O, Sfântă Mireasă a lui Hristos!

Îndeosebi şi fără tăcere să o cântăm şi proslăvim pe Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi Fecioară Maria ca pe un chivot însufleţit al Dumnezeirii, ca pe aceea ce a slujit înfricoşată şi mântuitoarea taină a întrupării lui Dumnezeu –Cuvântul şi a obşteştii noastre mântuiri, sfinţiri, îndumnezeiri, ca pe o mijlocitoare a noastră către viaţa cea veşnică şi Călăuză spre ea.

O, sfântă mireasă a lui Hristos, Maică a noastră, Biserica lui Dumnezeu! Zi şi noapte porţi la sânul tău de mama pe copiii tăi, începând de la ierarhi şi până la clericii de rând şi oamenii simpli (pentru popor – Evr 5,3), de la împărat şi până la cel din urmă ostaş şi supus. Tu porţi grijă şi suferi pentru toţi, eşti mijlocitoarea tuturor bunătăţilor: pentru bună-intocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, pentru izbăvirea de la tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, pentru apărarea, mântuirea, miluirea, păzirea de Dumnezeu cu harul Sau.

Şi cu câtă înfocare se roagă ea pentru odihna celor răposaţi! De câtă speranţă şi îndrăzneală sunt pătrunse rugăciunile, ecteniile, ecfonisele preoţilor, otpusurile rugăciunilor pentru cei răposaţi! Cât de mult chinuie toate acestea rărunchii vrăjmaşilor noştri celor fără de trup! Cum se mai căznesc ei să astupe gura preotului –mijlocitor către Dumnezeu -, să-l tulbure, să-l zăpăcească, să-l încurce, să-l paralizeze!

Dar Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta! [Ps 50, 16]. Dă-ne Doamne să putem întotdeauna vesti cu mare glas cuvânt de credinţă, nădejde, iubire şi adevăr şi să ţinem cu toată puterea, cu cinste, întotdeauna şi în faţa oricui, neuitandu-ne la faţă, stindardul credinţei, fiindcă tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui ca floarea câmpului [îs 40,6].

Să-i imităm pe Sfinţi

Cunoaşteţi de bună seamă cât de cumplit infestată de păcate e firea omenească, cât de necurat este omul în chiar embrionul său; fiindcă cu toţii suntem zămisliţi şi născuţi în păcate. Sfinţii, însă, oameni ai lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu şi prin propriile lor nevoinţe, prin post, priveghere, rugăciune, neîncetată luare-aminte la sine, gândire la Dumnezeu, învăţarea cuvântului lui Dumnezeu, omorârea de sine în nevoinţe muceniceşti au înfrânt puterea păcatului, s-au curăţat de orice întinăciune trupească şi sufletească, s-au făcut grâul curat al lui Dumnezeu, aurul curat al lui Dumnezeu.

Şi fiindcă o asemenea curăţie se dobândeşte cu preţul celor mai mari şi îndelungate nevoinţe prin tăgăduire de sine din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, nevoinţă la care arareori se încumetă oamenii predaţi lumii, iubirii de sine peste măsură, sfinţii sunt ideobste puţini şi se învrednicesc cu proslăvire de la Dumnezeu în cer şi pe pământ, fiindcă Dumnezeu le-a dat nestricaciune şi fericirea raiului, precum şi harul mijlocirii pentru oamenii aflaţi în viaţă şi-i cheamă pe pământ şi chiar trupurile multora dintre ei s-au proslăvit prin neputrezire şi prin putere vindecătoare.

Cum să nu-i cinstim inchinandu-ne până la pământ pe sfinţi, pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu, prieteni ai lui Dumnezeu, în care Dumnezeu sălăşluieşte ca în nişte temple ale sale, vii, curate, nezidite de mâna omenească? De ce oare nu-i cinstesc chiar unii dintre creştinii pravoslavnici şi toţi următorii lui Luther, Calvin sau, în zilele noastre cei ai lui Paskov? însuşi Dumnezu spune: Eu îi proslăvesc pe cei ce Mă proslăvesc [1 Rg 2, 30].

Foarte am cinstit pe prietenii Tăi, Dumnezeule, spune Proorocul David [Ps 138, 17] – şi i-a proslăvit pe ei. Pentru propia noastră mântuire, să-i imităm pe sfinţi în credinţă, nădejdea şi dragostea lor către Dumnezeu, să-i slăvim cu sârguinţă pe sfinţii lui Dumnezeu: fiindcă cinstea pe care le-o dăm se urcă la Dumnezeu însuşi, El fiind Cel Cărei-a proslăvit pe sfinţi şi salasluieste în ei.