Cel ce doreşte mântuirea, trebuie să sape în inima sa

Nepăsarea, neravna, lenea faţa de mântuirea noastră sunt de toată mirarea! Fiindcă să ne gândim numai câte mijloace şi câtă putere ne-au fost puse la îndemână spre mântuirea noastre de mult-milostivul şi atotputernicul Dumnezeu! întâi de toate: fireasca noastră sete de mântuire, pace şi fericire sufletească; lumina raţiunii şi aspiraţia voinţei noastre spre adevărul, binele, frumosul, spre, spre tot ce este curat şi înălţător; belşugul de har dat nouă spre mântuire şi care se revarsă din Biserică asemeni unor râuri şi potolesc setea sufletului însetat de mântuire; apropierea lui Dumnezeu gata de a ne mântui în toată vremea şi în tot ceasul; Duhul Sfânt care se roagă pentru noi cu suspine negrăite [Rm 8, 26], ajutorul şi împreună-lucrarea spre mântuire a ingerilor păzitori, dumnezeieştile slujbe de fiecare zi din biserică, mântuitoarele Taine, rugăciunile şi mijlocirea Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor.

De mirare este că, avandu-le pe toate acestea, noi putem pieri, în loc să ne mântuim cu toţii. Fireşte sunt multe lucruri care se împotrivesc mântuirii: ispitele cărnii celei pline de patimi, ale lumii amăgitoare şi păcătoase, ale diavolului, care întinde pretutindeni mrejele  pierzaniei; stricăciunea naturală, zămislirea păcătoasă şi nasterea în păcat; înclinarea spre păcat şi atracţia acestuia.

Dar mijloacele de mântuire sunt cu mult mai multe decât cele ce duc la pierzanie; Căci mai mare este Cel ce este în voi (Hristos) decât cel ce este în lume (diavolul) [1 in 4,4] şi nu sunt sfinţi care să nu fi biruit toate piedicile şi să nu se fi mântuit. Dar noi ce facem? Picotim şi dormim! E ruşinos, păcătos, dureros, de plâns!

Păcatul pune stăpânire pe noi atunci când intră şi se aseaza adânc în noi şi în inima noastră, în carnea noastră mult-pătimaşă; când îşi face întăritură din patimile noastre, din iubirea de sine, din iubirea de desfătări şi onoruri, din trufie, lăcomie, neinfranare, părere de sine, puţină credinţă, necredinţă, liberă –cugetare,  prefactorie, favoritism, lenevie, viclenie, iar cu toate aceste patimi, asemenea unor arme puternice, suntem loviţi şi duşi în captivitate, îndepărtaţi şi rupţi de Hristos – adevărată noastră Viaţa.

De aceea cel ce doreşte mântuirea, trebuie să sape în inima sa, adâncind mereu, pentru a aşeza acolo temelie de piatră, adică pe Hristos Mântuitorul, pe credinţa puternică, neclintită, în El, pe speranţa în El, şi pe nimic altceva şi nimic mai mult decât pe iubirea fierbinte pentru El şi pentru aproapele.

Publicitate

Răsplata faptelor

Judecând după afirmaţiile părintelui Ioan, inima nu se limitează doar la perceperea oarecum teoretică a binelui sau a ideii de bine. Ea evaluează binele sau răul, ţinând seama de conţinutul concret al acestora în manifestările reale.

Orice manifestare a binelui se descoperă la nivelul inimii ca o fortificare a libertăţii şi vitalităţii acesteia, aducătoare de bucurie, şi orice manifestare a răului este resimţită ca o anemiere a vieţii, ca o suferinţă şi ca o constrângere. Cartea „Viaţa mea in Hristos” o demonstrează de la un capăt la altul.

„Dragostea aduce pace, bunăvoinţă, face să se deschidă inima, îi dă viaţă; ura o strâmtorează, o chinuie, o agită! Cine urăşte îşi este lui însuşi torţionar şi tiran, este prostul proştilor!” „Îţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un nerod. De ce? Fiindcă atunci când te urgiseşte vreun vrăjmaş, te urgiseşti tu însuţi înlăuntrul Tău. Nu este oare aceasta cea mai mare urgisire: să te chinui pe tine, prin ura pe care i-o porţi vrăjmaşului?”

„Ceea ce am spus despre răutate şi despre mânie trebuie să spunem şi despre alte patimi. Însuşi Domnul ne arată că ele se condamnă de la sine, prin ele însele, in extremis. Orice patimă devine propriul său torţionar şi, în acelaşi timp, gâdele persoanei stăpânite de patimă.”

„Orice om care a comis un rău se pedepseşte în mare măsură chiar prin răul pe care l-a comis, prin patima căreia i s-a aservit.”

De astfel, afirmaţiile părintelui Ioan de Kronstadt că atât binele, cât şi răul îşi găsesc răsplata în ele însele nu exclud faptul că această „răsplată” sau „pedeapsă” se vădeşte şi în consecinţele binelui sau răului; de pildă, „bolile sunt urmări ale păcatului, întocmai ca şi moartea („plata păcatului este moartea”). Când nu va mai exista păcat, nu va mai exista nici boală, şi nici moarte”.