Teologia isihasmului

    Dacă epoca în care şi-a început activitatea părintelui Ioan putea fi considerată negativă din punct de vedere religios, ocupându-ne acum de cea în care avea să-şi elaboreze opera, putem afirma de la bun început că ea se remarcă prin unele laturi pozitive.

Suntem datori să o spunem, fiindcă dacă unele particularităţi ale omului vin de la Dumnezeu, prin misterul naşterii, totuşi nimeni nu apare de la sine. Aşa ceva nu se poate, nici, măcar pentru sfinţi, toţi provenim dintr-un neam, dintr-o familie, suntem fiii unei epoci şi ai poporului din care ne tragem.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru părintele Ioan, ale cărui strădanii duhovniceşti pot fi legate de ceea ce am putea numi renaşterea religioasă de la sfârşitul sec. XVIII, începutul secolului al XIX-lea. Influenţa benefică a acestei renaşteri în Biserica rusă a fost resimţită de părintele Ioan din momentul în care a intrat în Academia Teologică.

În timpul copilăriei şi al seminarului şi-a însuşit bazele ortodoxiei prin Sfânta Scriptură, prin bogăţia slujbelor bisericeşti, prin educaţia primită în familie şi în cadrul comunităţii religioase căreia îi aparţinea. În anii studiilor academice avea să intre în contact cu noile tendinţe istorice ale mişcării de renaştere religioasă, la care ne-am referit.

      Trebuie să ne referim în primul rând la momentul asupra căruia în epoca respectivă, şi-a pus amprenta personalitatea „stareţului” Paisie Velicikovski (1722-1794). Datorită acestuia, iar mai  târziu datorită discipolilor săi, mai întâi în mănăstiri, apoi în cercuri mai largi, apare interesul pentru operele vechilor părinţi  şi asceţi ai Bisericii şi faţă de practica ascetică propriu-zisă, la baza căreia se aflau „trezvia, lucrarea cea dinlăuntru sau lucrarea minţii”, şi Rugăciunea lui Iisus.

Datorită ucenicilor „stareţului” Paisie, în unele mănăstiri a luat fiinţă o profundă viaţă duhovnicească de rugăciune, principalul reprezentat al acesteia fiind Preacuviosul Serafim de la Sarov. Ceva mai târziu aveau să se proslăvească mulţi alţi mari „stareţi”, îndeosebi la „Pustia Optina”, la Mănăstirea Valaam şi în alte locuri.

Această mişcare mistică s-a extins în parte şi asupra ierarhiei bisericeşti superioare, care a început să acorde protecţie continuatorilor lui Paisie. Cu ajutorul acesteia au fost create adevărate şcoli şi pepiniere de „stareţi”-îndrumători, „stareţi”-duhovnici. Acestui grup de ierarhi i-au aparţinut, de pildă, Mitropolitul Platon(Levşin) al Moscovei, Mitropolitul Gavriil de Sankt-Petersburg şi alţii.

Cât priveşte însăşi tradiţia ascetico-mistică, ea datează din perioada creştinismului timpuriu, în special din mediile monastice din Egipt şi de la Muntele Sinai; a cunoscut o prodigioasă înflorire în Bizanţ, în secolul al VI-lea, căpătând fundamentare teologică în secolul al XIV-lea, în special datorită vestitului episcopu de Salonic Grigorie Palama, considerat unul din „stâlpii” Bisericii.

Această teologie avea să se numească isihasm, de la isihia-linişte,tăcere, şi prin ea se înţelegea o concentrare spirituală în rugăciune, o iluminare şi o contemplare mistice. Doctrină isihastă a continuat să se dezvolte în Muntele Athos,până la căderea Bizanţului, când a intrat în declin. În Rusia, chiar dacă nu se poate vorbi de un curent isihast constituit ca atare, isihasmul a început să fie practicat în mănăstiri; în funcţie de diversele împrejurări istorice , s-a aflat când în progres, când în declin. În secolul al XV-lea, renaşterea isihasmului se leagă de Preacuviosului Nil de la Sorka,cel  care s-a afirmat ca un înzestrat scriitor bisericesc, fapt destul de rar la noi, pe vremea aceea.

Mai târziu, în secolele XVI-XVII, evenimentele istorice (teroarea lui Ivan cel Groaznic, „Timpul tulbure”, schisma, Petru I şi primii săi succesori) au dus la un puternic declin al spiritualităţii monastice, pentru ca renaşterea să se producă cu „stareţul” Paisie, care, aflându-se la Muntele Athos şi confundându-se în lectura vechilor cărţi, a găsit în ele acea hrană duhovnicească cu care se nutrise în vechime sufletul creştinului ortodox.

Principala sa operă avea să fie traducerea Filocaliei, cunoscută în versiunea slavonă sub titlul Dobrotoliubije, cartea care avea să capete faima de „Biblie a călugărilor”. Este o culegere de fragmente din scrierile Părinţilor Bisericii referitoare la rugăciune, la trezvie, la tot ce poate contribui la îndepărtarea răului din om şi la o binecuvântată transformare spirituală. Această operă, devenită cartea de căpătâi a cele mai alese părţi a monahismului, putea ţine loc de îndrumător duhovnicesc personal, om muritor, ca fiecare dintre noi. Totuşi,datorită ei, şi după exemplul viu al ucenicilor lui Paisie, în Rusia avea să se nască în curând o adevărată mişcare a „stareţilor” (bătrâni „îmbunătăţiţi”), cu o posteritate consistentă şi activă.

 Spre mijlocul secolul al XIX-lea, această „lucrare” monahicească a început să aibă ecou şi în lume laică. În colaborare cu o seamă de mreni de o înaltă cultură (slabofilul Kirieevski), „stareţii” de la Optina au tradus în ruseşte numeroase opere ascetice al părinţilor din vechime, în scurtă vreme curentul isihast afirmându-se viguros în cercurile scriitorilor bisericeşti, cum ar fi episcopii Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, Ultimul a tradus Filocalia în limba rusă.

Structura lăuntrică a părintelui Ioan şi toată opera sa scrisă,în special cea care se referă la lupta lăuntrică şi la rugăciune, denotă indubitabil că era familiarizat cu acest curent spiritual şi cu literatura derivată din el. Există presupunerea că ar fi fost iniţiat în domeniu de episcopul Ignatie Briancianinov sau de cineva din cercul său apropiat.

 Semne de renaştere spirituală a Bisericii Ortodoxe Ruse se vădeau nu numai în înflorirea isihasmului rusesc,ci şi într-un avânt – deşi nu continuu –  al ştiinţei teologice academice ruse. La aceste evoluţii ar mai trebui să adăugăm şi apariţia, în marile centre, a unor predicatori de seamă şi a unei pături de laici cu profunde cunoştiinţe teologice. În sfârşit, începuseră să apară curente social-culturale care îşi căutau sprijin în Ortodoxie.

Cel mai important dintre ele – curentul slavofil – avea să lase prin opera lui Homiakov o urmă adâncă în teologia rusă, influenţând ulterior filosofia şi literatura rusă. Toate acestea aveau să se reflecte direct sau indirect asupra Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, unde avea să-şi facă studiile părintelui Ioan, şi asupra unor cercuri din capitala imperiului, cu care intrase în contact, N-am putea spune, în lipsa unor investigaţii speciale, cum şi în ce măsură părintele Ioan va fi fost influenţat de aceste tendinţe; ştim însă că unul dintre magiştrii săi a fost mitropolitul Filaret al Moscovei. Acesta se afla atunci în centrul atenţiei mediilor bisericeşti; fie şi numai din acest motiv, putem trage concluzia că părintele Ioan nu s-a format în izolare, ci în climatul spiritual şi ecclesial al timpul său.

Totuşi, prin modul de ase purta, dar mai ales prin unele concepţii de o frapantă originalitate, exprimate în scris, părintele Ioan se situa pe alte poziţii decât cele ale protagoniştilor curentelor mistice ale timpului. Este de ajuns să amintim că în centrul vieţii sale duhovniceşti şi al teologiei sale se aflau Dumnezeieasca Liturghie şi lucrarea Bisericii prin Sfintele Taine. Faptul că nu se întemeia în mod precumpănitor pe cultivarea nevoinţelor călugăreşti avea să provoace riposta unuia dintre „stâlpii” vieţii monastice, episcopul Teofan; părintele Ioan intenţiona să se ducă la el pentru o explicaţie, dar acela a dorit să rămână netulburat în „zăvorârea” sa, liniştindu-se numai după ce a primit explicatii în scris de la părintele Ioan, într-o lungă epistolă.

Publicitate

Ce înseamnă să crezi în biserică?

Ce înseamnă să crezi în Biserică?

Iată ce:  de vezi un sărac care îţi cere milostenie, recunoaşte în el din toată inima un frate, un mădular al lui Hristos şi dă-i milostenie cu convingerea că ea este primită de însuşi  Hristos, sub chipul aceluia, şi atunci vei fi credincios în Biserică.

A venit la tine un oaspete: primeşte-l şi pe acela ca pe un mădular al lui Hristos, cu mângâiere, stai de vorba cu el, sincer, spre folosul sufletului lui, omeneşte-l cu bucurie,  şi atunci vei fi credincios în Biserică.

Îţi iese în cale un preot: recunoaşte din suflet că este un păstor al turmei cuvântătoare a lui Hristos, aşezat de însuşi  Iisus Hristos să-i povăţuiască pe oameni, să-i nască şi să-i crească pentru viaţa veşnică; priveşte la el că la chipul lui Hristos; crede că în el se odihneşte harul Sfântului Duh şi puterea de a învăţa, de a săvârşi tainele, de a călăuzi pe credincioşi spre viaţa veşnică; crede în dreptul lui de a binecuvânta, pe care l-a primit de la însuşi  Iisus Hristos, primeşte binecuvântarea lui cu respect şi supunere, ca pe o binecuvântare a lui Hristos; ascultă-l atunci când te învăţa, povăţuieşte, scoate la iveală răul; primeşte de la el Tainele ca de la însuşi Hristos; primeşte pedepsele duhovniceşti, ca şi când ar veni de la însuşi Dumnezeu; cinsteşte în ierarh chipul întâi-stătătorului păstorilor duhovniceşti, Hristos; recunoaşte că după apostoli, prin el pogoară asupra credincioşilor harul sfinţeniei şi toată darea cea bună a lui Hristos; supune-te lui, ca lui Hristos însuşi, uită-te la el ca la un apostol, ca la un moştenitor cu puteri depline al puterilor, iar la preoţi şi diaconi ca ajutoarele sale învestite  cu har, şi vei fi credincios în Biserică.

Mai departe: recunoaşte din tot sufletul că Preasfânta fecioara, de-Dumnezeu-Născătoarea este începătoarea tuturor învăţăturilor bisericesti, că Ea este pururea cu noi, ca o Maică, în casa unică a lui Dumnzeu (Biserică) şi că ne vede, ne aude, ne poartă de grijă, se gândeşte la noi, mai cu seamă la sporirea noastră duhovnicească şi la mântuirea noastră, că împărăteşte peste noi ca o împărăteasă, că ne mustră, ne judecă, ne pedepseşte şi că, în general, ia parte activă la viaţa naostra duhovnicească, cu deosebire însă la viaţa celor care O cunosc, care cred în Ea, care O cinstesc cu evlavia.

Mai departe: crede că toţi sfinţii sunt fraţii noştri mai mari în casa unica a Părintelui nostru ceresc, care au trecut de pe pământ la cer, ramanand însă de-a pururi împreună cu noi, întru Dumnezeu, şi că necontenit ne învaţă, ne călăuzesc spre viaţa veşnică prin mijlocirea slujbelor bisericeşti de dânşii alcătuite, a Tainelor, ritualurilor, a învăţăturilor, rânduielilor bisericeşti cum sunt: posturile, sărbătorile, şi am putea zice că ei slujesc împreună cu noi, cântă, vorbsc, învaţă, ne ajuta în ispite şi în necazuri; de aceea, cheamă-i ca pe unii ce trăiesc sub acelaşi acoperiş cu tine, slăveşte-i, mulţumeşte-le, stai de vorba cu ei, ca şi când ai vorbi cu nişte oameni vii şi vei fi credincios în Biserică.

Străduieşte-te să dobândeşti şi tu drept de cetate în locaşurile cereşti, aşa cum l-au dobândit sfinţii, curăţă-te neîncetat de orice întinăciune a trupului şi sufletului; cheamă-L cu osârdie şi neîncetat pe Domnul nostru Iisus Hristos şi primeşte Tainele Bisericii spre curăţire, întărire şi călăuzire, şi vei fi credincios în Biserică.

Şi atunci când crezi că răposaţii, strămoşi, părinţi, mame, rude, cunoştinţe, toţi drept- măritorii creştini trăiesc cu sufletul şi după moarte şi că fiecare, după faptele săvârşite pe pământ, se chinuie sau gustă din fericirea viitoare, şi te rogi lui Dumnezeu pentru ei, aşa cum se roagă slujitorii altarului şi că rugăciunea ta are putere la Dumnezeu, în nădejdea că Dumnezeu îţi va asculta rugăciunea ta pentru ei şi va putea să-i miluiască pe ei, şi atunci te arăţi credincios în Biserică, fiindcă şi morţii fac parte din Biserică. Dacă te rogi şi pentru creştinii care sunt în viaţă şi pentru ceilalţi oameni şi crezi că  rugăciunea ta pentru ei nu va rămâne fără rod în faţa lui Dumnezeu, şi atunci eşti credincios în Biserică.

Iată ce înseamnă să crezi în Biserică. Dacă trăieşti pe pământ viaţa Bisericii, dacă te străduieşti să duci viaţa cerească, sfântă, cu pace, atunci eşti credincios în Biserică.