Concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre viaţa creşţină aşa cum apare în jurnal nu poate fi rezumată în câteva capitole. Nu ne propunem decât să atragem atenţia asupra acestei concepţii, să-i demonstrăm vitalitatea şi să o facem cunoscută într-o expunere oarecum sistematică.
Ne este necesar mai ales acum, când creştinismul aproape că nu mai este cunoscut sau este perceput dintr-o formă denaturată, încât foarte mulţi oameni, chiar şi de o condiţie culturală superioară „se tem” de el, iar uneori nu-L acceaptă în principiu pe Hristos şi Biserica Sa.
Printre ideile care revin insistent în jurnalul părintelui Ioan una ne reţine în primul rând atenţia: aceea referitoare la libertatea omului, ceea ce în secolul nostru capătă o semnificaţie deosebită. În concepţia părintelui Ioan, chemarea la o viaţă de credinţă nu este făcută în sensul că omul trebuie să se supună unei legi morale, pe baza unei credinţe oarbe, ca în făţa unei autorităţi, fie ea şi divina. Dimpotrivă, se au în vedere de fiecare dată posibilitatea şi necesitatea raportării adevărului moral creşţin la experienţa liberă a omului.
Fireşte, această raportare(verificare) nu se realizează prin experienţe formale, exterioare, şi nici pe calea unei demonstraţii răţionale, ci prin ceea ce este mai profund în om, inima(„duhul”), adică prin acea parte a fiinţei sale care omul este, pe drept cuvânt,liber.
Iată, pentru început, un fragment în care părintele Ioan se referă la inimă că la zona în care sunt puse la încercare şi pot fi cunoscute adevărurile morale şi religioase: „Inima este primul element activ în viaţa noastră; de cele mai multe ori ajungem să cunoaştem «adevărurile» cu inima, mai înainte de a le cunoaşte cu mintea. Inima «vede» dintr-odată, întreg, nedespărţiţ, instantaneu, după care acest moment de «vedere cu inima» ajunge în minte, unde este analizat.
Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară, de aceea orice lucru important trebuie să treacă pe dinaintea «ochiului inimii», dar în special cunoaşterea adevărurilor credinţei şi regulilor morale.
În acest fragment pot fi desluşiţe bazele teoriei cunoaşterii (gnoseologiei), iar o minte iniţiată în filosofie ar putea recunoaşte idei ale marilor mistici ortodocşi, dar şi ale unor filosofi contemporani inituiţionişţi. Numai că părintele Ioan nu a fost şi nici nu şi-a dorit să fie filosof. Era un mărturisitor al lui Hristos, al vitalităţii adevărului creşţin şi al adevărului vieţii în Hristos.
Sfântul Ioan de Kronstadt 