Inima, instanţă de judecată

În concepţia părintelui Ioan, recunoaşterea sau acceptarea ideii de adevăr şi de bine se resimte, la nivelul inimii, ca un avânt către viaţă şi libertate şi, dimpotrivă, recunoaşterea sau respingerea acestor idei, ca o frustrare a vieţii şi libertăţii.

Cu alte cuvinte, plenitudinea vieţii şi a libertăţii nu poate fi atinsă făra a recunoaşte valoarea sau adevărul binelui şi, invers, nerecunoaşterea, neacceptarea binelui afectează deplinătatea vieţii şi libertăţii.

„Atunci când nu găseşte ceva adevărat, sfânt în care să creadă, mintea se întunecă, este cuprinsă mai întotdeauna de teamă, simţindu-se strâmtorată şi apăsată, iar când crete în ceva, cu sinceritatea, se bucură, se simte liniştită, are poftă de viaţă, priveşte încrezătoare înainte, se luminează.

Este evident aşadar că adevărul triumfă asupra smintelii inimii. Da, faptul că inima suferă atunci când îi lipseşte ceva sfânt, adevărat, în care să creadă, demonstrează că obiectul în care credem ne vitalizează inima, îi dă o infuzie de viaţă! Credinţa vie, sinceră , în Dumnezeu este cea care ne îndreaptă inima spre viaţă”.

Iată exprimată mai clar ideea părintelui Ioan despre inimă ca „instanţă” de judecată a „adevărurilor de credinţa şi regulilor morale”: „Orice idee falsă poartă în sine însăşi demonstraţia falsităţii sale. Pentru inimă, aceasta devine o primejdie de moarte. Şi,invers, orice idee adevărată cuprinde în sine dovada adevărului şi face ca inima să se umple de viaţă”.

Este o concepţie care revine cu şi mai mare pregnanţă, în sensul că până şi adevărurile relevate ale Evangheliei şi Bisericii ar putea fi „judecate” de inima omului: „Nu se cuvine să ne îndoim de adevărurile Evangheliei şi de cele cuprinse în învăţatura Bisericii. Tot ceea ce este în Evanghelie şi în Biserică este suflare a Duhului Adevărului, păcii, vieţii, dulceaţă duhovnicească. Vai de cei ce se îndoiesc! Duhul neadevărului întunecă, strâmtorează, îl duce pe om la suferinţă şi deznădejde!”

Din fragmentele propuse se vede că părintele Ioan nu pledează pentru recunoaşterea unei autorităţi, unei „instanţe” exterioare, fie ea şi divină, pe care să se întemeieze acceptarea adevărurilor morale şi religioase, ci pe acele „reacţii” ale inimii omului, liberă în cele mai profunde părţi ale sale, cel puţin în sensul că orice bucurie şi orice tristeţe ţine de inima fiecăruia, fiind aşadar subiectivă.

„Avem un barometru sigur – afirmă părintele Ioan – care ne arată dacă atmosfera vieţii noastre sufleteşti este în creştere sau în scădere, şi acela este inima. Zic barometru, dar aş putea zice mai bine busolă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s