măcar cu o iotă. Iar dacă se va fi întâmplat cândva, din viclenia prigonitorilor să săvârşească vreo trădare, cu cuvântul sau cu fapta, au fost gata să-şi şteargă păcatul supunandu-se la chinuri. Iată cât de straşnic ţineau sfinţii dreapta mărturisire. Dar creştinii de astăzi, cum sunt? – Trestii clătinate de vânt [Mt 11, 7].

Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletului [1 Ptr 1, 9]. Iată sfârşitul şi ţelul credinţei drept – măritoare a lui Hristos: mântuirea sufletului fiecărui credincios. Cât de preţioasă e credinţa noastră! Cât de sfântă, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, puternică şi mântuitoare! Câtă iubire îi datorăm, câtă cuvenită preţuire, pentru că ne folosim de ea neîncetat, pentru mântuirea noastră şi a altora. Doamne, mântuieşte neamul creştinilor drept-măritori şi întoarce pe toţi necredincioşii la Ortodoxie, ca la singura credinţă mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită şi proslăvită de Tine în veci! Tu eşti sfânt şi drept, iar credinţa Ta este sfântă şi dreaptă.

Făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă

În doctrina despre chipul lui Dumnezeu în om se află nu numai explicaţia apropierii lui Dumnezeu de om, în pofida prăpastiei care îl separă pe Creator de creatura Sa, ci şi fundamentarea adevăratei libertăţi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu este liber la modul absolut, de aceea, pregustând din viaţa dumnezeiască, făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă. Oare nu pentru că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu, pentru că se aseamănă cu Dumnezeu, se înrudeşte cu El, îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu îi este ceva străin, exterior fiinţei sale, care să-i încalce libertatea?

În Dumnezeu omul se regăseşte pe sine, facând voia Domnului devine autentic în sine. Iată sintetizată în câteva rânduri concepţia ortodoxă despre adevărata libertate a omului: „Ce înseamnă a te afla în slujba lui Dumnezeu? Înseamnă a te îndrepta spre şi a te ataşa ca chip de Chipul primordial; o picătură de viaţă adăugată Izvorului veşnic-curgător al vieţii… A veni la Izvorul Libertăţii, la Izvorul Înţelepciunii celei dintru început, al Raţiunii… Aceasta îl duce pe om la recunoaşterea condiţiei sale de fiu al lui Dumnezeu, la a-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată, fapt care a devenit pe deplin posibil datorită numai lui Hristos, fiindcă El l-a restaurat pe om, chipul lui Dumnezeu, cel ce fusese vătămat de păcat şi prin aceasta l-a făcut pe om fiu al lui Dumnezeu.

De aceea creştinii adevăraţi, împreuna cu Hristos şi urmând porunca Lui, pot să-i spună lui Dumnezeu Tată. În aceasta se exprimă, în mod fericit şi dându-ne prilej de mare bucurie, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, care a fost, este şi va fi mereu semnul unei vieţi creştine autentice”. De aceasta conştiinţa este pătruns părintele Ioan de Kronstadt: „O, ce înaltă cinste, ce fericire, ce mareţie, ce vrednicie să-I spui Tată veşnicului Părinte! Caută să preţuieşti şi să păstrezi neştirbită această fericire ce ţi-a fost dată de nemărginita dărnicie a Dumnezeului Tău şi nu uita aceasta la vremea rugaciunii tale. Te va asculta Dumnezeu, te vor asculta îngerii, te vor asculta sfinţii, oameni lui Dumnezeu.