Adevărata credinţă

Acea credinţă (sau confesiune creştină) este adevărată, care stârpeşte, în fiecare zi şi fără încetare, păcatul atotpierzator din omul credincios, care îl curăţă, îl sfinţeşte, îl luminează, îl înnoieşte, îl face viu, îl întăreşte, iar nu cea care izvodeşte duşmănia, prigoanele, caznele (cea catolică) sau cea care duce la înţelepciune mincinoasă, la domnia raţiunii corupte asupra Revelaţiei dumnezeieşti, la tăgăduirea ierahiei, a Tainelor, a posturilor şi chiar la negarea a tot ce Sfântul Duh, Care a lucrat prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, a statornicit pentru mântuirea noastră (cea protestantă).

Nu este adevărată acea biserică care s-a rupt  în chip trufaş şi neruşinat de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt înscrişi în ceruri [Evr 12, 23], care au bineplacut lui Dumnezeu, care îl slăvesc pe Dumnezeu şi neîncetat se roagă şi mijlocesc prin rugăciunile lor pentru noi cei de pe pământ ajutandu-ne în lucrarea mântuirii; nu este adevărată acea Biserică care, în chip trufaş şi neruşinat, a rupt legătura cu cei morţi (sau cu Biserica de dedesubt) şi care consideră lipsite de orice efect rugăciunile pentru ei.

Există o mulţime de confesiuni creştine cu felurite structuri de organizare internă şi externă, cu diferite opinii şi doctrine, nu arareori potrivnice adevărului dumnezeiesc al Evangheliei şi învăţăturii Sfinţilor Apostoli, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi Sfinţilor Părinţi. Nu toate pot fi considerate adevărate şi mântuitoare; nepăsarea faţa de credinţă sau recunoaşterea  oricărei credinţe drept mântuitoare nu pot duce decât la necredinţă sau la răceală faţă de credinţă, la slăbirea râvnei pentru îndeplinirea rânduielilor şi rânduielilor legate de credinţă, la răceala creştinilor unii faţa de alţii. Simone, Simone, iată Satana v-a cerut ca să va cearnă ca pe grâu [Lc 22, 31]. Acesta, Satana, a lucrat şi lucrează dezbinările şi ereziile. Tine-te strâns de adevărata credinţă şi de Biserică. Este o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tatăl tuturor [Ef 4, 5].

La începuturile neamului omenesc şi căderea primilor oameni, în idolatrie iar la începuturile creştinismului în dezbinări şi erezii, toate acestea sunt lucrul Satanei. Viaţa lumească, exterioară, trupească, senzuală este tot lucrarea lui.

Puterea Sfântului Duh

Trebuie să ne rugăm cu osârdie Sfântului şi de-viaţă făcătorului Duh, mângâietorul, Cârmuitorul Sfintei Biserici a lui Hristos, pentru ca El să sufle duhul iubirii în inimile tuturor creştinilor şi să-i lumineze pe toţi cu sfânta Sa lumină, spre cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu şi al lui Hristos, spre unire întreolaltă, spre respingerea tuturor ereziilor şi dezbinărilor, spre surparea oricărei dihotonii obşteşti.

Atotbunule, atotintelepte, atotputernice şi drepte Duhule Sfinte, fă toate acestea  pentru numele lui Hristos! O, cât de aproape de noi este Duhul Sfânt! Întotdeauna El ne face bine, ne curăţă de păcate, ne sfinţeşte, ne luminează, ne aduce pace, ne dezleagă, ne eliberează sufletul de lagaturile păcatului, de întunericul duhovnicesc, care face vii sufletele noastre omorâte de păcat, ne întăreşte, ne mângâie, ne dă lacrimi de umilinţă, se roagă pentru noi cu suspine negrăite [Rm 8, 26].

Slavă şi mulţumire aducem ţie, Părinte Sfinte, din Care purcede veşnic Duhul Sfânt şi prin El, pace celor pe care îi ameninţă cu pieire răul! Fă-i vii pentru numele Fiului Tău, Izbăvitorul nostru, Care cu atâta dăruire, răbdare, îndelungă-răbdare ne-a slujit nouă.

Chipul cel dintâi a venit la chip, Făcătorul la făptură. Acest gând – esenţa credinţei creştine – străbate întregul creştinism, toate slujbele dumnezeieşti. Unitatea e marea problemă a creştinismului; împăcarea cu Dumnezeu, săvârşirea Tainelor, curăţirea şi sfinţirea creştinilor, năzuinţa către desăvârşirea creştină, mântuirea – iată lucrul pe pământ al Bisericii lui Dumnezeu.